cum se duce o lumina in furtuna

Arsenie Boca , fulgerul divin
In constiinta crestinilor ortodocsi numele Arsenie Boca este ca un fulger divin, binecuvantat de Dumnezeu. Iubitor de oameni, dar aspru, a reusit inca din tinerete sa fie perceput de cei care l-au cunoscut drept un fenomen exceptional. De la infatisare, pana la ganduri si fapte, totul parea din alta lume. Minunile infaptuite de parinte, atat in timpul vietii cat si dupa moarte, sunt pretioase dovezi ale sfinteniei sale. Cea mai frecventa din manifestarile pe care unii le-ar cataloga drept paranormale, dar care sunt normale pentru un Sfant, este puterea acestuia de a patrunde in gandurile oamenilor. Mai mult decat atat, soarta era o carte deschisa pentru parinte.
Timpul si spatiul nu erau pentru el decat dimensiunile lumii acesteia.
Multe dintre minunile parintelui Arsenie au ramas in sufletele si mintile oamenilor ca un lucru de taina. Nu s-a facut parada de ele si cumva, parintele a patruns in sufletul scepticilor drept un mit. Insa cateva dintre relatarile celor care au asistat la asemenea minuni, par deasupra oricarei banuieli. Vorba Sf Augustin- pentru cel care crede, am 1000 de argumente, pentru cel care nu crede, nu am nici unul. Singura inregistrate audio cu parintele Arsenie este un discurs despre fericire:
„Uita-te acolo, inauntru, in inima ta blanda si vei vedea ca numai lumina, numai lumina iti poate aduce valoare aceea pe care o cauti de atata vreme. Pe care ai pierdut-o, ai risipit-o. Nu, n-a fost vina ta. Cum sa fie vina ta? Au venit altii si ti-au bagat tot felul de chestii in cap cum ca trebuie sa faci aia si aia ca sa fii fericit. Fericirea nu vine, nu vine asa. Ea se dobandeste! Si cum se dobandeste ea? Numai prin munca, munca. Munca interioara. Acolo trebuie sa muncesti, romane. Tare am luat-o razna! Asa o luam noi pe coclauri, sa fie mai greu decat trebuie. ca asa e neamul roman”.
„Cand esti cu Dumnezeu, nu iti mai trebuie nimic. Asa ca romane, ce tot alergi, ce tot alergi incolo si incoace? Nu dobandesti nimica”.
Se spune ca atunci cand parintele Arsenie se ruga pentru romani, ii curgeau lacrimi si intreaga multime plangea cu el. Iubirea de oameni si miracolele- cotidiene aproape- pe care, prin credinta, parintele le savarsea i-au asezat aureola de sfant inca din timpul vietii. Cand Arsenie voia sa ocroteasca lumina lumanarii, nici o vijelie din lume nu o putea stinge.
„Parintele tinea lumanarea asa, intr-o parte, ca sa fie luminata cararea, noi sa vedem pe unde mergem, aleea care ducea de la biserica pana la arhon…destul de lung drumul. Si ma uitam cu ochii agatati de lumina si zic: uite acu’ se stinge, uite acu’ se stinge. Nici vorba! Se ridica lumina deasupra lumanarii, o ridica vantul si cadea din nou pe lumanare si nu se stingea. Sau zbura in laturi, venea indarat pe lumanare si nu se stingea. Toti eram inmarmuriti, chiar si cei care erau obisnuiti cu Sambata. Parintele imi pune lumanarea in mana si spune: “Tine si tu lumanarea si nu te mai mira atata!”. Eu am luat lumanarea, am ocrotit-o cu amandoua mainile sa nu se stinga, dar ce?, s-a stins imediat. Imediat s-a stins, nici nu era posibil sa arda in vijelia aia. Si parintele imi spune: vezi ca nu stii sa duci o lumina in furtuna! Trebuie sa inveti lucrul asta. Eu nu am stiut la ce se refera dar el se referea la furtuna pe care o aveam de parcurs. Aveam de invatat cum se duce o lumina in furtuna”.
Si cine stie cate alte minuni a mai savarsit parintele Arsenie, despre care nu o sa aflam niciodata, tocmai pentru ca atat cei vindecati cat si parintele au pastrat o pioasa tacere. Un caz despre care s-a aflat totusi este cel al unei fete paralitice care s-a ridicat in picioare si a mers.
„Toti lucram in gradina manastirii. Si asteptam sa ii vie randul la spovedit. Si un taran din zona o ajuns la parintele Arsenie cu o fiica de 16 ani care era bolnava de o paralizie infantila. Si o zis parintele catre el: “Ba, du-te vezi de treburi acasa! Ai de secere si de coasa. Lasa fata aici”. Si o asezat-o intr-o chilie si un calugar batran ii purta de grija. Ii dadea de mancare, apa sa se spele si dupa aceea dupa ce se termina slujba, ca se facea noapatea la manastire, dupa cum e obiceiul- o punea intr-o roaba, cu haine si o aducea cu roaba in gradina manastirii ca sa mai mearga o femeie ca sa stea de vorba cu ea ca sa nu se plictiseasca. La pranz o ducea la chilie, ii dadea de mancare si dupa-masa iara… Intr-o buna zi insa, pe la vreo 10, vad ca dispare roaba cu fata. Toti suntem asa: unde-i fata, ma? Si am vazut cum calugarul o duce la usa bisericii, o introduce inauntru in brate, ca nu putea umbla deloc si, dupa o ora, vedem fata cum iese din biserica pe picioarele ei, tinandu-se de bratul parintelui Arsenie. Pe picioarele ei”.

