Dincolo de bine si de rau

Partea a doua: spiritul liber 24 O, sancta simplicitas? În ce simplificare şi falsificare ciudată trăieşte omul! Nu conteneşti să te minunezi din momentul când ochii ti s-au deprins să vadă acest miracol! Cât de bine am reuşit să facem totul din juru-ne limpede şi liber şi facil şi simplu! cum am ştiut să îngăduim simţurilor noastre să vagabondeze în toate cele superficiale, iar gândirii noastre să-i inspirăm o dorinţă divină de salturi zburdalnice şi raţionamente false! – Cât de bine ne-am priceput de la bun început să ne păstrăm ignoranţa, pentru a ne bucura de o libertate, de o lipsă de griji, de o imprudenţă, de un zel şi de o bucurie de a trăi aproape de necrezut, pentru a ne bucura de viată! Si numai pe această temelie de acum stabilă şi granitică a ignoranţei s-a putut construi până acum ştiinţa, voinţa de a şti bazându-se pe o altă vrere cu mult mai puternică, voinţa de a nu şti, voinţa de incertitudine, de neadevăr! Iar această vointă nu era contrariul celei dintâi, ci forma ei cea mai rafinată! Nici măcar limbajul, aici precum şi în altă parte, nu s-a putut dezbăra de grosolănia sa, continuând să glăsuiască de contrarii acolo unde era vorba doar de gradaţii şi de o anumită fineţe a nuanţelor; de asemenea, tartuferia învederată a moralei, care a devenit acum într-un mod invincibil „carne din carnea noastră, sânge din sângele nostru“, a denaturat până şi cuvintele din gura noastră, a cunoscătorilor: ici şi colo observăm şi ne amuzăm că de-a dreptul ştiinţa este cea care caută să ne retină mai cu osârdie în acest univers simplificat, completamente artificial, lustruit şi falsificat pentru uzul nostru, căci de voie, de nevoie, ei îi place eroarea, fiind în viaţă – îi e dragă viaţa!  După o introducere atât de veselă, aş dori să se dea ascultare unei vorbe chibzuite: ea se adresează celor mai serioşi. Luaţi aminte, voi, filozofi şi prieteni ai cunoaşterii, şi feriţi-vă de martiriu! Feriţi-vă să suferiţi „de dragul adevărului“! şi feriţi-vă chiar să vă apăraţi pe voi înşivă! Aceasta corupe întreaga inocenţă şi delicata imparţialitate a conştiinţei voastre, vă îndârjeşte împotriva obiecţiilor şi a năframelor roşii, vă prosteşte, vă abrutizează şi vă preface în tauri atunci când, în lupta cu primejdia, injuria, bănuiala, surghiunul şi cu alte urmări şi mai brutale ale urii, veţi fi siliţi să jucaţi rolul de apărători ai adevărului pe pământ: – de parcă „adevărul“ ar fi o fiinţă într-atât de neajutorată şi de neîndemânatică încât să aibă nevoie de apărători! Să aibă nevoie tocmai de voi, cavaleri ai tristei Figuri, domni gură-cască ai spiritului care îi ţeseţi pânza de păianjen! La urma urmei, voi ştiţi prea bine că nu voi veţi fi aceia care vor avea ultimul cuvânt, că niciodată până acum un filozof nu a avut ultimul cuvânt, şi că aţi face dovada unei veridicităţi mai lăudabile dacă aţi aşeza câteva mici semne de întrebare după formulele voastre preferate şi teoriile voastre favorite (şi, dacă se va ivi prilejul, chiar după voi înşivă), în locul tuturor gesturilor solemne şi a dovezilor pe care le înfăţişaţi în faţa acuzatorilor şi a curţilor de justiţie! Mai bine daţi-vă la o parte! Retrageţi-vă în vreun ascunziş! si uzaţi de măşti şi de vicleşuguri, ca să fiţi confundaţi! Sau, măcar, temuţi un pic! Şi nu-mi uitaţi grădina cea cu zăbrele aurii! şi înconjuraţi-vă de oameni ce sunt precum o grădină, – sau precum o muzică deasupra apelor, la ceas de asfinţit când ziua în amintire se preschimbă; – alegeţi buna solitudine, cea liberă, graţioasă şi uşoară care vă îndreptăţeşte să rămâneţi buni într-un sens sau într-altul! Cât de veninos, şiret, mârşav te face războiul cel îndelungat pe care nu-l poţi purta deschis, pe faţă! Cât de personal te