Psihoterapie ortodoxa

Curatindu-va sufletele…iubiti-va unul pe altul din toata inima, cu toata staruinta. ‘Faptuirea este sustinatoarea contemplarii.’ Mai adanc analizand lucrurile; ‘Fapta trupului este postul si privegherea; a gurii, psalmodia, rugaciunea si tacerea, mai de pret decat cuvantul. Fapta mainilor e ceea ce se face de catre ele fara murmur; iar a picioarelor, drumul strabatut de ele de la prima porunca. Fapta sufletului este infranarea savarsita cu simplitate si simplitatea cu infranare; iar a mintii, rugaciunea in contemplatie si contemplatia in rugaciune. Si inca; ‘Vederea adevarata este vederea duhovniceasca a mintii si ea consta in a te uimi si a patrunde in toate cele ce s-au facut si se fac.’ Faptuirea nu este in siguranta fara contemplare, nici contemparea nu este adevarata fara faptuire. prima trebuie sa fie inteligenta, iar a doua eficienta. In cazul oamenilor invatati, contemplarea precede infaptuirea, in timp ce in cazul oamenilor mai simpli, faptuirea este cea dintai. In ambele cazuri rezultatul este bun deoarece ambele duc la curatirea de patimi si la mantuire. Cand vorbim despre curatia sufletului, ne referim in primul rand la izbavirea de patimi, sau mai bine zis, la preschimbarea patimilor in virtuti. Curatia duce la iluminarea mintii. Virtutile sufletului curat sunt; cuvantul fara pizma, ravna fara rautate si dragostea neincetata fata de Domnul Slavei. Unde este curatirea acolo este si iluminarea. Numai cine a cunoscut slabiciunea firii omenesti a facut experienta puterii dumnezeiesti. Numai atunci cand ajungem la cunostinta duhovniveasca, ne putem constata si deplange nedesavarsirea. Cel ce crede despre sine ca este bun si are dragoste, uita sa bea vinul smereniei spre tamaduirea starii maladive existente in noi. Ce vindeca sufletul? Este iertarea celui care te-a ranit, vorbirea cu frumos despre toti, fara judecare, cu recunostinta pentru toate evenimentele vietii, cu observare de sine si intelegerea ca nu suntem perfecti. sa ne traim zilele in bucuria vietii, in compasiune si rabdare, cu stiinta primirii si a daruirilor. Nu trebuie sa pleci nicaieri, nu trebuie sa te ascunzi in pesteri, ci trebuie doar sa-ti ordonezi haosul interior. Daca vrei sa-ti schimbi fructele, mai intai trebuie sa-ti tamaduiesti radacinile. Daca vrei sa schimbi realitatea ta tangibila, schimba-ti realitatea intangibila a cosmarelor tale, astfel schimband invizibilul, vizibilul tau va fi luminos. In aceasta lume exista doar doua forme de vibratie; cea pozitiva si cea negativa. Alege vibratia in care doresti sa fii. Draga viata multumesc ca m-ai stors pana am ajuns sa-mi intaresc credinta si am inteles ca iertarea este cheia universala a iubirii! Sunt constient ca fara constiinta nimic nu este!

Ra(ta)ciri

Se zice ca in anul 2000 Dumnezeu ar fi urmat sa distruga lumea, dar apoi i-a fost mila. „De ce sa-i mai distrug? Voi astepta pana se vor distruge simguri.” Se vor distruge singuri, avand de toate, chiar mai mult decat le-ar fi fost de trebuinta. Vor tipa ca nu au si nu le mai ajunge, din pace vor dori razboi, din viata vor face moarte, si toate acestea in timp ce Eu le voi oferi toata bunatatea , iubirea si abundenta Mea.

Omul este un complex de date şi năzuinţe. Omul este un univers. În fiinţa sa se întâlnesc toate căile şi se răsfrâng toate chipurile. Omul însă nu este un univers închis – nu trebuie să fie; dacă este, este din eroare – pentru că fiinţa sa, în ceea ce are mai caracteristic, năzuie dincolo de individual şi concret, năzuie mereu în afară de el, în ceea ce el îşi găseşte esenţa. De aceea omul este un adevărat univers deschis, în sensul unei dispoziţii de a-şi lărgi mereu orizontul, de a-şi îmbogăţi cuprinsul, până în a stabili o armonie şi-un echilibru cu lumea în realitate, cu existenţa însaşi. Omul adevărat se defineşte ca o nepotolită şi aprigă stare de căutare şi cucerire universală;el nu se simte om fără o rotunjire, fără o integrare şi împlinire a fiinţei sale.

„Dacă trebuinţele fiziologice şi cele de securitate sunt satisfăcute la un nivel bun, vor apărea trebuinţele de dragoste, afecţiune şi apartenenţă, şi întregul ciclu deja descris se va repeta, având acest nou centru. Trebuinţa de dragoste implică oferirea şi primirea afecţiunii. Când ea nu este satisfăcută, persoana va simţi în mod acut lipsa prietenilor, a partenerului sau a copiilor. O astfel de persoană va jindui să aibă relaţii cu oamenii în general – la un loc, în grup sau familie – şi va încerca din toate puterile să-şi atingă obiectivul. Obţinerea unui astfel de loc va conta mai mult decât orice pe lume, iar persoana ar putea chiar să uite că, mai demult, când prima foamea, iubirea părea ireală, inutilă şi lipsită de importanţă. Acum, suferinţele provocate de singurătate, ostracizare, respingere, lipsa prietenilor și a rădăcinilor sunt dominante.

Avem foarte puține informații științifice despre trebuința de apartenență, deși ea constituie o temă frecvent întâlnită în romane, autobiografii, poezii și piese de teatru, ca și în literatura sociologică mai nouă. De aici cunoaștem, la modul general, efectele distructive ale mutărilor dese asupra copiilor, dezorientarea, excesul general de mobilitate la care obligă industrializarea; imposibilitatea de a prinde rădăcini sau disprețuirea propriilor rădăcini, a originii, a grupului din care face parte individul; despărțirea forțată, dureroasă de familie, casă, prieteni și vecini; statutul de trecător sau nou-venit, și nu de om al locului. Încă mai subevaluăm importanța profundă a comunități, a teritoriului propriu, a clanului, a celor ”de-un fel” cu individul, a clasei sale, a grupului său, a colegilor de muncă. Și ne-am uitat în mare măsură tendințele profunde, animalice, de a ne aduna în turme, în cârduri, de a ne alătura, de a aparține.

Am convingerea că înmulțirea uimitoare și rapidă a grupurilor de instruire, a celor de dezvoltare personală și a comunităților dedicate susținerii reciproce poate fi motivată parțial de această foame nesatisfăcută de contacte, intimitate și apartenență. Astfel de fenomene sociale pot să se ivească pentru a contracara sentimentele de alienare, înstrăinare și singurătate, acutizate de mobilitatea crescută, de destrămarea grupurilor tradiționale, de împrăștierea familiilor, de prăpastia dintre generații și de urbanizarea continuă. Am, de asemenea, impresia profundă că o parte din grupurile de tineri rebeli – nu știu câte sau în ce măsură – există ca urmare a tânjirii profunde după sentimentul colectivității, după contact, după aliere veridică împotriva unui dușman comun, orice dușman care poate determina formarea unui grup, prin simplul fapt că reprezintă o amenințare externă. Același lucru a fost observat la grupurile de soldați pe care amenințarea comună din exterior îi împinge la o neobișnuită înfrățire și intimitate și care se pot lega astfel pe viață. Orice societate bună trebuie să satisfacă această trebuință, într-un fel sau altul, dacă vrea să supraviețuiască și să rămână sănătoasă.

În societatea noastră, nesatisfacerea acestor trebuințe constituie cauza profundă cel mai frecvent întâlnită în cazurile de neadaptare și în patologii mai grave. Iubirea și afecțiunea, ca și posibila lor exprimare în sexualitate, sunt privite în general cu ambivalență și îngrădite de numeroase restricții și inhibiții. Practic, toți teoreticienii psihopatologiei au subliniat faptul că nesatisfacerea trebuinței de dragoste e un factor central al neadaptării. Ca urmare, s-au efectuat numeroase studii clinice asupra acestei trebuințe, iar acum știm mai multe despre ea decât despre toate celelalte trebuințe, exceptându-le pe cele fiziologice. Suttie (1935) a realizat o excelentă analiză a ”tabuului tandreții”.

Un lucru trebuie subliniat în acest punct: dragostea nu e sinonimă cu sexul. Sexul poate fi studiat ca simplă trebuință fiziologică, deși comportamentul sexual obișnuit al omului este determinat de mai mulți factori. Adică, e determinat nu numai de trebuința sexuală, ci și de altele, între care mai importante sunt cele de dragoste și afecțiune. De asemenea, nu trebuie ignorat nici faptul că trebuința de dragoste implică deopotrivă a oferi și a primi iubire.