Iustin Pîrvu, izvorâtorul de mir
De la Prislop unde zeci de mii de pelerini vin in fiecare an pana la Manastirea Petru Voda din Neamt se intinde un meridian de energie divina. Aici, la Neamt, un alt mare duhovnic, trecut in vesnicie si el, vegheaza asupra pacatosilor. Parintele Iustin Parvu, izvoratorul de mir:
„Ceva asa de neinchipuit sa vezi tu cum dispar masini intregi, trenuri, se duc in avalanse de ape. Ceva de neinchipuit sa le vedem noi cu ochii nostri toata pieirea aceasta a lumii, a copiilor, a batranilor, bolnavi in spitale, aruncat in valurile marii si dusi, pierduti asa. Ar trebui sa plangem, sa ne caim. Suntem in marginea prapastiei in toata drama asta pe care o traim”.
Prin micuta chilie a parintelui Iustin Parvu de la manastirea Petru Voda s-au perindat mii de credinciosi pe cand acesta nu trecuse inca la cele vesnice. Acum si mai multi credinciosi, din toata lumea, vin zilnic la mormantul sau convinsi ca vor fi ajutati sa-si depaseasca propriile nevointe si necazuri dar mai ales, sa se apropie, cu mijlocirea parintelui, de mantuire. De acolo de unde este, parintele continua netulburat sa infaptuiasca cea mai mare minune a sa. Iubirea nețărmurita de oameni si capacitatea sa divina de a-I transforma pe cei care veneau la el cu sufletul pe tava in niste oameni mai apropiati de Dumnezeu.
Convins ca monahii sunt ultima pavaza impotriva raului, un fel de armata de elita a credintei, parintele Iustin a spus intotdeauna lucrurilor pe nume. Pe cele pe care le vedea in lumea asta si pe celelalte pe care le percepea ca un inaintevazator cu duhul ce era. De aceea, fara sovaiala le-a spus celor care au avut urechi sa-l asculte ca intamplarile care vor veni ne vor pune la incercare credinta.
Constiinta lucida a ortodoxiei si a romanismului, parintele Iustin nu s-a rezumat la a fi un simplu duhovnic. El a avut curajul, chiar cu riscul de a-si atrage antimpatii din toate directiile, de a spune lucrurilor pe nume in ceea ce priveste directia in care se indreapta Romania si despre tarele lumii contemporane. Asaltul dat de secte in Romania ultimilor 25 de ani I se pare parintelui a fi o parte din conspiratia pusa la cale impotriva adevaratei credinte.
„Romanii nu stiu ce sa facem intr-o directie din punct de vedere religios. Romania s-a vandut, s-a vandut ortodoxismul. Te nasti ortodox si apoi nu stii ce mai esti. S-a dat prada paganimului si rautatilor. Asta este specificul nostru, de sligarnici, dom’le. Romanul asta are multe calitati dar are specificul slugariei. Pentru ca am trait aici in influenta slava, germana, turca si in felul asta s-a diminuat valoare specifica a romanului. Poporul nostru este un popor sarac si sacrificat in toate laturile pentru ca nu am avut nicioodata oameni care sa il sprijine, sa il ajute catusi de putin. Primarul, prefectul stau acolo de 70 de ani. Stat comunist si pana astazi nu se intreaba nimeni dar cand mai schimba mai partidul mai, cand mai se termina lumea asta sa facem ceva?”.
In vara anului 2013 energia vitala, miraculoasa a parintelui Iustin incepe sa se diminueze incet, incet. Cei din preajma lui spun ca de cate ori venea vorba despre moartea sa, parintele Iustin se referea la ea ca la adevărata nastere. Parintele Iustin si-a prevestit moartea. Inainte insa sa treaca la cele vesnice a tinut sa le impartaseasca calugarilor sai o profetie despre viitorul apropiat al Romaniei.
„Marturisesc cu toata convingerea ca este un mare sfant. A transformat o sticluta de untdelemn de la candela in mana unui preot din vatra dornei, in mir. Si minuni sunt nenumarate. Toti cei care vin la mormantul lui iau tamaduire”.

Părintele Cleopa, inima poporului roman
Muntii Moldovei impodobiti cu nestematele manastirilor au fost adapost si loc de intalnire cu divinitatea pentru multi sihastri. Unii au ramas si vor ramane de-a pururea necunoscuti. Altii, insa, au ajuns sa fie in inima poporului roman. Parintele Cleopa a trait ani de zile in mijlocul codrului. A slujit multa vreme in catedrala padurii iar pasarile din desis i-au tinut isonul ca din strana. Viziunile pe care le-a avut in pustie i-au revelat tainele vietii de apoi:
„In vremea de apoi vor fi oameni mandri, trufasi, fatarnici, vicleni, desfranati, ocaratori, necredinciosi, neascultatori de parinti si atunci focul maniei si stihiile se vor infierbanta. Si vor lua foc”.
Cei care au avut marea sansa de a stat de vorba cu el si de a fi invaluiti de harul sau, nu il pot uita, mai ales ca dincolo de vorbele pe care le spunea, parca se deschidea o poarta catre o intelegere fara cuvinte a lumii acesteia si a celeilate.
Harul parintelui Cleopa a fost recunoscut in intreaga ortodoxie. Vizita patriarhului Bartolomeu 1 al Constantinopolului impreuna cu prefericitul Teoctist, patriarhul de atunci al Romaniei in saracacioaca chilie a parintelui Cleopa spune totul despre importanta isihastului din inima Moldovei.
Povetele despre rai si ascultare ale parintelui Cleopa avea sa le primeasca un alt mare duhovnic al Romaniei, parintele Arsenie Papacioc. Legatura celor doi sihastri dateaza de pe vremea cand s-au izolat in codrii Neamtului, prigoniti de comunisti. Aici, tanarul Arsenie Papacioc avea sa fie initiat in tainele rugaciunii inimii:
„Pe mine m-au intrebat foarte multi, domle cum am trait si cat am postit si prin puscarii nu s-a facut vreo minune? Nu s-a facut, am spus eu. Dar zic, s-a facut o minune am spus? Care, care- au zis? Zic: eu am trait in frigidere, am trait ani de zile nemancat, am trait in pustiu si venea lupul la 10 metri si toate de astea ca nu aveai nici un hotar decat cerul. Eu care am priceput glasul padurii, infratita cu tine in orice chip si singrul mijloc de aparare era padurea, un glas mut pe care nu Il poti pricepe decat daca esti intr-o mare traire. Astea nu sunt niste minuni? Ca eu inca traiesc dupa atata suferinta? 1.41 dar ce vreau sa va spun? Multumesc lui Dumnzeu pentrua cest lucru. O mare binecuvantare mi-a dat Dumnezeu. Am fost un om simplu, am facut si sport, pantera alba ma numeau fetele, eh dar nu am folosit suferitna, crucea, sufertinta”.
Ucenic al parintelui Cleopa, Arsenie Papacioc devine unul dintre cei mai indragiti calugari marturisitori ai ortodoxiei. Dulceata si candoarea graiului sau, blandetea duhului si felul in care stia sa ii aduca pe crestini mai aproape de Dumnezeu aveau sa ramana in inima celor care l-au iubit pentru totdeauna.
Lumea in care traim astazi pare volatila. Radacinile parca s-au rupt si plutim intr-o istovitoare galagie. Valorile s-au relativizat. Repere ce pareau de neclintit, devin in citirea asa-zisei luciditati a veacului, simple intamplari ale istoriei. De aceea, sfintii pe care poporul roman ii revendica sunt pentru noi, romanii, coloana vertebrala, liantul divin, fara de care ne-am imprastia.