face o teamă îndelungată, atenţia prelungită, ochii aţintiţi asupra duşmanului, asupra duşmanilor posibili! Aceşti surghiuniţi ai societăţii, aceşti prigoniţi şi încolţiţi, – chiar şi pustnicii fără voie ca Spinoza sau Giordano Bruno – devin în cele din urmă întotdeauna, chiar şi sub deghizamentul cel mai spiritual, poate chiar fără să o ştie ei înşişi, rafinaţi răzbunători şi otrăvitori (să dezgropăm dar în sfârşit fundamentul eticii şi teologiei lui Spinoza?) -nemaivorbind despre nerozia indignării morale, care la un filozof este semnul infailibil al faptului că el şi-a pierdut pe de-a-ntregul umorul filozofic. Martiriul filozofului, a sa „jertfire pentru Adevăr” scoate la lumină agitatorul şi actorul din el; iar presupunând că i-am cercetat până acum doar cu o curiozitate artistică, s-ar putea întâmpla să încercăm dorinţa primejdioasă, în cazul anumitor filozofi, de a-i vedea în starea lor de degenerare (degeneraţi în „martiri“, măscărici şi demagogi?. Numai că trebuie să ştim, de ne va încerca o asemenea dorinţă, ce ne va fi dat să vedem de fiecare dată: – doar o comedie satirică, o farsă de epilog , dovada neîncetată a faptului că lunga tragedie propriu-zisă s-a terminat: presupunând că naşterea tuturor filozofiilor a fost o îndelungată tragedie. Omul de elită năzuieşte în mod instinctiv la o fortăreaţă a sa, la un refugiu în care să fie mântuit de gloată, de mulţime, de vulg, un loc în care să poată uita regula „Omul“ de la care face excepţie: – cu excepţia cazului în care el va fi aruncat de către un instinct şi mai puternic de-a dreptul asupra acestei reguli, dorind s-o cunoască, în sensul măreţ şi excepţional al acestui cuvânt. Cel care în relaţiile cu oamenii n-a trecut prin toate nuanţele suferinţei, înverzind şi pălind de dezgust, plictiseală, compasiune, posomoreală, însingurare, acela nu este cu certitudine un om de bun-gust; însă dacă el nu- şi asumă de bunăvoie toate aceste poveri şi neplăceri, ocolindu-le mereu şi rămânând ascuns, cum am mai spus, tăcut şi mândru în fortăreaţa sa, atunci un lucru e cert: el nu este făcut pentru cunoaştere, nu îi este predestinat. Fiind astfel, el şi-ar spune într-o bună zi: „la naiba cu bunul meu gust! regula e mai interesantă decât excepţia, – mai interesantă decât mine, excepţia!“ – şi s-ar porni să coboare, şi mai ales să se „amestece“ cu gloata. Studiul omului mijlociu, studiu îndelung şi serios care necesită multă prefăcătorie, biruinţă de sine, familiaritate, relaţii dubioase-orice relaţie fiind dubioasă în afara relaţiilor cu cei asemeni nouă: – acesta este un capitol necesar din viaţa oricărui filozof, poate cel mai dezagreabil, cel mai rău mirositor, cel mai bogat în decepţii. Însă dacă îi surâde norocul care i se cuvine unui copil al cunoaşterii, el va întâlni ajutoare care să-i scurteze şi să-i uşureze sarcina, – mă refer la aşa-numiţii cinici care recunosc cu ingenuitate animalitatea, vulgaritatea, „regula“ pe care o poartă în ei, păstrând totuşi o doză suficientă de spiritualitate şi de mâncărime care să-i oblige să vorbească în faţa martorilor despre ei înşişi şi despre semenii lor: chiar tăvălindu-se câteodată, în cărţile lor, ca în propriul lor excrement. Cinismul este singura formă prin care sufletele obişnuite acced la ceea ce se numeşte onestitate; iar omul superior, aflându-se în prezenta cinismului, fie el mai grosolan sau mai rafinat, trebuie să-şi ciulească urechile şi să se felicite de fiece dată când chiar în faţa lui prinde glas bufonul cel neruşinat sau satirul ştiinţific. Se poate chiar întâmpla ca dezgustului să i se adauge încântarea: şi anume atunci când, printr-un capriciu al naturii, un asemenea ţap indiscret sau maimuţoi neruşinat este dăruit cu geniu, ca în cazul abatelui Galiani, omul