OMUL ÎN “HAINĂ DE NUNTĂ”

ASEMĂNAREA REGĂSITĂ
SAU OMUL ÎN “HAINĂ DE NUNTĂ”
“Duşmănie voi pune între ti­ne şi fe­­meie, între seminţia ta şi seminţia ei; Acela îţi va ţinti ţie capul, iar tu Îi vei ţinti Lui călcîiul” (Fa­­cerea 3, 15)
Am văzut că nici în plină dramă a căderii, în ca­­drul de jale cosmică al îm-pieliţării omului în ani­malitatea existenţei bio-istorice, Dumnezeu nu închide geana de lumină a mîntuirii, lăsînd loc, în prevă­ză­toa­­rea Lui milostivire, nu numai con­diţiei de supra­vie­ţuire şi perpetuare incluse în “carac­terul dublu al «hai­nelor de piele»”, dar şi făgăduinţei mesia­nice din la­co­­­nica Protoevanghelie inclusă în “blestemul” rostit de Dumnezeu asupra dia­­volului-şarpe (se poate deduce că chiar în prezenţa pro­­­­­to­­părinţilor înşelaţi): “Duşmănie voi pune între ti­ne şi fe­­meie, între seminţia ta şi seminţia ei; Acela îţi va ţinti ţie capul, iar tu Îi vei ţinti Lui călcîiul” (Fa­­cerea 3, 15).
E aici, dincolo de bunăvestirea în sine a mîn­tuirii viitoare, o tainică investire misionară a femeii, menită să devină, din pricină a căderii, pricină a înăl­ţării firii omeneşti.
După o frumoasă tîlcuire ortodoxă din secolul al XIX-lea (apar­ţinînd epis­­­co­­pului rus Visa­ri­on şi reţinută de Serafim Rose în cartea lui despre fa­ce­rea lumii – ed. rom. cit., p. 133), “Prima femeie din lume a fost pri­­­ma căzută în laţul diavolului şi cu uşurătate s-a dat în stăpînirea lui; dar, prin căinţa sa, ea va sfărîma pu­terea lui asupra ei. Astfel, în multe femei, şi îndeosebi în persoana celei fericite între fe­mei, a Fecioarei Ma­ria, acela va întîmpina o puternică împotrivire vicle­şu­­gurilor lui… Prin sămînţa femeii care este vrăjmaşă seminţei diavolului [şarpelui] tre­buie să înţelegem mai ales pe cineva anume dintre urmaşii femeii, adică pe Cel Care din veşnicie a fost mai înainte aşezat spre mîntuirea oamenilor, iar la vre­mea cuvenită s-a năs­cut din femeie, fără sămînţă bărbătească. Mai apoi S-a arătat lumii ca să strice lu­cru­rile diavolului (I Ioan 3, 8) […] Zdrobirea capului şarpelui de către sămînţa femeii înseamnă că Hristos va birui deplin pe diavol, luî­­ndu-i toată puterea de a vătăma pe oameni… Pînă la a doua venire, diavolului i se dă prilej să vatăme pe oameni, chiar şi pe Însuşi Hristos; dar rănile făcute de el cu uşurinţă se vor tă­mădui, precum rănile cele din călcîi, care nu sînt pri­mejdioase, fiindcă în călcîiul cel acoperit cu pie­­le groasă este foarte puţin sînge. O astfel de rană la căl­cîi a fost făcută de neputinciosa răutate a diavolului şi lui Hristos Însuşi, împotriva Căruia el i-a ridicat pe ne­credincioşii iudei care L-au răstignit. Numai că rana aceas­­ta a slujit doar la mai marea ruşinare a diavolului şi la tă­măduirea neamului omenesc”.
“Porţile iadului” vor fi pentru totdeauna sfăr­mate prin jertfa răscumpărătoare a bărbăţiei hristice, dar cu asentimentul şi dăruirea totală a feminităţii ma­rianice. Ipostaza feminină a umanului, cîndva tempo­rar biruită de rău, se deschide de bunăvoie Duhului Sfînt ca o poartă a mîntuirii, devenind astfel etern co-biruitoare a răului şi mijlocitoare la Dumnezeu pentru toată “seminţia” răsărită din ea[37]. Astfel, la ceasul de cumpănă al lumii, maica tu­turor ce­­lor vii după trup (Fa­cerea 3, 20) devine – printr-o fecioară din Naza­retul Galileii – şi Maica tuturor celor vii du­pă duh (Io­an 19, 26-27); ea nu mai este doar dătătoarea de “viaţă moar­tă” (nekrós bios), ci, prin dumnezeiescul ei Fiu, dătă­toare de viaţă vie şi netre­cătoare, veghind maternal no­­ul eon al Învierii.
“Hristos Îşi asumă firea urmaşilor lui Adam pen­­tru a o înnoi dinlăuntru”[38]. Prin Iisus Hristos, “No­ul Adam”, şi prin Fecioara Maria, “Noua Evă”, ome­nitatea primeşte o nouă maiestate mistică în am­bele ei ipostaze ontologice, fiind reorientată spre mo­de­lul castităţii şi pusă sub puterea lucrătoare a Tai­nelor, a iconomiei harului care redimensionează firea, purtînd-o – paternal şi maternal totdeodată – spre lu­mina neînserată a Zilei a Opta, unde “nici un blestem nu va mai fi” (Apocalipsa 22, 3). “Taina Bisericii este în­­scrisă în cele două persoane desăvîrşite: persoana divină a lui Hristos şi persoana umană a Maicii lui Dum­nezeu”[39].