Sursa: Motivație și personalitate, de Abraham H. Maslow

CU SAU FARA

Niciodata nu esti prea sarac pentru ca sa poti ajuta.

Dat fiind că ştiinţa modernă continuă să valideze eistenţa unei relaţii între lumea din afara noastră şi lumea dinăuntrul nostru, devine din ce în ce mai probabil că o punte uitată, leagă lumea rugăciunilor noastre cu cea a experienţei noastre de viaţă. Această legătură reprezintă cel mai bun lucru pe care il pot oferi ştiinţa, religia şi misticismul, conducându-ne către noi niveluri ce nu păreau posibile înainte. Frumuseţea unei astfel de tehnici interioare constă în aceea că ea se bazeaza pe calităţi umane pe care le posedăm. Nu ni se cere decât să ne amintim în timp ce ne bucurăm de confortul din casele noastre, fără a apela la nici o cunoştinţă ce ţine de ştiinţă sau de filozofie. Rugăciunea zilei avea loc în întunericul ce preceda apariţia zorilor (sau rugaciunea in intuneric total) când se pregăteau să lucreze câmpul. Aceasta era urmată de rugăciuni înainte şi după fiecare masă, iar ultima rugăciune era cea de la culcare. Vedeau în practica rugăciunii mai degrabă o oportunitate de a participa la procesul de creaţie a propriilor lor vieţi şi nu un ritual structurat necesar a fi urmat pe parcursul zilei. Vegetarieni stricţi în raport cu standardele de alimentatie, se abţineau de la consumul de carne animală, alimente cu sânge şi de băuturi obţinute prin fermentare. Poate că una dintre cele mai clare explicaţii cu privire la dieta lor o găsim în acest pasaj din Manuscrisele de la Marea Moartă . Nu omorî hrana care intră în gura ta. Pentru că dacă mănânci hrană vie, vei fi mai viu, dar dacă îţi omori hrana, hrana moartă te va omorî şi ea pe tine. Căci viaţa vine doar din viaţă şi moartea vine întotdeauna din moarte. Asta deoarece tot ceea ce îţi omoară alimentele îţi omoară şi ţie corpul.

Intre sufletul cerului şi ţesutul lumii noastre, suntem parte a tot ceea ce considerăm a fi lumea noastră şi strâns întreţesuţi cu acest tot. Prin firea nevăzuta şi cordoane de lumi nemăsurate, suntem parte a fiecărei faţete a vieţii. Fiecare piatră, copac şi munte, fiecare râu şi fiecare ocean este parte din fiecare dintre noi. Si poate cel mai important mie şi ţie este amintirea că suntem unul parte din celălalt, suntem această unire dintre pământ si Tatăl nostru.

Citeste-ti viata printre randuri si vezi unde tebuie scos sau adaugat cate ceva. Ei te mint. Este oare normal ca tu sa crezi in aceasta minciuna si sa te amesteci cu ea? Nu suferinta este Darul lui Dumnezeu! Ci Adevarul si rezistenta in fata acestei nedreptati numita suferinta. Esti dator cu Viata nu cu moarte. Reinvie si iesi din transee! Este mult mai important sa fii conştient şi responsabil de fiecare mişcare a inimii şi a mintii, decât de a avea o regula prost sincronizata. Poti fi om doar atunci cand ai curajul sa pierzi tot. Tot ceea ce stiai ca a fost nu mai este. Am plecat sa strang papadie.Sa suflu in ea la final. In trecerea noastra prin lume avem nevoie de o mana de oameni si o secunda nelimitata in care sa analizam fiecare interventie umana ca dar de inaintare. Suntem in asteptarea trezirii. . ”Iata te-am insemnat in palmele mele. Zidurile tale sunt intotdeauna inaintea ochilor mei.” Alege in fiecare zi un Cuvant si traieste cu el intregul timp de lumina. Simte-l si gandeste-l. Poti sta pe margine crezand ca totul vine de la sine sau te poti implica. Oricum se va petrece ceea ce s-a petrecut deja, caci timpul nu exista iar vesnicia are un singur tel.

Ușor? Cam da. Simplu? Da. Este nevoie de conștiință și alegere dintr-un spațiu al prezentului? Absolut. Poți sta pe margine, sperând că totul vine de la sine? Nu.

„Când n-am mai avut nimic de pierdut, am câștigat totul. Când am încetat să mai fiu cine eram, m-am găsit pe mine însumi. Când am cunoscut umilința, chiar și atunci, mi-am continuat drumul și am înțeles că eram liber să-mi aleg soarta.”Compasiunea este atotvindecatoare . Si tacerea! Nu imi este frica de moarte,dar n-as prea vrea sa fiu de fata la venirea ei. Va fi razboi, praf si pulbere, moartea ne pandeste de dupa colt.

„Cand viața este despre noi insine si despre cuvinte potrivite, despre subconstientul din nu trebuie si despre cine este de vina, despre azi si maine, despre mine si cu tine, incetează sa mai fie viata.”
Astfel psihologia îi privează pe cei care îi aplică principiile și regulile de viața reală care este despre suferință, despre trebuie și nu trebuie, despre negație și afirmație, despre echilibru și dezechilibru, ea ajunge să-i dezumanizeze, îi transformă în niște cyborgi, le fură întreaga posibilitate de armonie din afara lor, îi îndepărtează de EU-ul lor care este rezultatul luptei cu balaurii, nicidecum rezultatul contemplării spre descoperirea sinelui din interior spre exterior. Pe bune ? Chiar ? Se spune ca Lumea putea sa nu fie. Si totusi a fost o ZI. Si peste ea o noapte. Nimic nu trece neobservat. Ce trebuie facut in afara de renuntare? Si toată panoplia de sentimente şi emoţii are rolul SĂ NE ÎNDEPĂRTEZE ,SĂ NE ÎNSTRĂINEZE ATÎT DE MULT PE UNII DE CEILALŢI. NU MAI AVEM RĂBDAREA ASCULTĂRII, NU MAI AVEM NICIO AŞTEPTARE, SUNTEM APLATIZAŢI, ÎNCRÎNCENAŢI, BLAZAŢI ÎN SINEA NOASTRĂ, NU AVEM NICIODATĂ TIMP PENTRU LUCRURI APARENT NESEMNIFICATIVE, MAI TOT TIMPUL PE FUGA DUPĂ CEVA, CINEVA IMPORTANT, ÎN NEOBOSITĂ GOANĂ DUPĂ PLINUL BURŢII, PORTBAGAJULUI, BUNĂSTĂRII CASEI NOASTRE ŞI FAMILIEI. N-avem timp pentru mîna întinsă, judecîndu-i aspru şi calificîndu-i leneşi, impertinenţi, delăsători şi muulte alte invective care sună mai mult a ignoranţă ,scuză, nepăsare. Mereu închidem uşa celui mai mărunt, considerîndu-l nesemnificativ şi FĂRĂ DE VREUN FOLOS ÎN MERSUL INTERESELOR PERSONALE. Si dacă totuşi ni se întîmplă să dăm şi noi cîte un semn de OMENIE e pentru că aşa e acum în trend şi DĂ BINE FAŢĂ DE SUS PUŞII NOŞTRI, VECINI, RUDE, CUNOSCUŢI-OAMENI DE CARE AVEM NEVOIE, şi apoi mai dă bine şi la CV-ul nostru de onorabili cetăţeni. Dar dintre ATÎTEA UŞI pe care viaţa ţi le-a pus înainte ca probe, ŞTII TU CARE E CEA LA CARE VEI APELA, DACĂ VA FI CAZUL, VREODATĂ?

In fata noastra se afla o usa!

Actual

“Am impresia că viața oamenilor se desfășoară pe o bază greșită. Există o gravă neînțelegere în punctul de pornire. Oamenii nu recunosc minunea pe care o constituie viața însăși, globul acesta pământesc care se învârtește în haos și îi poartă în mersul lui prin veacuri.

Ceea ce le lipsește oamenilor din vremea noastră e dimensiunea cosmică, sentimentul acesta al aventurii spiritului, dincolo de realitatea aparentă.

Oamenii actuali nu au antene pentru a pătrunde în realitatea adevărată, în singura realitate care contează. Se lasă amăgiți de aparențe și se opresc la ele. Nu merg mai departe. Pentru că îi împiedică această stupidă nevoie de securitate care taie aripile aventurii și care ferecă spiritul în închisoarea conformismului.

Întotdeauna, ceea ce m-a susținut a fost bucuria. În cele mai grele împrejurări ale vieții, am știut s-o găsesc în drumul meu. Mergeam cântând. Știam că ceea ce trebuie să se întâmple se va întâmpla. Și nimic nu mă oprea. Pe acest sentiment al minunii pe care o reprezintă viața, al bucuriei, e clădită toată opera mea.”