cel mai profund, cel mai perspicace şi poate şi cel mai obscen al secolului său – el a fost mult mai profund ca Voltaire şi, prin urmare, într-o bună măsură, şi mai tăcut. Şi mai ades se întâmplă, precum am spus, ca un cap de savant să fie aşezat pe un corp de maimuţă, o inteligentă de o fineţe excepţională să fie grefată pe un suflet ordinar, -caz frecvent printre medici şi, în special, printre fiziologii moralei. Si oriunde vreunul vorbeşte despre om fără amărăciune, ci mai degrabă cu ingenuitate, ca despre un pântec cu două necesităţi şi un cap cu una singură, pretutindeni unde se vede, se caută şi vrea să se vadă mereu doar foamea, dorinţa sexuală şi vanitatea, prezentate ca fiind adevăratele şi singurele impulsuri ale acţiunilor umane, pe scurt, oriunde oamenii sunt vorbiţi de „rău“ – şi nici măcar cu răutate, – acolo amatorul de cunoaştere trebuie să ia aminte cu subtilitate şi hărnicie, îndreptându-şi urechile în direcţia din care aude vorbindu-se fără indignare. Căci omul indignat şi cel care se sfâşie şi se sfârtecă pe sine cu proprii dinţi (în caz că nu sfârtecă lumea, sau pe Dumnezeu, sau societatea) se prea poate să valoreze din punct de vedere moral mai mult decât satirul râzător şi satisfăcut de sine; însă, din toate celelalte puncte de vedere, el este mai ordinar, mai banal, mai puţin instructiv . Nimeni nu minte atât de mult ca omul indignat.  E dificil să te faci înţeles, mai ales când gândeşti şi trăieşti gangasrotogati, printre oameni care gândesc şi trăiesc altfel, fie kurmagati sau, în cel mai bun caz, mandeikagati  , „prin sărituri de broască“ – eu însumi fac totul ca să devin „dificil de înţeles“! – şi trebuie să le fim recunoscători din toată inima celor care au bunăvoinţa să interpreteze cu o anumită fineţe ceea ce spunem. Însă în ceea ce îi priveşte pe „prietenii cei buni“, mereu prea comozi şi care, tocmai ca prieteni, îşi închipuie că au  in sanscrită, indicaţii muzicale de tempo. Gangasrotogati – precum curge Gangele (presto); kurmagati = umbletul broaştei ţestoase (lento); mandeikagati = săritura broaştei (staccato). (n. trad.). dreptul la comoditate, faci bine dacă le avansezi un loc de joacă, o arenă a nepriceperii lor: vei avea astfel pricină de râs; – sau să-i înlături cu totul pe aceşti prieteni buni, – şi iar să râzi!  Lucrul cel mai anevoie de tălmăcit dintr-o limbă în alta este tempoul stilului, care are la bază caracterul rasei sau, exprimat în termeni mai fiziologici, ritmul mediu al „metabolismului“ său. Există traduceri obişnuite şi oneste care sunt aproape nişte falsificări, căci, involuntar, ele banalizează originalul neştiind să-i redea tempoul viteaz şi vesel care îl ajută să salte peste toate obstacolele primejdioase ale lucrurilor şi cuvintelor. Limba germană este aproape incapabilă de mişcare presto; astfel, se poate deduce pe drept cuvânt că germanul este incapabil şi de multe dintre nuanţele cele mai amuzante şi mai îndrăzneţe ale unei gândiri libere, liber-cugetătoare. Precum buffo-ul şi satirul îi sunt străine de trup şi de conştiinţă, tot astfel Aristofan şi Petroniu sunt pentru el intraductibili. La germani se găsesc din belşug toate varietăţile de gravitate maiestuoasă, de densitate, de solemnitate greoaie, toate genurile stilistice interminabile şi plictisitoare, – fie-mi iertat dacă voi spune că nici proza lui Goethe, prin amestecul ei de rigiditate şi graţie, nu face excepţie, fiind o oglindire a „vechilor timpuri bune“ de care aparţine şi o expresie a gustului german, într-o epocă în care mai exista un „gust german“: cel al rococo-ului în moribus et artibus. Lessing face excepţie, graţie naturii sale de comediant care pricepea multe şi se pricepea la multe: nu întâmplător a fost el traducătorul lui Beyle şi