sihastrii-romaniei-minunile-lui-arsenie-boca-viziunile-parintelui-cleopa-miracolele-lui-iustin_160801.html#ixzz54pZGGKhX

 

Anunțuri
Publicat în Alte subiecte | Lasă un comentariu

Dragostea noastra sa nu oboseasca

Stiu oameni care pot privi undeva in departari de orizont , fara a le pasa de timpul ce pare a se scurge , pentru ca inlauntrul lor salasluieste pacea . Am intalnit oameni delicati precum florile si oameni puternici asa cum sunt copacii rasariti la margini de ape . Am intalnit furtuni devastatoare si raze calde de primavara . Am tot intalnit , pana intr-o zi cand la intalniri am fost doar eu !
Nu poate fi iubire intr-o minte tulburata ;
Cum nu poate fi liniste in camara ,
cand suiera vantul asmutit de pe afara !
Pacea este pe potriva celui ce o traieste . I.I fragment

„Pace vă las vouă , pacea Mea o dau vouă , nu precum dă lumea vă dau Eu . Să nu se tulbure inima voastră , nici să se înfricoşeze . Aţi auzit că v-am spus : Mă duc şi voi veni la voi . De M-aţi iubi v-aţi bucura că Mă duc la Tatăl , pentru că Tatăl este mai mare decât Mine . Şi acum v-am spus acestea înainte de a se întâmpla , ca să credeţi când se vor întâmpla . Nu voi mai vorbi multe cu voi , căci vine stăpânitorul acestei lumi şi el nu are nimic în Mine ; Dar ca să cunoască lumea că Eu iubesc pe Tatăl şi precum Tatăl Mi-a poruncit aşa fac . Sculaţi-vă, să mergem de aici .”

Nu crede ca dragostea , pentru ca sa fie reala , trebuie sa fie extraordinara . Ceea ce avem nevoie e ca dragostea noastra sa nu oboseasca .   Maica Tereza

Publicat în Alte subiecte | Lasă un comentariu

Oamenii inteligenţi îşi păstrează calmul

Oamenii inteligenţi îşi păstrează calmul

Zi de zi se ivesc situaţii care ne provoacă frustrare sau chiar furie. Oamenii inteligenţi mai izbucnesc şi ei uneori, dar mult mai rar şi mai puţin frivol decât cei mai puţin inteligenţi. Asta pentru că sunt înzestraţi cu un mai bun simţ al autocontrolului.
Aceste ipoteze au fost demonstrate de un studiu de lungă durată purtat de Universitatea din Michigan, care a analizat 600 de participanţi, atât adulţi cât şi copii, pe o perioadă de 22 de ani. Rezultatele studiului au stabilit o legătură strânsă între comportamentul agresiv şi un coeficient de inteligenţă scăzut, iar aceste probleme se înfiripă încă de la vârste fragede.

Nu se consideră mai presus de ceilalţi

Oamenii mai puţin inteligenţi au adesea o percepţie distorsionată asupra propriilor abilităţi şi talente, considerându-se mai buni decât oricine. Potrivit unui studiu publicat in revista Psychological Science, oamenii mai puţin inteligenţi sunt adeseori homofobi sau rasişti, şi clasifică oamenii pe care îi întâlnesc pe baza stereotipurilor şi a prejudecăţilor asimilate.
Oamenii inteligenţi sunt conştienţi de valoarea lor şi nu desconsideră alţi oameni ca să-şi impună superioritatea. Dimpotrivă, aceştia sunt mult mai înclinaţi să-şi ajute semenii şi să se bucure de realizările lor.

Îşi recunosc greşelile

Persoanele cu un IQ scăzut nici nu concep să-şi asume responsabilitatea pentru greşelile comise. Aceştia tind mai degrabă să-i acuze pe alţii de propriile eşecuri. De aceea, această categorie de oameni pune accentul pe evitarea greşelilor, considerându-le un fel de păcat capital. Presiunea continuă de pe umerii lor le limitează astfel şansele de a învăţa şi de a se dezvolta intelectual, dar nu numai. Un alt studiu al Universităţii Michigan a demonstrat că oamenii inteligenţi reacţionează total diferit la greşeli.