Constantin Brâncuși – octombrie 1938, Conversații cu Ionel Jianu

Virtuti

Virtute (greacă αρετη; latină virtus) este deprinderea şi stăruinţa statornică de a împlini, cu ajutorul harului dumnezeiesc, legea morală întreagă, biruind diversele ispite venite din partea Celui Rău. Veghea şi rugăciunea sunt armele pentru a birui ispitele precum spune chiar Mântuitorul:Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită.(Mt26.41)

Virtuţile sunt de două feluri
a)Virtuţi teologice
1) Credinţa este una din cele trei virtuţi teologice (alături de nădejde şi iubire) prin care omul crede în existenţa Sfintei Treimi (Dumnezeu-Tatăl, Iisus Hristos şi Duhul Sfânt), a duhurilor (îngerii şi demonii), a lumii ca zidire a lui Dumnezeu, în tainele Bisericii, în învierea morţilor, în Judecată şi în (raiul şi iadul) care urmează după viaţa pământească.
2) Nădejdea în Dumnezeu şi în făgăduinţele sale (învierea morţilor, viaţa veşnică în rai) este una din cele trei virtuţi teologice. Omul nu trebuie să-şi pună nădejdea în el (în forţele proprii, în banii săi) sau în alţii, nu trebuie să se deznădăjduiască indiferent de păcatul săvârşit, dar nici să nădăjduiască fără frică în mila lui Dumnezeu. El trebuie să-şi pună nădejdea numai în Dumnezeu, să păzească poruncile Domnului şi el va fi scăpat din nevoi şi ajutat, urmând, la venirea a doua a lui Hristos, să intre în stăpânirea pământului.
3) Iubirea (dragostea) este cea mai mare dintre cele trei virtuţi teologice (celelalte două fiind credinţa şi nădejdea) precum spune apostolul Pavel (1Cor13.13). ,,Dumnezeu este dragoste” (1Ioan4.8,16) şi dragostea este de la Dumnezeu (1Ioan4.7), arată apostolul Ioan. Ea este, nesfârşită (1Cor8.8), asemenea lui Dumnezeu. Apostolul Pavel învaţă că fără iubire toate virtuţile (darul grăirii în limbi străine, darul proorociei, darul cunoaşterii totale, darul credinţei perfecte, darul milei absolute, darul ascezei) nu folosesc la nimic. Cel ce are dragoste nu suferă de păcate- continuă apostolul Pavel- căci dragostea nu pizmuieşte; dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândeşte la rău, nu se bucură de nelegiuire. Cel ce iubeşte are şi celelalte virtuţi, este şi îndelung-răbdător, şi bun, se bucură de adevăr, acoperă totul, crede totul, nădăjduieşte totul, suferă totul, încheie Pavel (1Cor13.4-7). ,,Cine acoperă o greşală, caută dragostea, dar cine o pomeneşte mereu în vorbirile lui, dezbină pe prieteni.”, învaţă Solomon (Prov17.9) Ura stârneşte certuri, dar dragostea acoperă toate greşelile, arată acelaşi Solomon (Prov10.12). ,,Prin dragoste şi credincioşie omul ispăşeşte nelegiuirea, şi prin frica de Domnul se abate de la rău.”, învaţă acelaşi Solomon (Prov16.6). Porunca iubirii lui Dumnezeu şi porunca iubirii aproapelui cuprind toată Legea şi toţi proorocii, după cum spune Iisus (Mat22.37-40). Tot Mântuitorul spune că trebuie să ne iubim unii pe alţii aşa cum ne-a iubit El.(Ioan13.34) Există mai multe feluri de iubire: iubirea oamenilor de către Dumnezeu, iubirea lui Dumnezeu (de către oameni), iubirea aproapelui. Iubirea aproapelui are mai multe cazuri particulare: iubirea bărbat-femeie, iubirea părinţi-copii, iubirea vrăjmaşilor, iubirea străinilor, iubirea stăpânului de către rob, iubirea dintre prieteni, iubirea de sine.

b) Virtuţi morale
1) Înţelepciunea şi priceperea sunt virtuţi morale care înseamnă păzirea şi împlinirea legilor şi poruncilor lui Dumnezeu.
2) Smerenia este o virtute morală care constă în ajutarea, slujirea, punerea mai presus a celorlalţi. Ea este opusă mândriei, egoismului şi slavei deşarte. Smerenia se însoţeşte cu inocenţa şi curăţenia copiilor, cu înţelepciunea, cu harul Domnului, cu cinstea şi cunoştinţa căii Domnului şi, în scurtă vreme, cu bogăţia, slava, mântuirea şi viaţa veşnică. Dumnezeu înviorează duhurile smerite şi mângâie pe cei smeriţi. Biblia oferă atât modele de smeriri (Nabucodonosor, Ahab, Manase) cât şi modele de smerenie (Iosia, Ezdra, psalmistul David, Fecioara Maria, apostolul Pavel şi modelul suprem, Iisus). Smerenia trebuie să fie podoaba tuturor, apostoli precum Pavel sau oameni obişnuiţi, bărbaţi sau femei, tineri sau bătrâni, săraci sau bogaţi.
3) Sinceritatea, adică respectarea adevărului. Adevărul este o valoare pe care omul trebuie s-o respecte şi s-o caute. El are două sensuri: primul se referă la adevărul cel ştiut de om (rezultat din corespondenţa cu faptele reale) iar al doilea sens se referă la calea dreaptă a credinţei creştine. În primul sens omul trebuie să umble în adevăr, adică să evite minciuna, să spună tot adevărul (respectând confidenţialitatea unor informaţii profesionale sau personale). În al doilea sens adevărul credinţei creştine eliberează pe om din robia păcatului. Mântuitorul nostru ,,voieşte ca toţi oamenii să fie mântuiţi şi să vină la cunoştinţa adevărului; de aceea preotul trebuie ,,să îndrepte cu blândeţe pe potrivnici, în nădejdea că Dumnezeu le va da pocăinţa, ca să ajungă la cunoştinţa adevărului”; Dumnezeul cel Viu este ,,stâlpul şi temelia adevărului. Iisus însuşi este ,,calea, adevărul şi viaţa.” Duhul Sfânt este ,,duhul adevărului”. Apostolul Iacov arată că întoarcerea la adevăr a unui rătăcit mântuieşte un suflet de la moarte, acoperind multe păcate.
4) Cumpătarea adică evitarea lăcomiei de băutură şi mâncare, dar şi cumpătarea în îmbrăcăminte (Prov7.10) şi în vorbă
5) Răbdarea este o virtute care constă în puterea de a îndura greutăţile şi neplăcerile vieţii, de a aştepta în linişte evenimentele vieţii şi intrarea în împărăţia lui Dumnezeu. Ea este roada Duhului, podoaba sufletului, mediul prielnic în care cuvântul lui Dumnezeu face roadă. Pierderea răbdării poate duce la revolta faţă de Dumnezeu. Înţelepciunea, dragostea şi necazurile, ca încercări ale credinţei, aduc răbdare. Nădejdea creştină, care vizează lucrurile nevăzute, şi anume împărăţia lui Dumnezeu, necesită răbdare prin însăşi natura ei. Creştinul trebuie să fie răbdător şi neclintit în crâncene încercări ca Iov , răbdător ca prigoniţii apostoli, sau ca Hristos care, nevinovat fiind, a răbdat moarte de ocară pentru a ne curăţa de păcate. Creştinul trebuie să fie conştient că prin credinţă şi răbdare moştenim făgăduinţele căci ,,cine va răbda până la sfârşit, va fi mântuit”.
6) Stăruinţa în bine (perseverenţa) este o virtute morală care constă în perseverenţa în păzirea poruncilor, în rugăciune şi în împărtăşirea de tainele Bisericii.
7) Blândeţea este o virtute morală care constă într-o atitudine calmă, domoală, paşnică, prietenoasă, caldă, înţelegătoare, omenoasă faţă de cei din jur. Ea este o roadă a Duhului, o îmbrăcăminte a inimii care trebuie căutată. Ea domoleşte mânia şi înţelepciunea adevărată este însoţită întotdeauna de blândeţe. Creştinii vor învăţa şi îndrepta pe alţii cu blândeţe, iar necredincioşii trebuie să fie blânzi cu cei care-i învaţă. Psalmistul ne încredinţează că cei blânzi vor avea belşug de pace iar Mântuitorul arată că cei blânzi vor moşteni pământul la sfârşitul acestui veac. Modelul suprem este Iisus, cel care este blând şi smerit cu inima, păstorul care călăuzeşte blând oile sale.
8) Pacea
9) Prietenia este una din virtuţile morale, care constă în a iubi oricând, chiar şi în nenorocire.
10) Iertarea este una dintre virtuţile creştine fundamentale. Ea este una din caracteristicile definitorii ale lui Dumnezeu, care este iertător, dar şi drept, potrivit unei măsuri şi a unei pedagogii care întrec puterea de înţelegere omenească. În Legea Veche existau anumite păcate pentru care erau rânduite jertfe de ispăşire a păcatelor, care aduceau iertarea acestora. De asemenea, o dată la şapte ani era instituit anul iertării în care cei care împrumutaseră bani erau obligaţi să-şi ierte datornicii; oamenii erau în acelaşi timp chemaţi să nu refuze vreun împrumut în preajma acestui an şi să nu-l dea cu părere de rău, ci să-i ajute pe cei lipsiţi pentru a diminua sărăcia din ţară. Tot în acea zi se citea şi Legea în auzul poporului. Botezul lui Ioan era botezul pocăinţei spre iertarea păcatelor. Iisus a venit pe pământ având, în calitatea sa de Dumnezeu, puterea de a ierta păcatele, pe care şi-o exercită în câteva cazuri, scandalizând pe mulţi care nu ajunseseră să recunoască în El dumnezeirea adevărată. Iisus, care-i învaţă pe apostoli rugăciunea Tatăl nostru, arată că atunci când ne rugăm, noi trebuie să cerem lui Dumnezeu să ne ierte greşalele noastre precum iertăm şi noi greşiţilor noştri şi, mai mult, ne spune că dacă nu vom ierta acestora, nici Dumnezeu nu ne va ierta nouă greşelile. Mântuitorul ne învaţă ce trebuie să facem când cineva greşeşte faţă de noi. Iisus a transmis puterea de a ierta păcatele apostolilor care au transmis-o la rândul lor preoţilor. Iertarea păcatelor se obţine astăzi prin spovedanie şi împărtăşanie în cadrul Bisericii. Există şi o iertare care este un păcat şi anume iertarea infractorilor de către judecători, care este o scârbă înaintea Domnului.
11) Mila este o virtute morală prin care este ajutat cel în nevoie. Una dintre caracteristicile esenţiale ale lui Dumnezeu este mila: ,,Dumnezeu [este] iubitor de oameni, milostiv, îndelung-răbdător, plin de îndurare şi de dreptate, care păzeşte adevărul şi arată milă la mii de neamuri Domnul” (Ieşirea 34,6–7). Tradiţia Bisericii arată că se face vinovat de un păcat împotriva Duhului Sfânt acela care păcătuieşte neîncetat bazându-se pe faptul că Dumnezeu, fiind milostiv, îl va ierta la nesfârşit; la fel cel care şi-a pierdut nădejdea în mila lui Dumnezeu, crezând că păcatele lui sunt atât de mari încât ele nu vor mai putea găsi iertare la Dumnezeu. Acestea două sunt păcate împotriva virtuţii teologice a nădejdii. Omul trebuie sa urmeze modelul de milostenie al lui Dumnezeu:Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv”, îndeamnă Iisus (Luca 6, 36) precum a făcut tatăl fiului risipitor cu fiul său care s-a pocăit. Cel ce este milostiv îşi face bine sufletului propriu prin mila sa, îl cinsteşte pe Dumnezeu şi este binecuvântat de Acesta care îl răsplăteşte în nenumărate feluri. Sufletul binefăcător va fi săturat, şi cel ce udă pe alţii va fi udat şi el, ne încredinţează Solomon.(Proverbe 11,25) Mila trebuie făcută în ascuns, fără să ştie stânga ce face dreapta, cum spune Iisus, şi cu bucurie, cum spune apostolul Pavel. Cel milostiv face daruri şi acordă împrumuturi. Mila este una din podoabele creştinului. Modele de milă au fost Iov, Tabita, Corneliu, Pavel şi, mai presus de toate, Iisus, care s-a milostivit de toţi bolnavii cărora le-a dăruit tămăduirea. Mila poate îmbrăca însă şi forme negative, atunci când se referă la mila faţă de infractori care se traduce prin nepedepsirea acestora pentru infracţiunile comise (Deuteronom 13.8; 19,13; 19, 21; Evrei 10,28).
12) Dreptatea este una din virtuţile morale. Ea constă în respectarea atât a poruncilor, îndemnurilor creştine cât şi a legilor ţării.
13) Hărnicia este una din virtuţile morale care constă în a munci cu sârg şi care duce la sporirea cinstită a veniturilor.