Oarecum în răspărul Tradiţiei (care vorbeşte pre­tutindeni de “Noul/Al Doilea Adam” şi “Noua/A Doua Evă”), dornic de subtilă originalitate, P. Ev­do­kimov strică acest echilibru paradigmatic (impus şi de convergenţa soteriologică a umanului cu divinul[40], şi de relaţia indisolubilă Fiu-Maică, şi de curăţia lor fă­­ră egal în sânul creaţiei, şi de primatul lor firesc în conştiinţa liturgică a Bisericii) şi, luînd ca reper re­pre­zentarea iconografică numită Deisis[41], propune, nu fără ingeniozitate, o altă “unitate arhetipală”, strict omenească, a Masculinului şi Femininului: “Sfînta Fe­cioară şi Sfîntul Ioan Botezătorul integraţi în Hris­tos, unitate prefigurată în cei doi poli ai oricărui su­flet: fiecare este totdeodată roaba şi prietenul Mire­lui”[42]. Pentru Evdokimov, care lasă impresia de a fi ui­tat că Hris­tos S-a întrupat ca om adevărat, Acesta nu poate reprezenta decît “universalul” supra-sexual, în regim de coincidentia oppositorum. Or, Iisus Hris­tos îl întruchipează pe “Noul Adam” nu atît în vir­tu­tea dumnezeirii (care este, desigur, mai presus de ori­ce determinare sexuală), cît în virtutea omenităţii Lui (indiscutabil de sex bărbătesc, dar liberă de sexuali­ta­tea căzută a vechiului Adam); nu atît ca Fiu al lui Dumnezeu, cît ca fiu al Mariei, cea “din osul lui Da­vid” (asimilată, prin logodnicul ei Iosif, arborelui ge­nealogic al lui Iesei). Aceasta nu contrazice cu nimic adevărul dogmatic că cele două firi sînt unite în divi­no­umanitatea lui Hristos fără vreun amestec şi fără vreo schimbare, afară de păcat (“Neschimbarea firii omeneşti nu înseamnă decît neieşirea din «definiţia» ei, nu menţinerea ei în nedesăvîrşire…”, lămureşte prompt D. Stăniloae în op. cit., vol. 2, p. 52) – “deosebirea firilor nefiind desfiinţată nicidecum din cauza unirii, ci păstrîndu-se mai degrabă însuşirea fiecărei firi şi con­curgînd într-o persoană şi într-un ipostas” (formularea Sinodului IV ecumenic, după D. Stăniloae, op. cit., p. 35). Pe de altă parte, în firea omenească a lui Hristos, chiar dacă manifestată vizibil în ipostaza masculinu­lui, femininul se recunoaşte deopotrivă, căci în starea neatinsă de cădere, omenitatea este solidară ontologic în ipostasurile sale[43], unitatea dominînd diversitatea. Dacă se poate vorbi de o “de-o-fiinţime” a ei (cf. şi D. Stăniloae, op. cit., vol. 1, p. 291 şi urm.)[44], atunci, aşa cum zice Hristos despre Tatăl că “Eu şi Tatăl una sîn­tem” (Ioan 10, 30) şi “Tatăl este întru Mine şi Eu întru El” (Ioan 10, 38 – passim), tot aşa, în marea taină a fi­in­­ţei celei “după chip”, Noua Evă este întru Noul A­dam şi una cu El. Hristos Însuşi se roagă Tatălui: “… aşa cum Tu, Părinte, eşti întru Mine şi Eu întru Tine, tot astfel şi ei să fie una întru Noi…” (Ioan 17, 21).
Probabil pentru ca să fie menajată percepţia co­­mu­nă, prea legată de “simetriile” experienţei cu­rente, nu se accentuează îndeajuns faptul că Sfînta Fe­­­cioară Maria Îi este lui Dumnezeu în acelaşi timp Maică şi Mireasă, iar Hristos, ca om, îi este ei fiu trupesc, dar ca, Dumnezeu, îi este Mire duhovnicesc; iar Dumnezeu, nu doar prin naşterea cea “mai înainte de toţi vecii”, dar şi prin raport cu naşterea cea după trup, Îşi este Sieşi Tată şi Fiu, ca Tată ceresc, cu pu­terea atotfăcătoare a dumnezeirii Lui, “umbrind-o” pe cea neîntinată, prin pogorîrea Prea Sfîntului şi de-viaţă-făcătorului Său Duh, pentru ca Fiul cel din Trei­me ca Fiu al Omului să fie zămislit şi născut din ea: “«Nu te teme, Marie, fiindcă ai aflat har la Dumnezeu. Şi iată-n pîntecele tău vei zămisli şi vei naşte fiu […] şi Fiul Celui-Preaînalt se va chema […]». Şi a zis Ma­ria către înger: «Cum va fi mie aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat?»”. Şi răspunzînd îngerul, i-a zis: «Du­hul Sfînt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Prea-Înalt te va umbri; pentru aceea şi Sfîntul Care se va naşte din tine Fiul lui Dumnezeu se va che­ma»” (Luca 1, 32 şi 34-35)[45].
Este evident că Noul Adam şi Noua Evă des­chid spre o altă paradigmă a diviziunii sexuale, anti­cipînd condiţia îngerească a veacului viitor şi comu­ni­­tatea tainică a umanului cu divinul. Nu este tocmai exact ceea ce afirmă Lossky, anume că “născîndu-se din Fecioară, El desfiinţează prin naşterea Sa despăr­ţirea naturii umane în bărbaţi şi femei”[46]. De unde pî­nă unde?! Nu ce-a creat dintru început Dumnezeu se desfiinţează (împărţirea – nu despărţirea! – în se­xe), ci ceea ce s-a adăugat acestei ipostazieri din cauza păcatului (sexualitatea animală, cu toate posibilele ei devieri pătimaşe la nivel uman). Este vorba mai de­grabă, cum bine va zice Lossky însuşi mai tîrziu, de “răscumpărarea eros-ului”, prin supunerea materiei de către spirit şi prin reconexarea umanului la divin. “Con­­­­­­­­jugalitatea” iese astfel de sub teroarea “sexuali­tăţii”, dar paternitatea şi maternitatea, care conformea­ză intim masculinul şi femininul, rămîn în vigoare, ca realităţi complementare, definite însă spiritual, iar nu biologic. Ba mai mult, maternitatea vinovată a vechii Eve este înlocuită de maternitatea nevinovată a Ma­riei, care consimte primatului paternal al dumnezeirii (“Iată roaba Domnului! Fie mie după cuvîntul tău!” – Luca 1, 38)[47] şi se face vrednică să nască pe Fiul lui Dumnezeu, dar consimte feciorelnic şi paternităţii se­cun­dare a omenităţii (Dreptul Iosif), ajutorul cel după fire “pe potriva ei”, cu care în chip neprihănit “lucrea­ză” şi “pă­­­zeşte” noul Eden al răscumpăratei comuni­uni conjugale (ec­­cle­sia domestica)[48].