Au abilităţi empatice bine-definite

Persoanele cu un IQ mai scăzut îşi fac griji adesea doar asupra propriilor sentimente şi nu sunt capabili să se racordeze la nevoile altora. Această inabilitate este legată de capacitatea redusă de a empatiza, de a se pune în locul altor persoane şi de a le înţelege, ori empatia este un lucru esenţial pentru relaţii armonioase.
Cercetătorii de la Universitatea din Texas au demonstrat prin intermediul unui studiu reprezentativ că oamenii mai inteligenţi sunt mult mai capabili să recunoască şi să înţeleagă sentimentele şi emoţiile altor persoane. Participanţii la studiu s-au dovedit şi mai dispuşi să facă gesturi pozitive pentru alte persoane fără să ceară nimic în schimb. Oamenii inteligenţi proveniţi din familii inteligente sunt aşadar, mai deschişi, mai înţelegători şi mai abili în soluţionarea amiabilă şi constructivă a conflictelor.

Sunt anxioşi şi se tem să investească încredere

Oamenii inteligenţi se frământă mai mult şi îşi fac prieteni mai greu. Nu au încredere oarbă în oameni şi sunt înzestraţi cu capacitatea intelectuală de a înţelege aspectele complexe ale relaţiilor interumane şi de a anticipa evoluţia lor în viitor.
Reversul monedei este că oamenii inteligenţi sunt totodată mai buni amăgitori, ştiind să fabrice minciuni convingătoare. Dar în ciuda anxietăţilor, problemelor de încredere şi a altor minusuri, prieteniile pe care le leagă oamenii inteligenţi sunt mult mai trainice şi mai fructuoase.

Sunt dezordonaţi

Nu neapărat datorită lenei, oamenii inteligenţi sunt însă împrăştiaţi şi dezordonaţi. Numeroase studii psiho-comportamentale au demonstrat că oamenii care pun mai puţin preţ pe ordine şi pe curăţenie „lucie” sunt mai creativi, mai dornici de provocări noi şi mai dornici să urmărească idealuri măreţe.

Sunt păsări de noapte

O serie de studii purtate de London School of Economics au arătat că oamenii inteligenţi se culcă mai târziu decât cei cu un IQ mai mic. Multe minţi sclipitoare preferă chiar să lucreze noaptea pentru a-şi activa mai bine abilităţile creative. Este totuşi important de consemnat faptul că subiecţii studiilor în discuţie au avut o medie de vârstă de 20 de ani!

Sunt comozi

Te-ai fi aşteptat la asta? Tocmai oamenii care uneori stau degeaba şi se uită pe pereţi sunt, se pare, mai inteligenţi! Un studiu purtat de Universitatea Florida sugerează că minţile sclipitoare folosesc timpul liber pentru introspecţie şi cântărirea de idei filozofice, în timp ce oamenii mai puţin inteligenţi se plictisesc repede şi au nevoie de o formă de activitate (cel mai adesea, fizică) ca să se smulgă din plictiseală.
Oamenii inteligenţi abuzează mai des de butonul de amânare a alarmei
Dacă te regăseşti în ritualul matinal al amânării repetate a alarmei, nu trebuie să te simţi „prost” – potrivit unui studiu publicat în revista „Personalitatea şi diferenţele individuale”, cei care îşi ignoră alarma de trezire sunt de fapt foarte inteligenţi!
Aşadar, dacă eşti o pasăre de noapte calmă, sceptică, empatică, dezordonată, calmă şi iubitoare de somn, sunt şanse mari să ai o minte sclipitoare. Iar dacă nu eşti, nu îţi face probleme: există şi nenumăraţi oameni inteligenţi care nu se încadrează neapărat în acest tipar.

https://www.dcnews.ro/comportamente-i-trasaturi-definitorii-ale-persoanelor-inteligente_551363.html

Publicat în Alte subiecte | 2 comentarii

Liniste -Ramaneti

Ce este o lacrima ? Ce spun ochii plansi ? Suferintele se platesc cu suferinta . Daca iti pica o lacrima de suflet si nu ai o inima care sa o stearga duios atunci fie-ti mila si cu dosul mainii stergeti-o tu .

A fi în Dumnezeu înseamnă a rămâne în Dumnezeu : „ Rămâneţi în Mine, spune Iisus, şi Eu în voi . Precum mlădiţa nu poate să aducă roadă de la sine , dacă nu rămâne în viţă , tot aşa nici voi , dacă nu rămâneţi în Mine . Eu sunt viţa , voi sunteţi mlădiţele . Cel ce rămâne în Mine şi Eu în el , acela aduce roadă multă , căci fără Mine nu puteţi face nimic . Dacă cineva nu rămâne în Mine se aruncă afară ca mlădiţa şi se usucă ; şi le adună şi le aruncă în foc şi ard . Dacă rămâneţi întru Mine şi cuvintele Mele rămân în voi , cereţi ceea ce voiţi şi se va da vouă… Precum M-a iubit pe Mine Tatăl , aşa V-am iubit si Eu pe voi : rămâneţi întru iubirea Mea .” Aceasta înseamnă a fi ! A fi în Dumnezeu !

Îmi eşti necesar pentru a înlocui grija de mine cu grija de tine , pentru a te pune în locul eu-lui meu . Atât de intim îmi devii, atât de una cu mine , atât de mult te atrag în centru existenţei mele, încât îmi substitui eul meu .  Dumitru Staniloae