Fragment

Sa ai un scop

Renunta la propria istorie. Gatul tine de taina spovedaniei. De purificare. Aici, in tubul gatului, sunt combinate energiile fizice cu cele spirituale. Gatul ne indeamna la recunoasterea greselilor noastre. Sa avem vorbire dreapta in respect pentru adevar, capacitatea de a grai cinstit cu altii si despre altii. Practicarea discernamantului plin de compasiune. Viclenia este partea intunecata a gatului. Minciuna duce la pierdere de energie benefica. Prin spovedanie recuperam sleirea de puteri. Un gand se inalta catre gand, Iubirea merge la Iubire, O soapta spune catre Soapta… Tu esti ce sunt si eu! Invata-ma sa pot primi…ce-mi dai! Ajuta-ma sa inteleg ce ma inveti… Primeste-ma la Tine cand pot veni Dar nu privi la fapta mea de voi gresi. O rugaciune deschide Calea. Mai multe, o mentin deschisa!
Asa tu poti iubi, Iubirea celuia ce te Iubeste! Pastreaza Calea deschisa catre Dumnezeu, si El te va binecuvanta cu Intelepciune! De poti uni destine, tu esti luminatul ce reuseste sa aduca echilibru acolo unde balanta inclina catre destramare…Intunericul a facut intotdeauna ca omul sa rataceasca… Cand apele ies, gunoaiele se duc… Cunoasterea il apropie pe Dumnezeu, iar Dumnezeu binecuvanteaza pe cei ce respecta Legea Sa, Legea Iubirii si a Armoniei! Doriti-va Lumina caci va mentine o viata curata. Familia se tine aproape de Dumnezeu. Familia suntem noi. Cel ce vine, lasa-va un gand de inaltare catre fiinta omului. El omul, va cunoaste prin CEl venit noua Cale. De va voi omul sa o primeasca, semnul nemuririi va fi pe chipul sau… Toate schimbarile ce vin doar intaresc Legea lui Dumnezeu! Sa fiti ocrotiti!

Privesc la frunza frematand, si floarea-i alba leganata, Prin care gand eu ma scufund in care fapt ma inalt deodata… Fragmente

Harul este unul care ajunge să cuprindă tot sufletul nostru: – minte, – voință
– și inimă. Nu trebuie să uităm acest lucru mai ales în zilele noastre când sunt din ce în ce mai mulți care sunt cât se poate de sceptici în materie de religie. Harul este un lucru care ajunge să ne facă să vedem totul diferit fiindcă ajungem să vedem lucrurile așa cum le vede Dumnezeu. Adevărul este că dacă voim să vedem adevărata față a lucrurilor trebuie să ajungem să le vede așa cum le vede Dumnezeu Tatăl. Harul trebuie să știm că de cele mai multe ori s-a manifestat sufletește. Aceasta fiindcă sufletul este nevăzut și la fel de bine ca energie a lui
Dumnezeu și el este nevăzut. Ieronim Sinaitul

Traieste fericit!

Ia-ti patul si mergi! Nimeni nu ti-l va cara in locul tau. Pentru a iesi din vechi, trebuie sa treci o treapta spre a-ti permite Haina noua. Calea catre Rai este precum indoirea unui arc. Susul il apasa in jos, josul il apasa in sus. Calea Raiului inseamna reducerea a ceea ce este in exces si sporirea a ceea ce este insuficient. Astfel, de la cei care au mai mult se ia, celor care nu au destul se adauga. Disciplina in gandire se face Rai. Nimic nu este permanent. Nici macar viata. Totul este miscare, transformare, curgere. Gandirea ciclica ne invata iertarea, de aceea este necesar sa ne eliberam de dreptatea personala. Aici si acum este taina unirii cu divinitatea. Nu am nici un obiectiv, nu am nici o intrebare. Duhul lui Dumnezeu savarseste Creatia. El da nastere eterului, care are insusirea sunetului. Din eter, printr-o schimbare, se naste aerul, purtatorul tuturor mirosurilor. Proprietatea lui este ca poate fi simtit. Prin transfigurarea aerului, se produce lumina. Lumina lumineaza, risipind intunericul, straluceste si are insusirea ca poate fi vazuta. Din lumina, prin prefacere, iese apa. Apa are insusirea ca poate fi gustata. Din apa s-a facut pamantul. Care are insusirea ca poate fi mirosit. Astfel este Creatia de la inceput. Precum sta scris in Biblie, viata omeneasca se micsoreaza in timp, in functie de ere, epocile pamantului. Epocile sunt patru- Activitatea sau Facerea, Stiinta despre Dumnezeu, Aducerea jertfelor si triumfeaza cu Darnicia- Fiul -Coborarea Duhului Sfant. Trupul omului de deasupra buricului este declarat mai curat, gura fiind partea cea mai curata. Cine doreste binele sufletului sa urmeze cu strictete Cuvantul lui Dumnezeu, ultima treapta fiind lepadarea, unirea cu Hristos. Fugi de dragostea de sine, de mila de sine, aseaza-te in dragostea de Hristos. Mi-a facut, mi-a dres, din cauza lui, etc = Dragoste si mila de sine. Iarta tot si daruieste daruindu-te= Dragostea de Hristos. Faptele se fac din dragoste de Dumnezeu nu pentru foloasele ceresti. Implinind in chip desavarsit darul daruirii, fara a astepta plata, omul ajunge de mana cu Hristos. Rugaciunile principale se fac la rasaritul si la apusul soarelui. Restul sunt inchinaciuni. Omul este mantuit prin Har, nu prin faptele sale. Ca sa nu se laude nimeni! Efeseni 2/8,9 Prin rana intra lumina. Dezlegat de nume si faima devii liber de durerea din aceasta lume. Devino nimic si El te va transforma in Tot, ridicandu-te pana la cer. Nu te ingrijora. Gandeste-te la cel care a creat gandul! Ce maretie! Primul lucru pentru a termina abuzul este sa faci lumina in tine. Primul tau gand pentru fiecare: Iti doresc fericire! Slava vesnica Tie Vesnicul nostru Domn si Dulcele nostru Mire Iisus Hristos! Tu ai murit pentru fericirea noastra, asa si noi sa traim pentru fericirea Ta. Concluzia vietii- Traieste fericit! Fragment

Daca vrei sa patrunzi in tine trebuie sa treci de straturile superficiale!

