„Ești tu om sau nu cumva nu te ridici la înălțimea demnității de a fi om?”

Esența păcatului – eliminarea iubirii, a cere de la cel care iubește și dăruiește să iasă din viața noastră, să se împace cu propria-i dispariție și să moară; această ucidere metaforică a iubirii este păcatul, păcatul lui Satan, al lui Adam, al lui Cain.

Fiul risipitor se întoarce acasă fiindcă amintirea tatălui său îi dă curaj să se întoarcă, iar spovedania izvorăște din sufletul său; ea este curajoasă și deplină:„Tată, am greșit la cer și înaintea ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argații tăi”. (Lc. 15, 18-19) El stă osândit înaintea propriei sale conștiințe, nu se poate ierta pe sine, dar în iertare există o taină a smereniei pe care trebuie să o învățăm din nou și din nou; trebuie să învățăm să acceptăm iertarea printr-un act de credință în iubirea aproapelui, în biruința iubirii și a vieții, să ne smerim pentru a primi darul gratuit al iertării când acesta ne va fi oferit. Și fiindcă fiul risipitor și-a deschis inima față de tatăl său, el este gata de iertare. În timp ce se apropie de casă, tatăl îl vede, se grăbește să-l întâmpine, cade pe grumazul lui, îl sărută. De câte ori a stat pe prag, privind la drumul pe care l-a apucat fiul său atunci când l-a părăsit… A sperat și a tot așteptat. Iar acum a ajuns să trăiască ziua în care nădejdea i s-a împlinit. Îl vede pe fiul său care a plecat înveșmântat cu haine scumpe, plin de bijuterii, fără să arunce măcar o privire înapoi către casa copilăriei sale, fiindcă mintea și inima îi erau îndreptate doar către necunoscutul fascinant care se întindea înaintea lui; iar acum asta, tatăl îl vede cum se întoarce acasă ca un cerșetor, acoperit de zdrențe, lepădat de toți, pârjolit de un trecut de care îi este rușine și fără nici un viitor… Cum îl va primi tatăl? „Tată, am păcătuit…” Dar tatăl nu-l lasă să-și afirme calitatea de fiu, de parcă i-ar spune: „Prin faptul că te-ai întors acasă, mi-ai dăruit din nou viața. Când ai încercat să mă ucizi, pe tine însuți te-ai ucis. Și acum, fiindcă sunt din nou viu pentru tine, ai înviat și tu, la rândul tău!”.

Și întorcându-se către slugile sale, tatăl strigă:„Aduceți degrabă haina lui cea dintâi și-l îmbrăcați și dați inel în mâna lui și încălțăminte în picioarele lui”(Lc. 15,22)

„El s-a întors la noi, iar noi credeam că a plecat pentru totdeauna; el s-a întors la viață, iar noi ne temeam că, prin acea lovitură de moarte pe care i-a dat-o tatălui său, și-a ucis sufletul nemuritor, și-a nimicit propria viață!” Aceasta este o întoarcere care șterge abisul care l-a ținut departe de casa tatălui său. Tatăl continuă: îi dăruiește inelul său, care nu era un inel obișnuit. Știți că în vremurile de demult când oamenii nu știau să scrie, documentele erau autentificate prin pecetea unui inel. A da cuiva propriul inel însemna a-ți pune viața, proprietățile, familia, cinstea – totul – în mâinile acelui om. Gândiți-vă la Daniel în Babilon, Iosif în Egipt: prin dăruirea unui inel faraonul le-a încredințat autoritatea de a domni în numele său. Gândiți-vă la schimbul de inele între doi miri, un schimb care înseamnă: „Am credință în tine, mă las deplin în mâinile tale. Tot ce am, tot ce sunt, îți aparține întru totul ție”. Vă amintiți pasajul din Kierkegaard: „Când spunem <Țara mea, logodnica mea>, înseamnă nu că eu le posed, ci că le aparțin întru totul”?

„Fiule, tu totdeauna ești cu mine și toate ale mele ale tale sunt.” (Lc. 15, 31)

Unul dintre ei, Petru, care a spus la Cina cea de Taină că și dacă toți ceilalți Îl vor trăda, el singur Îi va rămâne credincios, s-a lepădat de Hristos de trei ori. Ei au văzut Pătimirea lui Hristos. L-au văzut murind. Iar acum îl văd viu și stând împreună cu dânșii. Iudeea semnifica pentru ei sălbăticie, pustiire, sfârșitul a toată viața și nădejdea. Hristos îi trimite înapoi în Galileea: „Mergeți înapoi acolo unde M-ați întâlnit prima dată, acolo unde ne-am descoperit unul pe celălalt în intimitatea vieții de zi cu zi, unde încă nu era nici o durere, nici o suferință, nici o trădare. Întoarceți-vă la vremea în care totul era nevinovat, cu posibilități nemărginite. Întoarceți-vă în trecut, adânc în trecut. Mergeți și învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, învățându-le ceea ce Eu v-am învățat”. (Cf. Mt. 28, 19-20) El este Cel care ne va strânge în brațele Sale și va plânge ticăloșia noastră; ticăloșie pe care nu o putem măsura din moment ce nici măcar nu simțim, nici nu știm cât de înaltă este vocația pe care am batjocorit-o. Ne putem îndrepta către El, știind că ne va îmbrăca din nou cu haina noastră cea dintâi, cu slava pe care Adam a pierdut-o în Rai. El ne va îmbrăca în Hristos Care este mai „străvechi” decât prospețimea primăverii întru care ne-am născut. El este om așa cum Dumnezeu a vrut ca El să fie. Cu El trebuie să ne îmbrăcăm, slava Duhului este ceea ce trebuie să ne acopere atunci când păcatul ne dezgolește. Acum știm că Dumnezeu, de îndată ce ne întoarcem la El, va restaura nădejdea Sa în noi, ne va da inelul care l-a împuternicit pe Adam să distrugă armonia pe care Dumnezeu o crease și o dorise, inelul Fiului celui Unul Născut, Care a murit pe cruce din cauza trădării omului și a Cărui moarte a fost biruință asupra morții și a cărui Înviere și Înălțare – întoarcerea noastră – sunt deja eshatologic împlinite în deplinătatea unirii cu Tatăl. Atunci când ne întoarcem la această casă a Tatălui, când ne aflăm față către față cu judecata conștiinței noastre și a lui Dumnezeu, judecata nu este întemeiată pe profunzimea gândirii noastre teologice. Nu este întemeiată pe ceea ce numai Dumnezeu ne poate dărui prin împărtășirea cu viața Sa. Judecata lui Dumnezeu are ca temelie un singur lucru: „Ești tu om sau nu cumva nu te ridici la înălțimea demnității de a fi om?”

Mitropolitul Antonie de Suroj – fragmente

Despre Trezire divina

Cand esti pe calea succesului, bucura-te de fruct si intristeaza-te pentru lauri daca nu-i poti refuza. Tu goleşti mereu şi mereu acest fragil vas, dar îl umpli apoi cu viaţă nouă. Tu porţi tot timpul acest fluier micuţ, confecţionat dintr-o tulpină de trestie, prin peregrinările Tale, şi canţi la el melodii veșnic noi, Darurile Tale infinite coboară asupra mea, şi trebuie să le ţin în micuţele mele mâini. Epocile trec, dar Tu continui să curgi, fără ca vasul să se umple vreodată pană la limită.
Acest articol a fost publicat în Alte subiecte. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.