s-a refugiat cu plăcere în apropierea lui Diderot şi Voltaire, şi, mai bucuros, printre poeţii comici ai Romei: – chiar şi în tempo, Lessing iubea gândirea liberă, fuga din Germania. Dar cum ar putea imita limba germană, fie chiar în proza lui Lessing, tempoul lui Machiavelli, care în al său Principe ne face să respirăm aerul uscat şi subtil al Florenţei, neputându-se retine de la a expune cele mai serioase probleme într-un allegrissimo impetuos: aceasta nu fără un oarecare sentiment artistic maliţios născut din îndrăzneala unui astfel de contrast, – idei lungi, grele, dure, primejdioase, un tempo de galop şi un umor îndrăzneţ de cea mai bună calitate. Cui i-ar fi îngăduit să se încumete în sfârşit la o traducere germană a lui Petroniu, a celui care, mai mult ca oricare mare muzician de până acum, a fost virtuosul prestoului atât în invenţii şi în capricii, cât şi în vocabularul său: – ce-au a face, la urma urmei, toate mocirlele acestei lumi bolnave şi rele, chiar şi cele ale „lumii antice“, câtă vreme se aleargă, precum o face el, pe picioare de vânt, cu elanul, suflul, ironia eliberatoare a unui vânt care însănătoşeşte toate lucrurile, făcându-le să alerge! Iar cât priveşte pe Aristofan, acest spirit ce transfigurează şi completează antichitatea şi de dragul căruia întregului elenism i se iartă vina de a fi existat, (presupunând că s-a priceput pe de-a-ntregul ce anume trebuie iertat şi transfigurat), nu cunosc nimic care să mă fi predispus mai mult să visez la natura enigmatică de Sfinx a lui Platon decât acel petit fait, din fericire păstrat pentru noi: la căpătâiul patului său de moarte nu s-a găsit nici o Biblie şi nici vreo scriere egipteană, pitagoreică sau platonică, – ci un exemplar din Aristofan. Cum ar fi putut îndura viaţa un Platon – viaţa elenă, căreia îi spusese Nu, – fără să fi existat un Aristofan! Independenţa aparţine celor mai puţini la număr: ea este privilegiul celor puternici. Iar cel care şi-o asumă, fie chiar îndreptăţit fiind, dar fără a fi constrâns s-o facă, dovedeşte prin aceasta că este nu numai puternic, ci probabil şi îndrăzneţ până la exuberanţă. El pătrunde într-un labirint, înmiind pri- mejdiile oricum inerente ale vieţii, dintre care nu cea mai mică e primejdia că nimeni nu vede nici felul şi nici locul în care el se rătăceşte, se izolează şi în care va fi sfâşiat bucată cu bucată de vreun minotaur ascuns în peşterile conştiinţei. Dacă un astfel de om piere, totul se petrece atât de departe de înţelegerea oamenilor, încât pe aceştia nici nu-i mişcă, nici n-o simt: – iar el nu se mai poate reîntoarce! El nu mai poate reveni nici măcar la compătimirea oamenilor!  Este inevitabil – şi chiar just! – ca supremele noastre vederi să pară nebunii şi câteodată chiar crime când ajung clandestin în urechile celor care nu sunt făcuţi şi predestinaţi să le înţeleagă. Deosebirea dintre exoteric şi ezoteric, adoptată odinioară de filozofii indieni, greci, persani şi musulmani, pe scurt, pretutindeni unde se credea într-o ierarhie şi nu în egalitatea de fapt şi de drept, – această deosebire se bazează mai puţin decât se crede pe faptul că filozoful exoteric rămâne în exterior, privind, evaluând, măsurând şi judecând din afară şi nu dinlăuntru: mai esenţial este faptul că el priveşte lucrurile de jos în sus, – iar filozoful ezoteric, de sus în jos! Privită din anumite înalturi ale sufletului, însăşi tragedia încetează să mai pară tragică; iar dacă am strânge toate suferinţele lumii în una singură, cui i-ar mai fi îngăduit să se încumete la a spune că această privelişte ne va ispiti şi ne va constrânge inevitabil la compătimire, aşadar la o dublare a suferinţelor?