„Ești tu om sau nu cumva nu te ridici la înălțimea demnității de a fi om?”

Esența păcatului – eliminarea iubirii, a cere de la cel care iubește și dăruiește să iasă din viața noastră, să se împace cu propria-i dispariție și să moară; această ucidere metaforică a iubirii este păcatul, păcatul lui Satan, al lui Adam, al lui Cain.

Fiul risipitor se întoarce acasă fiindcă amintirea tatălui său îi dă curaj să se întoarcă, iar spovedania izvorăște din sufletul său; ea este curajoasă și deplină:„Tată, am greșit la cer și înaintea ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argații tăi”. (Lc. 15, 18-19) El stă osândit înaintea propriei sale conștiințe, nu se poate ierta pe sine, dar în iertare există o taină a smereniei pe care trebuie să o învățăm din nou și din nou; trebuie să învățăm să acceptăm iertarea printr-un act de credință în iubirea aproapelui, în biruința iubirii și a vieții, să ne smerim pentru a primi darul gratuit al iertării când acesta ne va fi oferit. Și fiindcă fiul risipitor și-a deschis inima față de tatăl său, el este gata de iertare. În timp ce se apropie de casă, tatăl îl vede, se grăbește să-l întâmpine, cade pe grumazul lui, îl sărută. De câte ori a stat pe prag, privind la drumul pe care l-a apucat fiul său atunci când l-a părăsit… A sperat și a tot așteptat. Iar acum a ajuns să trăiască ziua în care nădejdea i s-a împlinit. Îl vede pe fiul său care a plecat înveșmântat cu haine scumpe, plin de bijuterii, fără să arunce măcar o privire înapoi către casa copilăriei sale, fiindcă mintea și inima îi erau îndreptate doar către necunoscutul fascinant care se întindea înaintea lui; iar acum asta, tatăl îl vede cum se întoarce acasă ca un cerșetor, acoperit de zdrențe, lepădat de toți, pârjolit de un trecut de care îi este rușine și fără nici un viitor… Cum îl va primi tatăl? „Tată, am păcătuit…” Dar tatăl nu-l lasă să-și afirme calitatea de fiu, de parcă i-ar spune: „Prin faptul că te-ai întors acasă, mi-ai dăruit din nou viața. Când ai încercat să mă ucizi, pe tine însuți te-ai ucis. Și acum, fiindcă sunt din nou viu pentru tine, ai înviat și tu, la rândul tău!”.

Și întorcându-se către slugile sale, tatăl strigă:„Aduceți degrabă haina lui cea dintâi și-l îmbrăcați și dați inel în mâna lui și încălțăminte în picioarele lui”(Lc. 15,22)

„El s-a întors la noi, iar noi credeam că a plecat pentru totdeauna; el s-a întors la viață, iar noi ne temeam că, prin acea lovitură de moarte pe care i-a dat-o tatălui său, și-a ucis sufletul nemuritor, și-a nimicit propria viață!” Aceasta este o întoarcere care șterge abisul care l-a ținut departe de casa tatălui său. Tatăl continuă: îi dăruiește inelul său, care nu era un inel obișnuit. Știți că în vremurile de demult când oamenii nu știau să scrie, documentele erau autentificate prin pecetea unui inel. A da cuiva propriul inel însemna a-ți pune viața, proprietățile, familia, cinstea – totul – în mâinile acelui om. Gândiți-vă la Daniel în Babilon, Iosif în Egipt: prin dăruirea unui inel faraonul le-a încredințat autoritatea de a domni în numele său. Gândiți-vă la schimbul de inele între doi miri, un schimb care înseamnă: „Am credință în tine, mă las deplin în mâinile tale. Tot ce am, tot ce sunt, îți aparține întru totul ție”. Vă amintiți pasajul din Kierkegaard: „Când spunem <Țara mea, logodnica mea>, înseamnă nu că eu le posed, ci că le aparțin întru totul”?

„Fiule, tu totdeauna ești cu mine și toate ale mele ale tale sunt.” (Lc. 15, 31)

Unul dintre ei, Petru, care a spus la Cina cea de Taină că și dacă toți ceilalți Îl vor trăda, el singur Îi va rămâne credincios, s-a lepădat de Hristos de trei ori. Ei au văzut Pătimirea lui Hristos. L-au văzut murind. Iar acum îl văd viu și stând împreună cu dânșii. Iudeea semnifica pentru ei sălbăticie, pustiire, sfârșitul a toată viața și nădejdea. Hristos îi trimite înapoi în Galileea: „Mergeți înapoi acolo unde M-ați întâlnit prima dată, acolo unde ne-am descoperit unul pe celălalt în intimitatea vieții de zi cu zi, unde încă nu era nici o durere, nici o suferință, nici o trădare. Întoarceți-vă la vremea în care totul era nevinovat, cu posibilități nemărginite. Întoarceți-vă în trecut, adânc în trecut. Mergeți și învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, învățându-le ceea ce Eu v-am învățat”. (Cf. Mt. 28, 19-20) El este Cel care ne va strânge în brațele Sale și va plânge ticăloșia noastră; ticăloșie pe care nu o putem măsura din moment ce nici măcar nu simțim, nici nu știm cât de înaltă este vocația pe care am batjocorit-o. Ne putem îndrepta către El, știind că ne va îmbrăca din nou cu haina noastră cea dintâi, cu slava pe care Adam a pierdut-o în Rai. El ne va îmbrăca în Hristos Care este mai „străvechi” decât prospețimea primăverii întru care ne-am născut. El este om așa cum Dumnezeu a vrut ca El să fie. Cu El trebuie să ne îmbrăcăm, slava Duhului este ceea ce trebuie să ne acopere atunci când păcatul ne dezgolește. Acum știm că Dumnezeu, de îndată ce ne întoarcem la El, va restaura nădejdea Sa în noi, ne va da inelul care l-a împuternicit pe Adam să distrugă armonia pe care Dumnezeu o crease și o dorise, inelul Fiului celui Unul Născut, Care a murit pe cruce din cauza trădării omului și a Cărui moarte a fost biruință asupra morții și a cărui Înviere și Înălțare – întoarcerea noastră – sunt deja eshatologic împlinite în deplinătatea unirii cu Tatăl. Atunci când ne întoarcem la această casă a Tatălui, când ne aflăm față către față cu judecata conștiinței noastre și a lui Dumnezeu, judecata nu este întemeiată pe profunzimea gândirii noastre teologice. Nu este întemeiată pe ceea ce numai Dumnezeu ne poate dărui prin împărtășirea cu viața Sa. Judecata lui Dumnezeu are ca temelie un singur lucru: „Ești tu om sau nu cumva nu te ridici la înălțimea demnității de a fi om?”