https://filme-online.to/film/e0s/Silence?ep=3_O1e0s

Publicat în Alte subiecte | Lasă un comentariu

Fara titlu

Omul este o mare taină . Eu sunt o mare taină faţă de celălalt , deşi mă deosebesc de alţii şi fiecare se deosebeşte de alţii ; fiecare este o taină de necuprins , de nedefinit . Fiecare este o taină, fiecare este mereu nou, fiecare este altfel decât altul, aşa că nu poţi să reduci viaţa persoanei la o ştiinţă precisă, aşa cum pretinde ştiinţa. Fiecare persoană e o mare taină, o taină care mă înalţă, îmi dă o bucurie… De-aş avea toată lumea, dacă n-ar fi o persoană atentă faţă de mine aş fi cel mai nenorocit om. Numai dacă am o persoană care-i atentă faţă de mine, numai atunci mă simt fericit. Deci ce mare lucru este persoana, cine-o poate defini? Ştiinţa nu cred că mai pretinde astăzi că poate defini persoana. De fapt unde a ajuns lumea? Nu mai are nici o înţelegere a tainei; cei mai dinainte de noi aveau altă înţelegere. Eu cred că apariţia omului este o taină şi în taina aceasta e o taină supremă – spune Sfântul Grigorie de Nazianz: „Nu se poate să fi fost cândva când n-a fost nimic”. Nu se poate… Unii oameni de ştiinţă spun că n-a fost nimic şi a apărut din nimic; nu se poate să fi fost cândva când n-a fost nimic; ori Acest care a fost totdeauna, care a fost fără început, n-are cauză. Toate au o cauză: de la Acela sunt; în Acela sunt cauzele tuturor, deci trebuie să fie perfect, trebuie să fie desăvârşit, trebuie să fie conştient, trebuie să fie deasupra legilor, trebuie să fie Absolutul, nesupus legilor. Acesta este Dumnezeu, care are puterea să facă din nimic, nu din sine, că dacă ar fi din sine ar fi toate perfecte, ori nu pot fi din El; nu pot fi nici dintr-o materie preexistentă pentru că în acest caz n-ar fi perfect El; trebuie să fie cineva din veci perfect, desăvârşit. Trebuie să aibă caracter de persoană, nu se poate să nu aibă caracter de persoană. Şi nu poţi să gândeşti persoana fără persoană; deci iată Treimea… Trebuie să fie o persoană care iubeşte. Nu se poate să ai altă persoană pe care să nu o iubeşti, sau una de care să nu vrei să fii iubit; nu poţi… Totdeauna vrei să ai o persoană care să te iubească şi tu o iubeşti pe ea; şi ce iubire mai înaltă şi mai curată este decât cea între Tată şi Fiu, şi dacă sunt numai doi care se iubesc în veci, iubirea lor e perfectă când împreună iubesc pe al treilea; nu se pot mărgini; şi fiecare din ei are o bucurie mult mai mare când are şi pe altul care se bucură de celălalt. Tatăl are pe Duhul care se bucură împreună cu El de Fiul, Fiul are pe Duhul care se bucură împreună cu El de Tatăl. Aşa că învăţătură despre Treime apare inevitabil .  Convorbiri cu Parintele Dumitru Staniloae

 

Publicat în Alte subiecte | Lasă un comentariu

Striga in pustie

La multi ani zilei de azi ! La multi ani Sfantului Ioan ! La multi ani sarbatoritilor !

https://www.zfilme-online.net/19-03-2016-war-room-2015-film-online-subtitrat-hd.html

 

Publicat în Alte subiecte | Lasă un comentariu

In ajun de Boboteaza

În anul al cincisprezecelea al domniei Cezarului Tiberiu, în vremea când Ponţiu Pilat era dregător în Iudeea, Irod, stăpânind a patra parte – Galileea; Filip, fratele lui, stăpânind a patra parte – Ituria şi ţinutul Trahoniei; iar Lisanie, stăpânind a patra parte – Abilenia; în zilele arhiereilor Ana şi Caiafa, a fost cuvântul lui Dumnezeu către Ioan, fiul lui Zaharia în pustie. Atunci el a venit în împrejurimile Iordanului, propovăduind botezul pocăinţei, spre iertarea păcatelor, precum este scris în cartea cuvintelor lui Isaia proorocul, care zice: Un glas strigă în pustie: Pregătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările Sale. Orice vale se va umple şi orice munte şi deal se va pleca; Căile cele strâmbe se vor face drepte şi cele colţuroase drumuri netede; Si toată făptura va vedea mântuirea lui Dumnezeu.
Deci zicea Ioan mulţimilor, care veneau să se boteze de el: Pui de năpârcă, cine v-a arătat că veţi scăpa de mânia ce are să fie? Faceţi dar roade vrednice de pocăinţă şi să nu credeţi că puteţi zice în voi înşivă: Părintele nostru este Avraam!, căci vă spun vouă că Dumnezeu poate să ridice şi din pietrele acestea fii lui Avraam. Iată şi securea stă la rădăcina pomilor, şi orice pom, care nu face roadă bună, se taie şi se aruncă în foc.
Dar mulţimile îl întrebau, zicând: Atunci ce să facem?
Răspunzând, Ioan le spunea: Cel ce are două haine, să dea celui care nu are, şi cel ce are bucate, să facă asemenea. Şi au venit şi vameşii să se boteze şi au zis către el: Invăţătorule, noi ce să facem? Iar el le-a răspuns: Nu luaţi de la nimeni nimic mai mult decât vă este rânduit.
Şi-l întrebau şi ostaşii, zicând: Dar noi ce să facem?
Şi le-a spus lor: Să nu asupriţi pe nimeni, nici să năpăstuiţi pe cineva, ci să fiţi mulţumiţi cu lefurile voastre. Iar poporul aşteptând şi întrebându-se toţi despre Ioan în cugetele lor, dacă nu cumva el este Hristos, Ioan a răspuns tuturor, zicând: Eu unul vă botez pe voi cu apă, dar vine Cel care este mai tare decât mine, Căruia nu sunt vrednic să-I dezleg cureaua încălţămintelor. Acela vă va boteza cu Duhul Sfânt şi cu foc; El ţine lopata în mâinile Sale şi va curăţi aria Sa şi se va aduna grâul Său în hambarul Său, iar pleava o va arde cu foc nestins. Acestea şi alte multe îndemnuri dând poporului, Ioan propovăduia vestea cea bună . Imagini pentru BOBOTEAZA