Cu toate acestea, trebuie observat că accentul raportului dintre masculin şi feminin se mută de pe binomul soţ-soţie/mire-mireasă, predilect definitoriu pen­­tru primul Adam şi prima Evă, pe binomul Fiu-Maică, pe care se întemeiază prioritar omenitatea reîn­noită prin Al Doilea Adam şi A Doua Evă. Faptul acesta sugerează tainic, în paradigma omenităţii, o re­laţie interpersonală mult mai profundă şi mult mai flexi­bilă, din care dispar conotaţiile brute ale sexualităţii. Maternitatea deţine o centralitate răscumpărătoare, dar complementul ei, simbolic vorbind, este mai degrabă “rodul” decît “sămînţa”. Noua Evă, cea întruchipată ma­­rianic, nu mai este atît femeia întregitoare a băr­batului, cît femeia ocrotitoare a tot şi a toate. Sfînta Fe­cioară nu rămîne doar Maica Fiului ei, ci devine Maică a întregului neam creştinesc, acesta fiind şi tîl­cul cuvintelor lui Iisus de pe cruce, cînd îi încre­din­ţează unul altuia pe Maria, Maica îndurerată, şi pe Ioan, Apostolul iubirii, zicîndu-i ei: “Femeie, iată, fi­ul tău!”, iar lui: “Iată, mama ta!” (Ioan 19, 26-27)[49]. Evdokimov a intuit just adevărata esenţă a femeii creş­­tine şi rostul ei fundamental în dinamica sote­rio­logică a umanului: “Bărbatul, [în ipostaza lui majori­tară de] luptător şi tehnician, tinde să dez-umanizeze lu­mea; femeia, rugătoare, o umanizează prin calitatea ei de mamă chemată să vegheze asupra oricărei fiinţe ome­neşti ca asupra propriei sale odrasle. Dar femeia îşi va împlini menirea numai dacă va primi slujirea «fecioarelor înţelepte» din parabolă, ale căror candele erau pline de da­­ru­rile Duhului…”
Creştinismul a crescut sub semnul acestei taine primenitoare. Fără să se prevaleze de vreo noţiune de ega­litate a sexelor şi fără să aibă vreo tangenţă cu ten­dinţele pretins justiţiare ale “feminismului” şi “teo­lo­giei feministe” de mai tîrziu, el a redat femeii, prin chiar temeiurile lui divino-umane, demnitatea prin­ci­pi­ală, menirea specifică şi insubstituibilă. Dacă prin femeie (Eva) a intrat păcatul în lume, tot prin femeie (Maria) a venit mîntuirea de păcate. Năs­cătoarea de Dumnezeu reprezintă icoana ideală a feminităţii, însu­mînd, în chip tainic, maternitatea şi fecioria. Cultul marianic a contribuit decisiv la reconsiderarea sta­tutu­lui religios şi social al femeii, ridicate de creştinism pînă la înălţimi pe care feminismul n-o s-o poată ridi­ca niciodată. Femeia creştină, născută mistic din fiat-ul Mariei, este angajată plenar în iconomia mîn­tuirii nea­mului omenesc: ea este izvor de viaţă şi de în­viere, sub raza transfiguratoare a harului dumnezeiesc. Creştinismul (forma supremă de ordine) a adus cu sine trans-figurarea femeii, în vreme ce feminismul (care este numai o formă de anarhie post-creştină) n-a putut aduce decît des-figurarea ei[50]. Căci, în ultimă ana­liză, fuga femeii de propria ei feminitate nu poate fi, din per­spec­tivă creştină, decît un aspect tragic al fugii omului de propria sa mîntuire. Bărbatul şi femeia sînt deopotrivă responsabili, dinaintea lui Dumnezeu, de în­­­­stră­inarea de sine a firii omeneşti; ca bărbat şi fe­meie au căzut, ca bărbat şi femeie se vor mîntui[51]. A-şi urî cineva condiţia sexuală hărăzită de Dumnezeu o dată cu viaţa înseamnă o nouă răzvrătire împotriva fi­rii originare. Ambele sexe sînt chemate la împreună-lucrarea mîntuirii personale şi obşteşti, făcîndu-se vase de castitate deschise cu evlavie harului dumne­zeiesc şi urmînd marianic lui Hristos, Mirele ceresc al kosmos-ului ecclesial, întru Care unitatea fiinţială pri­soseşte asupra diviziunii ipostatice şi instaurează de­să­­vîrşita armonie a nunţii mistice, prin care nimic nu se desfiinţează (căci dreapta credinţă nu pune la în­doială pertinenţa eternă a creaţiei divine), ci totul se transfigurează pentru marele ospăţ al Împărăţiei, unde nu se intră în “haine de piele”, ci numai în “haină de nuntă”[52].
Răzvan CODRESCU
Publicat în Alte subiecte | Lasă un comentariu