Mitropolitul Antonie de Suroj – fragmente

Calea Incercarii si Primele Cinci Initieri „Fiecare dintre noi este recunoscut dupa stralucirea luminii sale”

Prima initiere
Controlul asupra corpului fizic trebuie sa atinga un nivel inalt. Pacatele trupesti trebuie sa fie dominate. Lacomia, betia si imoralitatea nu mai trebuie sa controleze discipolul. Prima initiere este baza. S-a atins deja o structura de viata, gandire si control corecta. In afara de acest control al sufetului, prea putin se mai cere dovedit cand se ia prima initiere.Aceasta initiere indica pur si simplu ca embrionul sufetului vietii a fost vitalizat si adus in existenta functionala. Centrul sau chakra gatului este legat de prima initiere. Prima initiere este considerata de Maestru ca acceptare semnificativa catre aceasta cale. In viata lui Iisus aceasta initiere este privita ca fiind nasterea Christului, sau nașterea vietii Christice. Vietile initiatilor care au primit prima initiere incep a fi controlate de constiinta Christica, care este cea a responsabilitatii, a iubirii neconditionate si a ajutorului.
Adoua initiere
Initierea are legatura cu sacrificiul si renuntarea la dorinte. Natura inferioara in-cepe sa fie dominata rapid. Elementul astral este controlat si corpul emotional devine pur, limpede si senin. In viata lui Iisus Hristos aceasta initiere se defineste ca fiind botezul. Cei trei termeni cheie pentru cea de-a doua initiere sunt :Dedicare Stralucire Devotament. Dedicarea are ca rezultat stralucirea, care este disipata de devotament. Emotiile sunt aduse sub control si in mod necesar factorul mintii admite o importanta sporita. Libertatea este termenul cheie al inividului care are de-a face cu cea de-a doua initiere.
Se dobandeste un control mai mare asupra sensibilitatii egoiste al sinelui inferior. Corpul zic este acum alcatuit pe jumatate din materie atomica.
A Treia initiere
Cea de-a treia initiere este legata de dezvoltarea controlului asupra corpului mental si, prin aceasta, asupra personalitatii, cu cele 3 aspecte ale sale. Aceasta initiere mai este denumita fuziunea sufletului. In timpul acestei initieri, discipolul devine una si fuzioneaza cu Sinele superior, devenind o personalitate infuzata de suflet. Intreaga personalitate este inundata de lumina de sus. Discipolul nu mai este controlat de mintea inferioara sau de dorinte. Vibratiile personalitatii sunt de ordin inalt. Aceasta initiere este considerata prima initiere majora. Mintea este deschisa la idei, intuitii si impulsuri ce vin din suflet. Discipolul primeste energie de la suflet, de la ashramul caruia el sau ea apartine, si de la Ierarhia Spirituala. Acumularea de cunoștințe este foarte rapida. Energiile din corpul cauzal devin disponibile pentru discipol. Corpul fizic este acum alcatuit din trei sferturi de materie atomica. Discipolul incepe sa primeasca in mod direct ghidare de la monada, in vreme ce pana acum, in evolutia discipolului, orice indrumare venea doar de la suflet, care functiona ca intermediar intre personalitatea incarnata si monada, sau Tatal din ceruri.La aceasta initiere discipolul a deprins abilitatea de a manipula materia si a invatat legile constructiei creative a gandului. Aceasta initiere in viata lui Iisus este denumita schimbarea la fata. Cel de-al treia ochi este chakra care a fost stimulata in timpul acestei initieri. La fiecare initiere discipolul devine polarizat la un nivel mai inalt. La prima inițiere discipolul a fost polarizat in corpul fizic. La a doua initiere a devenit polarizat in corpul astral si emotional. In cea de-a treia initiere discipolul devine polarizat in corpul mental. Dupa aceasta initiere discipolul a deprins teoretic si practic, legiile propriei sale naturi. Materia din cele trei corpuri a devenit relativ pura. Sufletul insusi are pozitia dominanta, si nu numai in lumea materiala. O tensiune terifianta a energiei spirituale a trecut prin initiat in aceasta etapa sub indrumarea Logosului Planetar.
Apatra initiere
A patra initiere se refera la lepadarea de sine si/sau initierea crucificarii. Este legata de renuntarea la orice interes personal si renuntarea la viata personala in detrimentul intregului. Chiar si constiinta sufletului inceteaza sa fie importanta si o mai mare conștiința universala, mai aproape de aceea a spiritului, ii ia locul. Viata unei persoane ce isi ia cea de-a patra initiere este de obicei una de mare sacrificiu si uneori de suferinta. Initiatul a depus totul, chiar si personalitatea sa perfectionata pe altarul sacrificiului. Totul este lepadat, prieteni, bani, reputatie, caracter, pozitia in societate, familia si chiar viata insasi. Prin dobandirea celei de-a patra initieri se atinge eliberarea din ciclul renasterii.In timpul acestei initieri corpul cazual sau corpul sufletesc este ars si sufletul se uneste inapoi cu monada. Principala sursa de ghidare a initiatului de la acest punct inainte este monada si/sau EU SUNT PREZENTA. Sufletul, care a fost intermediarul intre personalitatea incarnata si monada nu mai este necesar. La cea de-a patra initiere, discipolul este considerat un maestru al intelepciunii si stapan al compasiunii. Initiatul nu mai este un suflet in inchisoare. El a fost ridicat din cele trei lumi inferioare. Initiatul lucreaza acum de sus in jos in serviciul Planului Divin. Initiatul este in totalitate eliberat iar viitoarele contacte cu lumea materiala sunt pe deplin voluntare. Initiatul devine un membru definitiv si permanent al Ierarhiei Spirituale si Celui de-al Cincilea Regat. El si-a intors spatele catre lumea fizica, materiala pentru eternitate cu exceptia ajutorului voluntar. El isi insuseste rapid restul cunostintelor din Sala Intelepciunii. Initiatul poate contacta monada cu o mai multa libertate decat isi pot controla sufletul majoritatea oamenilor. Energiile sufletului celui initiat devin disponibile pentru bunul mers al evolutiei planetare. Cei trei centrii inferiori au atins un punct de purificare com-pleta, fara nicio energie provenita din egoism. Initiatul este ghidat de intuitie, ratiune pura, si cunostere completa, iluminata de dragoste. A cincea initiere urmeaza de obicei la scurta vreme de cea de-a patra. Initiatul si-a crucificat complet natura inferioara. Toata cunosterea, stiinta, intelepciunea si experienta dobandita in toate vietile anterioare sunt acum in posesia barbatului sau a femeii spirituale. Iisus Hristos si-a luat cea de-a patra initiere in momentul crucificarii. Iisus a spus: Tata, pentru ce m-ai parasit?”, ceea ce spunea si/sau traia era faptul ca sufetul Sau se contopea in monada. El a trait pierderea sufetului Sau ca si ghid, caci era timpul sa isi dobandeasca ghidarea direct de la Tatal, sau monada sau de la EU SUNT CEEA CE SUNT. Corpul fizic este acum alcatuit 100% din materie atomica. Initiatul care trece de cea de-a patra initiere este denumit arhat. Nu exista durere si suferinta pentru maestrul care a atins eliberarea.
A Cincea initiere
Cea de-a cincea initiere se refera la fuziunea cu monada, in timp ce a treia initiere se referea la fuziunea cu sufletul sau Sinele superior. Cea de-a cincea initiere are de-a face cu contopirea constiintei cu monada si spiritul. Cea de-a cincea inseamna eliberarea de orbire, o eliberare care permite initiatului sa aiba o noua viziune. Initierea a fost numita relevatia sau renasterea, in terminologia crestina. Un maestru care are a cincea intiere este numit a depentru A cincea initiere este prima initiere cosmica. Este mai degraba o contopire cu planul atmic, decat cu planul buddhic al celei de-a patra initieri. Majoritatea maestrilor care lucreaza cu omenirea isi pastreaza corpul in care si-au luat cea de-a cincea initiere, sau pot construi si manifesta unul nou. Energia celei de-a cincea initieri permite energiilor planetei sa fie accesbile pentru adepti sau in serviciul lumii. Prima chakra este cea stimulata in aceasta initiere. Adeptul realizeaza pe deplin afirmatia „EU SI TATAL UNA SUNTEM”. Corpul adeptului este unul de lumina. In esenta barbatul sau femeia au atins o stare de perfectiune.
Cea de-a sasea initiere este implinirea ascensiunii. Devenirea unui Maestru As-censionat. In esenta aceasta initiere se face atunci cand adeptul si lumina monadei se contopesc pe planul fizic. Intreaga fiinta a adeptului incluzand corpul fizic si îmbrăcămintea, se transforma in lumina. In esenta corpul fizic doar dispare si este inlocuit de Corpul de Lumina. In trecut ascensiunea insemna trecerea in lumea spiritala. Ascensiunea este atingerea starii de Christ.
La a sasea initiere o persoana trebuie sa aleaga una din cele sapte cai de evolutie superioara pe care o va urma. Fiecare Maestru Ascensionat trebuie sa faca o astfel de alegere in acest punct al evolutiei lor si anume pe ce cale vor servi in viitorul lor ajutor cosmic. Cele sapte cai sunt urmatoarele :1. Calea Slujirii Pamantului2. Calea lucrului magnetic 3. Calea antrenamentului pentru a deveni Logos Planetar 4. Calea catre Sirius 5. Calea Razei 6. Calea pe care Logosul nostru se afla 7. Calea Absoluta a Fiului
Cand o persoana ascensioneaza, isi inlocuieste in totalitate in corpul de lumina. Corpul de lumina este un corp pe care l-am creat din lumina pe care am manifestat-o de-a lungul tuturor incarnarilor noastre. Este corpul in care Maestrul Ascensionat calatoreste incepand din acel moment. Pentru a ascensiona, un adept trebuie sa-si echilibreze 51% din karma provenita din toate reincarnarile precedente. Majoritatea are o medie de 200-250 de vieti precedente. O alta cerinta de ascensiune este ca o persoana sa isi finalizeze dharma sau misiunea pe Pamant. Constientizarea ascensiunii este un sentiment de bucurie totala si iubire neconditionata, recunoasterea si realizarea ca esti Dumnezeu si toti ceilalti cu care te intalnesti sunt Dumnezeu umbland pe Pamant.