Publicat în Alte subiecte | Lasă un comentariu

Ce este un fiu al Domnului

„Dacă doreşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta săracilor, după aceea, vino şi urmează-Mi”. Tânărul a plecat foarte trist, fiindcă ceea ce Iisus i-a cerut era mai mult decât putea. lată ceea ce le este foarte greu oamenilor să înţeleagă. Pentru că, fie în planul material sau în planul psihic, cuvântul „renunţare” le provoacă frică. Le este frică de renunţare cum le este frică de moarte. În sfârşit, renunţarea înseamnă să lăsăm să moară ceva în noi înşine, privându-l de hrană, şi în faţa acestei ameninţări cu moartea, o parte din noi se revoltă. Dar fie că ne dorim sau nu, aici este o dilemă căreia nu îi putem scăpa: viaţa şi moartea sunt atât de strâns legate încât în existenţă şi în om este mereu ceva ce trebuie să moară pentru ca altceva să poată trăi.Renunţarea la unele forme inferioare de viaţă ne face din ce în ce mai vii. Altminteri, ceea ce numim viaţă este în realitate moarte. Bine sau rău, orice am face, putem spune că suntem mereu în viaţă. Dar putem spune şi că nu încetăm să murim: dacă nu murim din prostie, murim din înţelepciune; dacă nu murim de ură, murim din iubire. Putem numi aceasta cum vrem. Viaţa şi moartea merg împreună: în întreaga noastră existenţă, avem de făcut nişte alegeri între viaţă şi moarte, între o formă de viaţă şi o formă de moarte. Şi cea pe care unii o numesc viaţa, alţii o numesc moarte.
Fiecare problemă pe care o avem de rezolvat în existenţa noastră atinge într-un fel sau altul acest aspect: la ce trebuie să renunţăm (să murim) pentru a trăi? La această întrebare, Iisus a dat un răspuns formidabil: „Că cine va voi să îşi scape sufletul, îl va pierde; iar cine îşi va pierde sufletul pentru Mine îl va afla”. Pentru a trăi, trebuie deci să ne sacrificăm viaţa. Dar dacă există un cuvânt pe care oamenii nu vor sau nu pot să îl accepte, acesta este cuvântul „sacrificiu” .
Viaţa este o combustie. Pentru a fi viu, trebuie să întreţii fără încetare focul în sinea ta! Această combustie ce reprezintă un fenomen fizic, este şi o realitate psihică, spirituală. Zilnic avem în noi înşine o materie de ars sau nişte animale de jertfit, pentru a produce căldură şi lumină. Este un fenomen atât de real, încât anumitor persoane li s-a întâmplat să simtă că în sinea lor ceva se consuma, ca şi cum ar fi ars tot felul de materii întunecate şi inutile, ieşind din această experienţă uşurate, regenerate, mai însufleţite.
Spunem „a ne sacrifica”, ca şi cum am părăsi, am pierde ceva. Atunci când facem un sacrificiu, „nu ne sacrificăm” deloc, ci sacrificăm ceva inutil, dăunător, inferior, pentru a obţine ceva mare, puternic, preţios. Dacă nu sacrificăm ce este inferior în noi înşine pentru a face să trăiască ce este superior, vom sacrifica neapărat ceea ce posedăm mai bun în favoarea celor mai primitive instincte. Este imposibil să scăpăm de această lege: Natura noastră superioară poate trăi numai dacă îi sacrificăm natura noastră inferioară; Iar ce este viaţă pentru una, este moarte pentru cealaltă. Iată cum trebuie înţelese cuvintele lui Iisus: „Că cine va voi să îşi scape sufletul, îl va pierde; iar cine îşi va pierde sufletul pentru Mine îl va afla”.
„A şti, a vrea, a îndrăzni, a tăcea”. Formulând acest principiu ce poate fi considerat ca o chintesenţă a cunoaşterii iniţiatice, înţeleptul care l-a rostit nu a precizat ce trebuia să ştim, să vrem şi să îndrăznim. El a lăsat timp liber gândului şi judecăţii, nouă revenindu-ne să descoperim cât de vaste îi sunt aplicaţiile. Una dintre aceste aplicaţii este cu adevărat chestiunea sacrificiului.
Trebuie „să ştim” ce reprezintă procesul sacrificiului, cât şi ce trebuie sacrificat. Dar nu ajunge numai să ştim, trebuie „să vrem” să facem acest sacrificiu. Apoi, trebuie „sa îndrăznim , adică să acceptăm eforturile şi greutăţile, să ne angajăm cu ardoare pe această cale, conştientizând nu numai că nu vom pierde nimic, dar dimpotrivă, vom câştiga ceva preţios. Şi în sfârşit, „a tăcea”, fiindcă este mai bine să nu-ţi expui bogăţiile dobândite datorită sacrificiilor făcute. Trebuie mai bine să aşterni o perdea, decât a-i face pe oameni să beneficieze de bogăţiile tale interioare, altminteri vei risca să produci unora nişte reacţii de neînţelegere şi adversitate. Ei da, vă va fi deseori mult mai uşor să îi ajutaţi pe oameni dacă ei nu ştiu cât sunteţi de bogaţi în sinea voastră.
Numai cel care a înţeles semnificaţia sacrificiului poate deveni un adevărat fiu al Domnului. Lucrând zilnic asupra sa însuşi, el transformă materia, propria materie. Gândurile, sentimentele, faptele sale vibrează din ce în ce mai mult în armonie cu voinţa divină, iar Tatăl său Ceresc se recunoaşte în el.

Toate informatiile de pe acest site ( si nu numai ) , treceti-le prin propriile voastre filtre . Unele scrieri inalta , altele doboara . Selectati si separati graul de neghina !

 

Imagine similară

Publicat în Alte subiecte | Lasă un comentariu

„Când Te-am respins eu , Doamne ?”