Implinitu-sa

La un anumit nivel al constiintei tot continutul vasului este deja in constiinta Unicului . Savarsitu-sa . Din negura vremurilor , ajunge pana la noi , pana astazi , strigatul plin de durere al Domnului !

Calea-intelepciune , Adevarul-suflet , Viata-inima

Related image

Publicat în Alte subiecte | Lasă un comentariu

Culorile Locașului

Culoarea , începu pictorul , nu înseamnă doar materie . Cuvântul iun , „culoare” , este sinonim cu „existență” , cu „piele” , cu „fir de păr” . Datorită ei ni se dezvăluie o viață secretă și întreaga natură prinde viață , de la mineralul inert în aparență până la om , această creatură de cele mai multe ori neliniștită . Ai privit cu adevărat galbenul deșertului , verdele strălucitor al palmierului , verdele blând al câmpiilor în primăvară , albastrul absolut al cerului , albastrul plin de vrajă al Nilului sau strălucirea aurie a soarelui ? Toate ne învață secrete cărora nimeni nu le dă atenție . Și totuși , culorile Locașului Adevărului sunt aduse de faraon în persoană , căci doar el știe de ce și cum fac ele să existe figurile create de către desenatori . Zeul nostru protector este Shu , „aerul plin de lumină”, cel care-i permite creației să-și dezvăluie minunile . Datorită meseriei mele sunt subiectiv , dar există , oare , ceva mai important decât culoarea ?