„Fii credincios pana la moarte si iti voi darui cununa vietii” Iisus De Dr. Joshua David Stone

Serafim de Sarov- Despre dobandirea Duhului Sfant

Fragment

„Părinte”, spusei eu, „vorbeşti tor timpul despre dobândirea harului Sfântului Duh drept scop al
vieţii creştine. Dar cum şi unde Îl pot vedea Eu? Lucrările lui Dumnezeu sunt vizibile, dar poate fi văzut Duhul Sfânt? Cum pot şti eu dacă El se află in mine sau nu?”

În momentul de faţă, răspunse bătrânul, din pricina răcelii noastre aproape universale de sfânta noastră credinţă în Domnul nostru Iisus Hristos şi din pricina indiferenţei noastre faţă de lucrarea Dumnezeieştii Sale Provi- denţe în noi şi a comuniunii omului cu Dumnezeu, noi am mers până acolo încât, se poate spune că aproape că am părăsit adevărata viaţă creştină. Mărturiile Sfintei Scripturi ni se par acum ciudate atunci când, de exemplu, prin buzele lui Moise Duhul Sfânt grăieşte: «Şi Adam L-a văzut pe Domnul umblând în rai» (Gen. 3:10), sau atunci când citim cuvintele Sf. Apostol Pavel: «Ne-am dus în Ahaia şi Duhul lui Dumnezeu n-a fost cu noi; ne-am întors in Macedonia şi Duhul lui Dumnezeu ne-a însoţit». De mai multe ori în alte pasaje ale Sfintei Scripturi este zugrăvită înfăţişarea lui Dumnezeu oamenilor. De aceea unii oameni spun: Aceste pasaje sunt de neînţeles. Este oare cu putinţă oamenilor să-L vadă pe Dumnezeu atât de limpede? Dar nu-i nimic de neînţeles aici. Această lipsă de înţelegere există cu adevărat din pricină că noi ne-am îndepărtat de simplitatea cunoaşterii creştine originare. Sub pretextul educaţiei, noi am ajuns la un întuneric atât de mare al ignoranţei încât ceea ce înţelegeau atât de limpede cei de odinioară, nouă ni se pare aproape de neconceput. Chiar şi în dialogul obişnuit, ideea apariţiei lui Dumnezeu printre oameni nu li se părea un lucru ciudat. Astfel, atunci când prietenii l-au dojenit pentru hulă adusă lui Dumnezeu, Iov le răspunse: „Cum poate oare să fie aşa când eu simt Duhul lui Dumnezeu în nările mele?” (Iov 27, 3). Cu alte cuvinte: «Cum pot eu să-L hulesc pe Dumnezeu când Duhul Sfânt sălăşluieşte în mine? Dacă L-aş fi hulit pe Dumnezeu, Duhul Sfânt ar fi plecat de In mine: dar priviţi, îi simt suflarea în nările mele» în exact acelaşi fel se spune despre Avraam şi Iacov că L-au văzut pe Domnul şi că au discutat cu El, şi că Iacov chiar s-a luptat cu El. Moise şi toţi cei dimpreună cu el L-au văzut pe Dumnezeu atunci când i s-a îngăduit să primească de la Dumnezeu tablele legii pe muntele Sinai. Un stâlp de nori şi unul de foc, sau, cu alte cuvinte, harul evident al Sfântului Duh au servit drept călăuze oamenilor lui Dumnezeu în pustie. Oamenii L-au văzut pe Dumnezeu şi Harul Sfântului Său Duh, nu în somn sau în vise sau din pricina unei imaginaţii tulburate, ci în adevăr şi în mod deschis. Noi am devenit atât de nepăsători la lucrarea mântuirii noastre încât noi interpretăm greşit şi multe alte cuvinte din Sfânta Scriptură, totul din pricina faptului că noi nu căutăm harul lui Dumnezeu şi din pricina mândriei minţilor noastre nu-i îngăduim să se sălăşluiască în sufletele noastre. De aceea noi suntem lipsiţi de adevărata iluminare de la Domnul, pe care El o trimite în inimile celor care înfometează şi însetează din toată inima după dreptatea lui Dumnezeu. Mulţi explică faptul că atunci când se spune în Biblie: «Dumnezeu a suflat suflare de viaţă în faţa lui Adam, cel dintâi creat, care a fost creat de El din ţărâna pământului», înseamnă că până atunci nu era nici suflet omenesc şi nici duh în Adam, ci doar trupul creat din ţărâna pământului. Această interpretare este greşită, căci Domnul Dumnezeu l-a creat pe Adam din ţărâna pământului având alcătuirea pe care o scrie Sfântul Apostol Pavel: „Şi întreg duhul vostru, şi sufletul, şi trupul să se păzească fără de prihană, întru venirea Domnului nostru Iisus Hristos” (I Tesal. 5: 23). Şi toate aceste trei părţi ale firii noastre au fost create din ţărâna pământului, iar Adam nu a fost creat mort, ci o fiinţă vie şi activă, ca toate celelalte creaturi vii ale lui Dumnezeu care trăiesc pe pământ. Adevărul este acela că dacă Domnul Dumnezeu nu ar fi suflat mai apoi în faţa sa această suflare de viaţă (adică, harul Domnului Dumnezeu Duhul Sfânt Care purcede din Tatăl, se odihneşte în Fiul şi este trimis în lume de dragul Fiului), Adam ar fi rămas fără să aibă în sine Sfântul Duh Care-l înalţă la demnitatea asemănării cu Dumnezeu. Indiferent cât de desăvârşit ar fi fost el creat şi mai presus de toate celelalte creaturi ale lui Dumnezeu, drept cunună a creaţiei pe pământ, ar fi rămas ca toate celelalte creaturi care, deşi au trup, suflet şi duh fiecare după felul ei, totuşi nu au pe Sfântul Duh înlăuntrul lor. Dar atunci când Domnul Dumnezeu a suflat în faţa lui Adam suflare de viaţă, atunci, după cuvântul lui Moise „Adam s-a făcut suflet viu” (Gen. 2: 7), adică întru totul asemănător lui Dumnezeu şi tot ca El, pururea nemuritor. Adam era imun la acţiunea elementelor într-o asemenea măsură încât apa nu-l putea înneca, focul nu-l putea arde, pământul nu-l putea înghiţi în străfundurile sale, iar aerul nu-l putea vătăma în nici un fel. Toate i se supuneau ca fiind preferatul şi iubitul lui Dumnezeu, ca împărat şi domn al creaţiei şi toate îl considerau drept cununa desăvârşită a creaturilor lui Dumnezeu. Adam a fost înţelepţit de această suflare de viaţă care i-a fost suflată în faţă din buzele creatoare ale lui Dumnezeu, Creatorul şi Stăpânul tuturor, aşa încât n-a existat om pe pământ mai înţelept sau mai inteligent decât el şi cu greu se poate imagina că va mai exista. Atunci când Domnul i-a poruncit să dea nume tuturor creaturilor, el a dat fiecărei creaturi câte un nume care îi exprima complet toate calităţile, puterile şi trăsăturile date ei de Dumnezeu la crearea ei. Datorită acestui dar special al harului suprafiresc al lui Dumnezeu care i-a fost dăruit prin suflarea vieţii, Adam putea vedea şi înţelege cuvintele Sale, conversaţia sfinţilor îngeri, limbajul tuturor fiarelor, păsărilor şi reptilelor şi tot ceea ce ne este ascuns nouă creaturilor păcătoase şi căzute, dar care era atât de limpede lui Adam înainte de cădere. Si Evei i-a dăruit Domnul Dumnezeu aceeaşi înțelepciune, forţă şi nesfârşită putere şi toate celelalte daruri bune şi sfinte.
Iar El a creat-o nu din ţărâna pământului, ci din coasta lui Adam în Raiul desfătării, în paradisul