„Mi s-a povestit despre un om care a trăit în întunericul cel mai de nepătruns ,
ochii lui nu au văzut vreodată nici cea mai slabă rază de lumină , ca în adâncimile
unui abis”.
„Mi s-a vorbit despre un om care a trăit în tăcere : nici un zgomot n-a ajuns
vreodată până la urechea lui” .
„Am auzit vorbindu-se despre un om care a trăit realmente numai în apă , o apă
de o stranie alcătuire ; şi care dintr-o dată s-a trezit printre gheţuri” .
„Şi a desfăcut plămâni care nu au respirat niciodată… (ar fi uşoare şi cele mai
grozave chinuri dacă le-am compara cu ale lui… dar a învins)” .
„Aerul i-a umplut dintr-o dată plămânii strânşi de la început ; şi atunci omul a
strigat !”
„Şi s-a auzit atunci pe pământ un strigăt cutremurător care n-a mai fost auzit ,
ieşind dintr-un gâtlej , ce atunci vibra pentru întâia oară” .
Era omul care se odihnise .
Ar putea cineva să-şi închipuie acest repaos absolut ? Un repaos în care o fiinţă
omenească nu-şi dă osteneala nici să mănânce , căci alţii mănâncă pentru ea ; şi stă
în părăsirea tuturor fibrelor sale , căci alte ţesuturi îi asigură căldura de care are
nevoie spre a trăi ; nici măcar ţesuturile cele mai intime nu lucrează pentru a se
apăra de veninuri şi bacterii pentru că alte ţesuturi lucrează pentru ea şi oxigenul îi
este dăruit fără a respira , printr-un privilegiu unic între cei vii .
Singura muncă a noului născut este aceea a inimii , care a bătut înainte ca el să
fi fost [născut] ; da , în timp ce el nu exista [cu sensul de „nu era născut”] , bătea totuşi
inima lui , şi încă întru-un ritm îndoit de cum bate altă inimă . Şi acum… este el cel
care înaintează şi ia asupra sa toată munca : rănit de lumină şi de sunete ; obosit
până în cele mai adânci fibre ale fiinţei sale , scoţând marele strigăt :
„DE CE M-AI PĂRĂSIT?”
Şi atunci , pentru întâia oară omul uneşte în sine pe Hristos Care moare şi pe
Hristos Care Se înalţă .
Astăzi , când într-o casă se naşte un copil , de cine se preocupă lumea ? De
mamă . Se zice că mama a suferit ; dar copilul n-a suferit , oare ? Se zice că mama are
nevoie de îngrijiri ; dar copilul nu are nevoie de îngrijiri ?
„Avem un copil frumos ; avem un fecior !” Bucuria lor este totul . Copilul este un obiect
de plăcere pentru ei , este realizarea unei speranţe : adultul are un fiu ! Iată ideea ; iată
sentimentul ! Şi aceasta se cheamă dragoste pentru copilul ce s-a născut în familia
ce îl dorea .
Tatăl poate va dori să-i vadă ochişorii ; îi deschide , ca să vadă ce culoare au
pupilele ce-l vor privi odată .
În acest timp , toţi se întrec în a face linişte şi întuneric în jurul mamei , care a
suferit şi este obosită ; dar copilul nu este obosit ? Cine se gândeşte să facă linişte şi
întuneric în jurul lui , ca să se poată obişnui încetul cu încetul la noul mediu ? Noul
născut este luat în mâini , pielea sa delicată este rănită de mâini aspre . De fapt ,
nimeni nu îndrăzneşte să îl atingă , pentru că este atât de fraged ; rudele şi mama îl
privesc cu îngrijorare , încredinţându-l unor „experte” . Există mâini experte , şi toţi se
liniştesc , nu simt nevoia de a apăra acest corp micuţ care nu a fost niciodată atins de
cineva . În schimb pisicile , câinii, păsările sunt extrem de geloase : nimeni nu ar
putea , nu să atingă , dar nici să privească de aproape pe micuţii lor . Atunci această
pagină nu este numai o pagină albă , ci este o lacună în natură .
Se zice : „Dar ce să facem ? Cineva tot trebuie să atingă copilul odată !” Da , însă
acele mâini trebuie să fi învăţat să atingă o fiinţă delicată , căci sunt mâini grosolane ,
mâini aspre , care nu ştiu să prindă decât pentru a nu lăsa să cadă . (<<)
Cine va mai plânge într-o zi , din nemărginita dorinţă de a ne vedea când
prânzim , sau chiar când gustăm ? Şi cu câtă tristeţe vom zice într-o zi : „Nu mai am
pe nimeni care să plângă , pentru că mă doreşte aproape , când se duce să se culce !
Toţi se gândesc numai la ei , adorm cu gândul la ceea ce au făcut peste zi , niciunul
nu-şi mai aminteşte de mine !”
Pentru că numai copilul îşi aminteşte în fiecare seară şi zice : „Nu mă lăsa , stai
aici , lângă mine !” şi adultul : „Nu pot, am de lucru şi apoi ce capriciu mai e şi ăsta ?”…
Şi credem că trebuie să-l corectăm , pentru că ne-ar face pe toţi sclavi .
Noi zicem că trebuie să-l corectăm pe copil ; şi totuşi aceste manifestări de
dragoste nu ne sunt indiferente ; nu e indiferentă , pentru adult , dragostea copilului ;
mai mult : adultul ar trebui să înţeleagă că un copil care iubeşte nu numai că trezeşte
pe tatăl şi mama sa , care dorm prea mult dimineaţa ; acel tată şi acea mamă
adeseori adorm în viaţă ; pentru că toţi avem tendinţa de a „dormi” , a nu da atenţie
lucrurilor ; şi avem nevoie de o nouă fiinţă , care să ne deştepte şi să ne menţină treji ,
cu un mijloc de care noi nu putem dispune : o fiinţă care să trăiască şi să lucreze
altfel decât noi şi în fiecare dimineaţă , să vină să ne spună : „Priveşte , există o altă
viaţă , trăieşte mai bine!” A trăi mai bine , pentru că omul ar merge pe calea
degenerării şi copilul îl ajută să urce . Dacă adultul nu-şi dă seama , se pierde ; încetul
cu încetul sufletul lui se acoperă cu o scoarţă groasă şi devine nesimţitor . Aceasta
ne face să ne gândim la Judecata universală când Hristos , întorcându-Se către cei
blestemaţi , care ar fi cei care nu s-au folosit de mijloacele pe care le-au întâlnit în
viaţă pentru a se îndrepta , le zice :
– „Voi M-aţi văzut suferind şi nu M-aţi îngrijit” . Şi aceia îi vor răspunde :
– „Doamne , Te-am văzut noi suferind şi nu Te-am îngrijit ?”
– „Da , când vedeaţi un sărac suferind, eram Eu !
– „Eu am zăcut în închisoare şi voi nu M-aţi cercetat !”
– „Doamne , Te-am văzut noi în închisoare şi nu Te-am cercetat ?”
– „Da , în fiecare închisoare eram Eu !”
În cazul nostru, adultul ar fi acela care ar fi trebuit să-L ajute pe Hristos în cei ce
suferă , iar copilul , parafrazând ideea minunată , ar fi acela care l-a ajutat pe adult .
În ziua Judecăţii , când vom fi osândiţi , ni se va putea imputa de către Hristos :
– „Eu te-am iubit mult şi am venit la tine în fiecare dimineaţă , să te trezesc , dar
tu M-ai alungat !”
– „Doamne , Tu ai venit , ai venit să mă trezeşti dimineaţa şi eu Te-am alungat ?”
– „Da , copilul care te iubea şi te trezea sărutându-te , eram Eu ! Când Eu voiam
să stau lângă tine , tu mă respingeai !”
– „Când Te-am respins eu , Doamne ?”
– „Da , copilul care te implora să stai lângă el , eram Eu , şi tu M-ai respins ”.
Era copilul cel care voia să ne înveţe a iubi ; dar noi l-am crezut un capricios ; şi
aşa ne-am pierdut inima noastră * .
Imagini pentru дональд золан
Publicat în Alte subiecte | 2 comentarii