— Înainte de a picta , vei învăța să prepari culorile . Și pentru asta , măi băiete , vei avea nevoie de mult talent ! Culoruile trebuiesc sa fie perfecte . Dacă nu vei reuși , tu vei fi principalul răspunzător de întârzierea noastră , deci de eșecul nostru .
Pudra de cărbune de lemn dă un negru frumos , dar eu am și o rezervă de mangan de la Sinai. Fii prudent cu această culoare : numele său , „desăvârșirea , totalitatea” , înseamnă că negrul este suma culorilor. Când Osiris e negru , el întrupează totalitatea forțelor de înviere .  
Albul , care nu e decât bucurie , puritate și strălucire , îl vei obține strivind calcarul din această regiune . Amestecând gipsul cu cărbune de lemn sau cu negru de fum , vei obține culoarea gri . Cât despre brun , vei adăuga peste negru un strat de roșu sau vei amesteca oxid de fier natural cu ghips . Iar cel mai bun ocru brun este cel din oaza Dakleh . De acolo am și eu o mică rezervă . Ah, roșul ! O culoare pe cât de înfricoșătoare , pe atât de atrăgătoare… Roșul deșertului , violență , sânge care dă viață , foc ceresc, pânza corăbiei care trece sufletele în lumea cealaltă , acest roșu încadrează porțile , pentru ca demonii distrugători să nu poată trece , roșul care luminează ochiul lui Seth atunci când luptă împotriva lui Apophis… E culoarea ta preferată, nu-i așa ?  Iată culoarea roz , îi explică pictorul . O poți obține amestecând ghips cu ocru roșu . Nu ți se pare că exprimă grația unei femei sau eleganța unui armăsar ? Îți place ?
— Nu, răspunse Paneb ; de ce nu-mi vorbiți nici de albastru, nici de verde?
— S-ar putea să fii mai puțin prost decât îmi închipuiam… Unii oameni cred că, pentru a obține aceste două culori, evocatoare ale misterelor cerești și ale dinamismului vieții, este de ajuns să fărâmițezi niște pigmenți minerali. Dar nu așa trebuie procedat atunci când te numești pictor al Lacasului Adevărului. Albastrul te va face conștient de existența imaterialului , iar verdele , de fecunditatea spirituală .

Cele trei preotese mai aduseseră și o oală cu o grăsime compusă din trei substanțe : „cea sănătoasă”, „cea cremoasă” și „cea eternă”, extrase din uleiuri de in și de susan. Turcoaza puse sarea în vas până când apa nu mai reuși s-o dizolve . Ajungându-se la consistența dorită , cele trei preotese înmuiară , pe rând , în saramură , fiecare dintre fitilele de in , punându-le apoi la soare , să se usuce . Clara turnă apa sărată într-o amforă , în care Uabet cea Pură adăugă o cantitate egală de ulei de susan , iar Turcoaza scutură amfora pentru a amesteca lichidele . După un timp de odihnă , amestecul uleios fu purificat și cele trei preotese luară loc în fața maestrului de operă . Abia acum începea partea cea mai delicată a operației . Pentru a obține fitile care să nu fumege , un adevărat dezastru pentru picturile unui mormânt , acestea trebuiau înmuiate în ulei și în grăsime , cu o îndemânare desăvârșită . 

Vei părăsi lumea oamenilor pentru a intra în cea a luminii secrete care dă viață universului , îi spuse Nefer lui Paneb . Nu încerca nici să analizezi , nici să înțelegi , dar privește cu toată ființa ta , vezi cu inima și simte cu spiritul .

Odată trecut pragul , numit în textele sacre „prima trecere a luminii divine”, pătrundeai într-un univers uimitor .

Lumina e închisă în materie , spuse Nefer ; noi suntem cei care trebuie s-o eliberăm , pentru a învinge haosul . Arta noastră ne transformă în niște vrăjitori care anulează timpul pentru a recrea prima clipă din care au țâșnit toate formele . Opera e cea care amintește de lumină , și nu individul care o desăvârșește .

Maestrul operei își puse palmele pe piatră .

Timp de câteva minute , fură cuprinși de întuneric și de liniște . Apoi , o lumină puternică țâșni din fețele pietrei , iluminând sala de înviere , ai cărei pereți căpătară o nuanță aurie . Razele se concentrară asupra sarcofagului și pătrunseră în inima calcitului, ale cărei parcele se luminară pe dată .

A sosit momentul să îți dai seama de greșelile pe care le faci ! În fața tribunalului , încearcă să-ți recunoști greșeala , atrăgându-ți astfel indulgența tuturor . 

 Cu capul plecat, Zelosul ieși din casa lui Kenhir . Acesta din urmă era bucuros să constate că tânărul colos nu se mai comporta ca altădată , precum un taur sălbatic . Maturizându-se , învățase să-și stăpânească energia debordantă pe care o avea .

„Un element nociv intră prin ochiul stâng și iese prin ombilic ,dacă tratamentul este bun. În fiecare clipă , forțe opuse traversează corpul omenesc , care nu e o entitate independentă , ci se unește cu cerul și cu pământul ”.