… Ceea ce unei specii de oameni superiori îi serveşte drept hrană sau mângâiere, pentru o altă specie, cu totul diferită şi mult inferioară, este aproape o otravă. Virtuţile omului obişnuit ar putea să apară în ochii unui filozof ca vicii şi slăbiciuni; se prea poate ca un om superior să fie nevoit să degenereze şi să decadă pentru a putea cuceri calităţile care să-l facă să fie venerat ca un sfânt în lumea inferioară în care s-a scufundat. Există cărţi care au asupra sufletului şi sănătăţii efecte contrarii, după felul în care sunt folosite de câtre un suflet inferior, cu o energie vitală scăzută sau de către unul superior şi cu o energie viguroasă: în primul caz, aceste cărţi sunt primejdioase, corozive, dizolvante, în cel de al doilea fiind chemări la arme care îi provoacă pe cei mai viteji să-şi arate întreaga lor vitejie. Cărţile „pentru toţi“ sunt întotdeauna cârti rău-mirositoare: ele aduc cu sine mirosul oamenilor mărunţi. De obicei locurile în care norodul mănâncă şi bea, şi chiar cele în care venerează, duhnesc. Nu trebuie să mergi în biserici, de vrei să respiri aer curat. – În anii tinereţii venerezi şi dispreţuieşti fără a fi deprins încă acea artă a nuance-lor care constituie cel mai mare câştig ai vieţii, trebuind de obicei să plăteşti scump faptul de a fi opus oamenilor şi lucrurilor doar un Da şi un Nu. Totul este orânduit pentru ca cel mai rău dintre toate gusturile, gustul absolutului, să fie batjocorit şi maltratat cu cruzime, până în momentul în care omul se deprinde să pună un dram de artă în sentimentele sale şi să încerce mai degrabă artificialul: precum o fac adevăraţii artişti ai vieţii. Pornirile mânioase şi respectuoase proprii tinereţii par să nu-şi îngăduie o clipă de răgaz până n-au falsificat într-atât oamenii şi lucrurile încât să li se poată abandona: – tinereţea, ea însăşi, este ceva ce falsifică şi amăgeşte. Mai târziu, când sufletul tânăr, martirizat de numeroasele deziluzii, se întoarce în cele din urmă bănuitor împotriva lui însuşi, arzător şi sălbatic încă, chiar şi în suspiciunea şi în remuşcările sale: cum se mai mânie el, cum se sfâşie nerăbdător, cum se răzbună de îndelungata-i autoorbire, de parcă ar fi fost o orbire intenţionată! În această perioadă de trecere te pedepseşti pe tine însuţi, suspectându-ţi propriile sentimente; îţi torturezi entuziasmul prin bănuială; chiar conştiinţa curată îţi pare o primejdie, un văl aruncat asupră-ţi, în chip de ostenire a unei onestităţi mai rafinate; şi, mai presus de toate, iei atitudine, o atitudine de fapt împotriva „tinereţii“. – Iar un deceniu mai târziu, înţelegi că toate acestea mai aparţineau tot tinereţii! În decursul celei mai îndelungate perioade din istoria umanităţii – denumită epoca preistorică – valoarea sau non-valoarea unei acţiuni se deducea din consecinţele sale: actul în sine era la fel de puţin luat în consideraţie ca şi originea sa, lucrurile petrecându-se aproximativ la fel ca în China, chiar şi aceea a zilelor noastre, unde o distincţie sau o dezonoare a copilului se răsfrânge asupra părinţilor, puterea retroactivă a succesului sau a insuccesului fiind aceea care îi îndruma pe oameni să considere o acţiune drept bună sau rea. Să denumim această perioadă epoca premorală a umanităţii; pe atunci imperativul „cunoaşte-te pe tine însuţi!