pe care El îl aşezase în centrul pământului. Pentru ca ei să-şi poată uşor păstra înlăuntrul lor calităţile desăvârşite, veşnice şi dumnezeieşti ale acestei suflări de viaţă, Dumnezeu a plantat în mijlocul grădinii pomul vieţii şi a înzestrat fructele sale cu întreaga esenţă şi plinătate a suflării Sale dumnezeieşti. Dacă ei nu ar fi păcătuit, Adam şi Eva înşişi, precum şi toţi urmaşii lor ar fi putut mereu mânca din roadele pomului vieţii şi în felul acesta şi-ar fi păstrat veşnic puterea nelimitată a harului divin. Ei şi-ar fi putut, de asemenea, păstra în veci de veci puterile depline ale trupului, sufletului şi duhului lor într-o stare de nemurire şi de veşnică tinereţe, putând astfel continua în această stare binecuvântată şi nemuritoare a lor pentru totdeauna. în momentul de faţă, totuşi, ne este greu ca măcar să ne imaginăm un astfel de har. Dar atunci când prin gustarea din pomul cunoaşterii binelui şi a răului lucru prematur şi împotriva poruncii lui Dumnezeu – ei au aflat diferenţa dintre bine şi rău şi au fost încercaţi prin tot felul de necazuri şi dureri care au urmat după încălcarea poruncii lui Dumnezeu, deci, abia atunci ei au pierdut darul acesta de nepreţuit al Duhului lui Dumnezeu aşa încât, până la venirea în lume a Dumnezeu-Omului Iisus Hristos „Duhul încă nu era dat în lume, pentru că Iisus Hristos încă nu fusese preaslăvit” (In. 7: 39) – Oricum, aceasta nu înseamnă că Duhul lui Dumnezeu nu se afla deloc în lume, dar prezenţa Sa nu era atât de evidentă ca la Adam sau ca în cazul nostru, al creştinilor ortodocşi. Se manifesta doar în afară; totuşi, semnele prezenţei Sale în lume erau cunoscute în omenire. Astfel, de exemplu, numeroase taine legate de viitoarea mântuire a rasei umane au fost revelate atât lui Adam, cât şi Evei după cădere. Şi în cazul lui Cain, în ciuda impietăţii şi a păcatului său, a fost uşor de înţeles glasul care s-a păstrat milostiv şi dumnezeiesc, deşi într-o discuţie de osândire a sa. Noe a vorbit cu Dumnezeu. Avraam
L-a văzut pe Dumnezeu şi ziua Lui şi s-a bucurat (In. 8: 56). Harul Sfântului Duh acţionând înafară s-a reflectat în cazul tuturor profeţilor Vechiului Testament şi al Sfinţilor lui Israel.
Mai apoi, iudeii au înfiinţat şcoli de profeţii speciale unde fiii proorocilor erau învăţaţi să
recunoască semnele manifestării lui Dumnezeu sau ale îngerilor şi să facă diferenţierea între
lucrările Sfântului Duh şi fenomenele naturale obişnuite ale vieţii noastre pământeşti lipsite de
har. Simeon care l-a purtat pe Dumnezeu în braţele sale, bunicii lui Hristos, Ioachim şi Ana şi
nenumăraţi alţi slujitori ai lui Dumnezeu au avut mereu parte de diferite apariţii dumnezeieşti,
voci şi revelaţii care au fost adeveiite prin evidente evenimente minunate. Deşi nu cu aceeaşi
forţă ca în cazul oamenilor lui Dumnezeu, totuşi, Duhul Sfânt şi-a făcut simţită prezenţa şi în cazul păgânilor care nu-L cunoşteau pe adevăratul Dumnezeu, fiindcă chiar printre ei Dumnezeu Şi-a aflat oameni aleşi. Astfel, de exemplu, era cazul proorociţelor – fecioare numite Sibile care au jurat să-şi păstreze fecioria dinaintea unui Dumnezeu necunoscut, dar totuşi Dumnezeu – Creatorul universului. Atotputernicul! Stăpân al lumii, aşa cum era el imaginat de păgâni. Deşi filosofii păgâni umblau şi ei în negura necunoaşterii lui Dumnezeu, totuşi ei căutau adevărul care este iubit de Dumnezeu, şi datorită acestei căutări bineplăcute Lui Dumnezeu, ei se puteau împărtăşi de Duhul lui Dumnezeu, căci se spune că noroadele păgâne care nu-L cunosc pe Dumnezeu și care nu au lege, din fire fac ale legii si fac cele bine plăcute lui Dumnezeu (Romani 2: 14). Domnul laudă astfel adevărul despre care vorbeşte El ‘ însuşi prin Duhul Sfânt- „Adevărul din pământ a răsărit si dreptatea din cer a privit” n>s 12). Aşadar vezi. Excelentă că atât în cazul sfântului neam iudeu, un popor iubit de Dumnezeu, cât şi în cazul păgânilor care nu îl cunoşteau pe Dumnezeu, se păstra o cunoaştere a lui Dumnezeu – adică, fiul meu, o înţelegere limpede şi raţională a felului în care Domnul Dumnezeu, Duhul Sfânt acţionează în om şi prin mijlocirea căror simţăminte lăuntrice şi exterioare putem fi siguri că aceasta este într-adevăr acţiunea Domnului Dumnezeului nostru Duhul Sfânt şi nu o înşelare a vrăjmaşului. Aşa a fost de la căderea lui Adam până la întruparea Domnului nostru Iisus în lume. Fără această înţelegere perceptibilă a acţiunilor Sfântului Duh care a fost mereu prezent în firea omenească, oamenii nu ar fi putut şti cu siguranţă dacă rodul seminţei femeii care fusese promisă lui Adam şi Evei venise pe lume pentru a sfărâma capul şarpelui (Gen. 3: 15). în cele din urmă, Sfântul Duh i-a prezis Sfântului Simeon, care avea pe atunci vârsta de 65 de ani, taina conceperii şi naşterii feciorelnice a lui Hristos din Preacurata şi Pururea Fecioara Maria. Mai apoi, trăind prin harul Atotsfântului Duh a lui Dumnezeu treisute de ani, în cel de-al 365-lea an a! vieţii sale el a afirmat deschis în Templul Domnului faptul că el ştia cu siguranţă, prin darul Sfântului Duh, că Acesta era cu adevărat Hristos, Mântuitorul lumii, a Cărui concepere şi naştere suprafirească de la Sfântul Duh îi fusese prezisă de către un înger cu 300 de ani mai înainte. Şi mai era acolo şi Sf. Ana, o proorociţă, fiica lui Fanuel, care din văduvia ei îi slujise Domnului Dumnezeu în Templul Său timp de 80 de ani şi care se ştia că este o văduvă dreaptă, o roabă curată şi sfântă a lui Dumnezeu datorită darurilor speciale ale harului pe care ea le primise. Şi ea afirma că El era de fapt Mesia, Cel ce fusese făgăduit lumii, adevăratul Hristos, Dumnezeu şi Om, Regele lui Israel, Care venise să-l mântuiască pe Adam şi întreaga omenire. Dar atunci când Domnul nostru Iisus a binevoit să împlinească întreaga lucrare a mântuirii, după învierea Sa, El a suflat asupra apostolilor, a restabilit suflarea de viaţă pierdută de către Adam şi le-a dăruit acelaşi har al Atotsfautului Duh al lui Dumnezeu de care se bucurase Adam mai înainte. Dar aceasta nu a fost totul. El le-a mai spus că era bine pentru ei ca El să se ducă la Tatăl, căci dacă nu S-ar fi dus, Duhul lui Dumnezeu nu ar fi pogorât în lume. Dar dacă El, Hristosul, se va duce la Tatăl, atunci îl va trimite în lume, iar El, Mângâietorul îi va călăuzi pe ei şi pe toţi cei ce le-au urmat învăţăturile spre tot adevărul şi le va aminti de tot ceea ce le-a spus El pe când Se afla încă în lume. Ceea ce li s-a promis atunci a fost „har peste har” (Ioan l: 16). Atunci, în ziua Cincizecimii El le-a trimis în mod solemn printr-un vânt puternic Duhul Sfânt sub forma limbilor de foc care s-au pogorât asupra fiecăruia şi a intrat în ei şi i-a umplut de tăria grozavă a harului divin care suflă acolo unde voieşte şi lucrează cu bucurie în sufletele care se împărtăşesc de puterea şi de lucrările Sale (Fapte 2: l-4). Iar acest har de foc insuflător al Duhului Sfânt care ne este dăruit nouă tuturor celor ce credem în Hristos, prin taina Sfântului Botez, este pecetluit prin taina Mirungerii pe principalele părţi ale trupului nostru aşa cum s-a hotărât de către Sfânta Biserică, veşnica păstrătoare a acestui har. Se spune: «Pecetea Darului Duhului Sfânt». Pe ce anume ne punem pece- ţile noastre, excelenţă, dacă nu pe nişte vase ce conţin o prea preţioasă comoară? Dar ce poate fi superior şi mai de preţ decât darurile Sfântului Duh care ne sunt date de Sus prin taina Sfântului Botez? Acest har al Botezului este atât de mare şi de indispensabil, atât de vital pentru om, încât chiar şi un eretic nu este lipsit de el până la moartea sa; adică până la sfârşitul perioadei desemnate lui de sus prin Pronia dumnezeiască ca o încercare lungă de o viaţă a omului pe pământ, ca să se poată vedea ce va fi el capabil să realizeze (pe timpul acestei perioade dăruite lui de către Dumnezeu) cu ajutorul puterii harului dăruit lui de sus. Şi dacă n-am fi păcătuit niciodată după botezul nostru, am fi rămas sfinţi ai lui Dumnezeu, curaţi, nevinovaţi şi fără vreo necurăţie a trupului sau a duhului.”