Mama îi dădea copilului carnea , tatăl – sistemul osos ; iar sperma se formează în oasele unui băiat . Dată fiind greutatea acestui nou-născut , Paneb se simți mulțumit de calitățile sale de părinte .
— Ce nume îi vom da , Uabet?
Mama era cea care trebuia să aleagă . Îi putea pune un nume pentru primii ani de viață , păstrând secret un altul ; acesta din urmă nu era dezvăluit decât în momentul în care copilul începea să dea dovada că are calitatea al cărei nume îl purta .Related image

Publicat în Alte subiecte | 6 comentarii

ce se afla dincolo de cortina

Ce se afla dincolo de cortina
„Ca martori înaintea voastră iau astăzi cerul şi pământul: viaţă şi moarte . Ti-am pus eu astăzi înainte, şi binecuvântare şi blestem. Alege viaţa ca să trăieşti tu şi urmaşii tăi.”
Suntem si oameni si zei , un amestec de cer si pamant .
Ce cale vom lucra , unde ne asezam , ce parte dezvoltam ?
«Toate lucrurile sunt simple pentru cei ce află cunoştinţa».
Oare mai este posibil sa pierdem si a doua oara ? Absorbiti de nisipul stralucitor al mirajului vom uita din nou drumul spre casa ?
Mainile noastre ne sunt impreuna diamant lucrator . Doar alaturate pot aprinde candelabrele cerului si pot pune rod de viata facator in pantecele pamantului . Suntem un singur dor si un singur cantec de foc . Suntem asemanatori si in rasarit si in apus . Suntem de-o singura varsta pentru ca suntem o singura fiinta . O fiinta in Adam ! Adame , unde esti ?
Doar impreuna putem vedea stelele cerului , culorile curcubeului si verdele firului de iarba . Doar impreuna putem auzi cantecul din glasul pruncutilor , murmurul apelor curgatoare si trilul pasarilor maiestre . Numai si numai impreuna vom mai putea revedea frumusetea raiului pierdut . Doar impreuna putem deschide petalele delicate ale inimii noastre . Suntem purtatori de lumina dar si de intuneric . Putem naste viata si putem starpi forma ei . Prin forta gandului si a cuvantului salvam oameni . Insa tot asa , cu aceleasi arme , cream si tenebrele iadului ! Alegerea ne apartine (poate) , insa ne apartine doar pana intr-un anumit punct . Sa nu credem ca putem face tot ceea ce ne trazneste mintea noastra !
Cei ce au invatat taina unicului , nu se vor mai rataci , nicicand , niciodata !
„Poţi să nu păcătuieşti de frică. E o treaptă inferioară, bună şi ea. Ori din dragoste: cum o fac sfinţii şi caracterele superioare. Dar şi de ruşine. O teribilă ruşine, asemănătoare cu a fi făcut un lucru necuviincios în faţa unei persoane delicate, a fi trîntit o vorbă urîtă în faţa unei femei bătrîne, a fi înşelat un om care se încredea în tine. După ce l-ai cunoscut pe Hristos îţi vine greu să păcătuieşti , ţi-e teribil de ruşine .”

Image result for crianças brincando amarelinha

 

 

Publicat în Alte subiecte | Lasă un comentariu

Sa avem bucurie

‘Credinta ca si bucuria in Iubirea Divina este fundamentul vietii crestine , credinta si bucuria la care suntem chemati , starea pe care ar trebui de fapt sa o manifestam in mod normal .  Ne lipseste insa apa vie a intelegerii si a discernamantul mental , abilitatea de a chibzui si a alege corect , luciditatea de a fi prezenti in gandurile noastre .
O luciditate fata de iubirea pe care o datoram aproapelui nostru , calea rabdarii , a tolerantei si a intrajutorarii fiind drum de mantuire . Mantuirea inseamna impreuna pentru totdeauna . Nu exista separare si nici concurenta . Ai un regres , o antipatie , un imbold de a pune la punct ? Iarta-te ! Este o pata a trecutului , o pata a ta , creata de tine , sau o pata pe care o porti dupa tine ca model venit din familie sau din grupul in care vietuiesti .
Gandurile nerarefiate creeaza spatii gri . Ocoliti-le . Navigam printre propriile drame sau printre comedii hilare . Ne impiedicam in cuvinte multe uitand de cuvantul bun . Luati jugul Meu asupra voastra , si invatati de la Mine , caci Eu Sunt bland si smerit cu inima ; si veti gasi odihna pentru sufletele voastre .
Vointa , perseverenta si meritele merg mana in mana . Cand slujitorul este gata apare si lucrul . Orice forma de slujire este o binecuvantare ! Meritele vin prin abnegatie si dedicatie .  Rugaciunea este raspunsul nostru , semnul ca am inteles .
Mentalul inseamna vibratie . Recunoaste lumina din intuneric . Separ-o . Poti . Bucuria vietii este semnul armoniei . Exista oameni care gasesc „bucurie” in manifestari josnice . Este o „bucurie” falsa , timpul o va sterge repede . Constanta verticabilitatii este atitudine si a fi constient de acest lucru inseamna a simti realitatea si a da raspunsul drept de la nivelul energiei Iubirii . Lucrurile neprevazute exista . Vigilenta este arma lucratorului . Prezenta ! Vointa inseamna ” eu pe toate le pot ” „cine imi sta impotriva ?” Imparatia se afla in noi . Rugaciunea inimii este de un real folos atunci cand vrei sa inveti sa-ti stabilizezi Prezenta interioara !
Viata isi doreste atentia noastra . Atentia reasezata in iubire , in frumos , in bine , in neatacare , in slujire , in daruire . Durerea este ingustime , micime , nerodire . Atentia pe faptele celuilalt la fel . Nu faceti dialog cu neputintele sub orice forma s-ar arata ele . Si prin orice sau prin oricine ar sosi ele ! Insa nici nu le condamnati ! Doar luati aminte ! Sus sa avem inimile . Si fara suparari . Ele apartin exteriorului ! Scopul venirii Fiului lui Dumnezeu în lume a fost si este mantuirea omului  . Crestinul nu ataca ! Crestinul participa prin har la taina Sfintei Treimi . Crestinul este purtator de Duh Sfant ! Tatal Meu pana acum lucreaza ; si Eu lucrez . Primiti Trupul si Sangele Mantuitorului ! Putem sa ne vindecam ranile caci avem antidotul .’
„Atunci, când Domnul a predat această Taină ucenicilor Lui, n-a spus sub formă de sfat: Cine vrea să mănânce Trupul Meu și cine vrea să bea Sângele Meu, cum a spus ‘Cine vrea să vină după Mine’ (Mt. 16,24) și ‘Dacă vrei să fii desăvârșit’ (Mt. 19, 21), ci a rostit sub formă de poruncă: ‘Luați, mâncați, acesta este Trupul Meu’ (Mt. 26, 26-27); cu alte cuvinte: în mod inevitabil trebuie să mâncați Trupul Meu și să beți Sângele Meu. Și iarăși zice: ‘Aceasta să faceți întru pomenirea Mea’ (Lc. 22, 19), adică: această Taină v-o predau să o săvârșiți nu o dată, sau de două și de trei, ci in fiecare zi spre aducere aminte de Patimile Mele.” Sfântul Nicodim Aghioritul
Image result for depression helping
Publicat în Alte subiecte | 7 comentarii