An Nou Sa Fie !

Va Urez un An Nou cu Bucurii Depline  , Sanatate si Bucate , Pace si Seninatate !

Omul incepe sa il iubeasca pe altul fiindca , pe neasteptate chiar pentru el , vede ceva , un ceva aparte in celalat , un ceva ce tine de sufletul lui , care , in treacat fie spus , inainte , inainte de a pricepe taina ,  credea ca acest timid zvacnet de viata ii apartine de drept , ca si cand omul s-ar putea reproduce de la sine . (>>)Si deodata simte o inlantuire , ca o energie ce il tot atrage , si il trage , fara voia lui neaparat , catre o entitate , un suflet nou , apropiat si cald , si totusi necunoscut pana atunci . Si se minuneaza si incepe sa isi puna intrebari si ii vin raspunsuri simplu , unul dupa celalalt , pe cai nebanuite , pe vant , pe ape , pe nori , pe frunze , pe flori timide … . In apus si in rasarit , ii vorbesc gandurile , orologiile , totul se leaga , chiar de pare a fi dezlegat , chiar de pare a fi cu neputinta , chiar de ar fi in neconcordanta aparenta cu tot spatiul si timpul creat . Si atunci memoriile cosmice renasc si omul isi aminteste ca este si el frate de Fiu , si ca poarta ca dar pecetea iubirii pe frunte , la maini si pe gleznele picioarelor . Isi aminteste ca are ca lege Iubirea , si numai Iubirea , nimic nu i se cere , nimic nu i se ia , totul i se cantareste in gol de talere , avand ca transfigurare de greutate , doar , clar si fara tagada , numai Iubirea ! (<<) Iata iubirea Creatorului , iata Iubirea Tatalui pentru Fiu si a Fiului pentru Tata , iata si samanta Iubirii pusa in  creatura de Ei .  Si creatura se trezeste la viata dupa somnul cel de moarte , dupa separatie pipaie , miroase , vede aude simte , gandeste si articuleaza Cuvant – ABBA !      I.I fragment
In dragoste exista trei aspecte . In primul rand omul care iubeste da , vrea sa dea . Pentru a da insa , pentru a da in chip desavarsit , pentru a da fara sa provoace durere celui celui care primeste , trebuie sa stie sa dea . Cat de des dam nu din dragoste , dragoste adevarata , plina de abnegatie , generoasa , ci pentru ca atunci cand dam creste in noi sentimentul propriei importante , propriei grandori . Ni se pare ca a da este un mijloc de a ne afirma , de a ne dovedi noua insine si celorlalti , propria importanta A primi de la cineva e insa foarte dureros in aceste conditii . Dragostea poate da numai atunci cand uita de sine , cand omul da asa cum canta pasarea , din prisosul inimii; nu pentru ca ii este pretins , stors darul , ci pentru ca a da este o cantare a sufletului , este o bucurie in care poti sa te uiti pe tine insuti de dragul bucuriei altuia . Aceasta dragoste care stie sa dea , este mult mai rara decat ne inchipuim . Pe de alta parte , dragostea trebuie sa stie sa primeasca – dar a primi este, uneori mult mai greu decat a da . Stim cu totii cat de chinuitor este sa primesti ceva , sa accepti o binefacere de la un om pe care fie ca nu il iubesti , fie ca nu il respecti ,; este ceva injositor , jignitor . (>>) Si iata ca pentru a sti sa dai si a sti sa primesti trebuie ca dragostea celui care da sa uite de sine , iar cel care primeste sa il iubeasca pe cel ca da si sa creada neconditionat in dragostea lui .
Taina iubirii   Mitropolitul Antonie
Imagine similară
Publicat în Alte subiecte | Lasă un comentariu