Simplu si concret

Actul mântuirii nu se consumă doar pe cruce, ci se extinde în toată viaţa pământească a Fiului lui Dumnezeu . Crucea este doar momentul culminant al „jertfei Sale ispăşitoare”, al împăcării omului cu Dumnezeu . Ea reprezintă simbolul şi momentul supremei iubiri ce încununează întreaga iconomie divină, din momentul căderii omului până în acela al readucerii lui în starea cea dintâi. Acum omenirea dezbracă chipul omului de lut şi îmbracă chipul omului ceresc, iar firea umană este ridicată din abisul pierzaniei la dreapta dumnezeirii . Omul este reaşezat în starea primordială şi i se redă posibilitatea împlinirii menirii sale. Acum puterea morţii a fost nimicită şi triumful vieţii s-a arătat . Mântuirea adusă de Iisus Hristos este în acelaşi timp opera întregii Sfinte Treimi . Se săvârşeşte după bunăvoinţa Tatălui, cu milostivirea Fiului şi prin colaborarea Sfântului Duh . Mântuirea este un dar făcut de Sfânta Treime tuturor oamenilor şi toţi oamenii sunt chemaţi să-l primească dar nimeni nu este forţat la aceasta .
Sfântul Vasile cel Mare arată că prima condiţie necesară pentru însuşirea subiectivă a urmărilor Întrupării Fiului lui Dumnezeu este credinţa adică acceptarea fără rezerve a Revelaţiei divine, drept adevărul mântuitor suprem . Dat fiind că Revelaţia are un rol deosebit în procesul mântuirii, cuprinsul ei nu trebuie adăugit sau împuţinat căci orice alterare, adăugire sau împuţinare a lui exclude pe om de la mântuire . Iubirea de Dumnezeu este de fapt răspunsul dat de om iubirii lui Dumnezeu , Care l-a iubit întâi , iar iubirea de aproapele este atitudinea cea mai nimerită faţă de iubirea lui Dumnezeu şi, în ultimă instanţă, faţă de Dumnezeu. Iubirea de Dumnezeu şi de aproapele se întrepătrund şi se cer reciproc; prin împlinirea primei porunci se realizează implicit a doua, iar prin împlinirea celei de a doua se împlineşte, de fapt prima . Nu poate fi vorba de desăvârşire spirituală decât în comuniune cu Hristos – Capul Trupului şi cu semenii noştri – mădularele Lui. Starea obţinută de om la Botez nu este definitivă, ci în curs de
definitivare, de aceea prezintă un caracter dinamic de încordare şi luptă continuă, fapt comparat de Sfântul Vasile cel Mare cu lupta din arenele sportive, care ca orice luptă, nu este totdeauna încununată de succes. Deoarece există pericole şi curse multe . De aceea, credinţa care mântuieşte nu poate fi alta decât credinţa Bisericii, ferită de erori de Duhul Sfânt . A doua condiţie este Botezul prin care credinciosul participă la moartea şi învierea lui Hristos. Unică fiind jertfa Mântuitorului, unic este şi Botezul şi unice sunt urmările lui . În apa Botezului omul cel vechi moare şi renaşte un altul reînnoit,
luminat, eliberat de stăpânirea diavolului şi a morţii, capabil să primească harul Duhului Sfânt dar şi înfierea şi îndumnezeirea. Botezul constituie momentul renaşterii la o nouă viaţă , este pecetea nemuririi, poartă ce duce la împărăţia lui Dumnezeu. Prin Botez, omul devine mădular al trupului tainic al lui Hristos, cetăţean al cerului şi trăitor în intimitatea lui Dumnezeu . În sfârşit, a treia condiţie este conformarea vieţii cu
învăţătura lui Hristos. Această conformare are două aspecte: unul negativ, care constă în evitarea, a tot ceea ce împiedică comuniunea omului cu Dumnezeu şi altul pozitiv, care constă în încercarea omului de a îndeplini voia lui Dumnezeu, concretizată în poruncile Sale . Poruncile lui Dumnezeu sunt multe şi diferite, însă ele se rezumă la marea poruncă a iubirii, sub cele două forme ale ei, a iubirii de Dumnezeu şi de aproapele. Lipsa iubirii din suflet este la fel de păgubitoare ca şi lipsa luminii pentru ca urcuşurile sunt însoţite deseori de căderi. Puterile duşmane vor căuta cu orice preţ să taie drumul şi să distrugă în om lucrarea lui Hristos şi a Sfântului Duh . În ciuda acestui fapt trebuie să existe mereu dispoziţia spre îndreptare şi spre continuarea luptei . În nici o situaţie şi nici un moment nu este admisă disperarea, pentru că oricât de multe şi de mari vor fi păcatele omului, mila lui Dumnezeu şi sângele lui Hristos le vor şterge . Unirea definitivă şi deplină cu Dumnezeu va avea loc în vremurile de pe urmă. Atunci cei aleşi vor primi deplinătatea harului şi a bunurilor, de care în viaţa prezentă s-au bucurat ca de o arvună sau pregustare , iar cei aleşi vor deveni duhovniceşti , ajungând la îndumnezeire . Ei vor participa la viaţa Sfintei Treimi şi nu va mai exista posibilitatea unei noi căderi . image.png

Publicat în Alte subiecte | 1 comentariu

Urechile inimii

In amintirea bunului prieten , prietenul tuturor ,

Ioan Gyuri Pascu

Mulţi Dumnezei, multă luptă, niciun câştigător!

De mii de ani ne zbatem în acelaşi tipar al vieţii – luptă. O enormă aberatie! Una care nu aduce decât suferinţă şi autodistrugere.

De mii de ani, acelasi fel de oameni ascunsi conduc si acelaşi fel de oameni naivi, ignoranţi şi nevinovaţi sunt trimişi la luptă si mor.

Sunt mulţi Dumnezei şi multe lupte în numele lor.Dar eu nu cred că vreunul dintre ei a trimis pe cineva sa lupte .Instituţiile care raspândesc, pasamite, cuvântul lor s-au poleit cu aur şi …

Cruciade, Jihad ,you name it.

Copiii ăştia cu creier spălat se aruncă în aer in numele lui Allah, Bush zicea că l-a trimis Dumnezeu să lupte cu terorismu’, da’ n-a murit el în lupta, ci doar alţi tineri cu creier spălat.

Suferinţa de toate părţile şi profit la producatorii de armament si la mastodontii farmaceutici. Dar si ăştia profita doar pâna se distruge întreaga planetă ( dacă nu cumva au strâns de-o cercetare şi n-au pregatit de-o colonizare mică a unei alte planete, numai pentru ei si pentru bosorogii aia de conduc din umbră lumea asta nebuna).

Noi zicem ca e politică, dar e numai Frica şi ai ei copii ura,setea de putere şi de control, trufia, judecata, mândria furia.

La tv, vorbesc generali grasi şi autosuficienţi despre securitate, control si strategii de luptă, dar n-a fost invitat niciun „ nespecialist” care să vorbească de compasiune, iertare, de IUBIRE!

Am obosit să văd atâta luptă, atâta ură şi atâtea analize fudule şi autosuficiente! Uneori cred că lupta asta e vesnică şi implor Divinitatea să facă o intervenţie aşa cum face Banca Naţională când cade leul prea tare.

Dar, până la urma, pentru aici, jos, noi suntem responsabili.

Chiar nu putem găsi în inima noastră acea Lumină care să încalzeasca mintea, care să ne aducă aminte că omul e legătura Pământului cu Cerul?

Chiar nu putem opri o dată pentru totdrauna această aberantă luptă?

Sincer,am obosit tot spunând aceste lucruri unei omeniri căreia i-au dispărut, parcă, URECHILE INIMII!

Publicat în Alte subiecte | 5 comentarii