“ era încă necunoscut. Dimpotrivă, în decursul ultimelor zece milenii, în numeroase regiuni ale globului s-a ajuns pas cu pas la a nu mai atribui vreo valoare conse- cinţelor acţiunii, ci cauzelor ei: iată, în rezumat, un mare eveniment, o considerabilă şlefuire a privirii şi a etalonului, consecinţa întârziată şi inconştientă a valorilor aristocratice şi a credinţei în „origine“, semnul distinctiv al unei perioade care poate fi desemnată, în sensul cel mai strict al cuvântului, ca perioada morală: prin ea s-a făcut primul pas spre cunoaşterea de sine. Consecinţele au fost înlocuite cu originea: ce răsturnare a perspectivei! O răsturnare obţinută desigur în urma unor îndelungi lupte şi vicisitudini! La drept vorbind, era o superstiţie nouă şi funestă, o limitare ciudată a interpretării ce venea astfel la putere: originea unei acţiuni, în sensul cel mai strict al cuvântului, era atribuită unei intenţii. Se cădea de acord asupra faptului că valoarea unei acţiuni rezidă în valoarea intenţiei sale. Intenţia în chip de unică origine şi preistorie a unei acţiuni: sub semnul acestei prejudecăţi s-au rostit laude şi dojeni, s-au pronunţat verdicte, şi chiar s-a filozofat până mai ieri pe pământ. – Însă acum n-ar trebui oare să simţim în sfârşit necesitatea de a purcede din nou la o răsturnare şi dislocare radicală a valorilor printr-o nouă reîntoarcere spre sine şi o nouă aprofundare a omului? – n-am ajuns noi oare în pragul unei perioade care ar putea fi caracterizată, mai întâi negativ, ca extramorală? – astăzi, când începe să câştige teren bănuiala, cel puţin printre noi, imoraliştii, că valoarea decisivă a unei acţiuni rezidă tocmai în ceea ce are ea neintenţionat, şi că întreaga ei intenţionalitate, tot ceea ce poate fi văzut, ştiut, tot ceea ce poate deveni „conştient“ din ea aparţine încă suprafeţei şi epidermei sale, – care, ca orice epidermă, trădează câte ceva, dar mai mult tăinuieşte. Pe scurt, noi credem că intenţia este doar un semn şi un simptom care necesită mai întâi o interpretare, un semn încărcat de prea multe semnificaţii pentru a avea una pentru sine, – că morala, în sensul pe care îl avea până acum, aşadar morala intenţiilor, a fost o prejudecată, o nechibzuială, poate o judecată provizorie, un lucru de genul astrologiei şi alchimiei, în orice caz un lucru ce va trebui să fie depăşit. Depăşirea moralei, într-un anumit sens chiar autodepăşirea moralei: acesta ar putea fi numele travaliului îndelungat şi tainic hărăzit celor mai rafinate, celor mai cinstite şi, totodată, celor mai răutăcioase conştiinţe de azi, acestor vii pietre de încercare a sufletului. – Nu e nimic de făcut, trebuie aduse fără milă în discuţie şi în faţa instanţei sentimentele devotamentului, ale jertfirii pentru semeni, întreaga morală a autoînstrăinării, precum şi estetica „contemplaţiei dezinteresate“ sub a cărei mască o artă demasculinizată, destul de ispititoare, caută să- şi făurească astăzi o conştiinţă curată. Există mult prea mult farmec şi dulceaţă în acele sentimente „pentru ceilalţi“ şi „nu pentru mine” ca să ne retină de a deveni în cazul lor de două ori mai neîncrezători şi de a întreba: „nu sunt oare acestea – ispite?” – Că ele plac – nu numai celui care le încearcă şi celui care se bucură de roadele lor, dar până şi spectatorului simplu, – aceasta nu oferă vreun argument în favoarea lor, ci dimpotrivă, invită la prudenţă. Aşadar, să fim prudenţi! 34 Oricare ar fi poziţia filozofică pe care ne-am plasa azi, trebuie să recunoaştem că, indiferent cum am privi-o, falsitatea lumii în care ne închipuim că trăim este lucrul cel mai cert şi mai stabil pe care îl poate sesiza ochiul nostru; găsim temeiuri peste temeiuri care încearcă să ne seducă la presupunerea că în „esenţa lucrurilor“ există un principiu amăgitor. insă cel care face răspunzătoare pentru falsitatea lumii însăşi gândirea noastră, aşadar „spiritul“ subterfugiu cinstit pe care îl foloseşte, conştient sau inconştient, orice advocatus dei -: cel care consideră această lume, laolaltă cu spaţiul, timpul, forma, mişcarea, ca o concluzie falsă, acela ar avea cel puţin prilejul de a se deprinde în sfârşit cu neîncrederea faţă de întreaga gândire: nu ne-a jucat ea până acum cea mai mare festă dintre toate? şi ce garanţie avem că ea nu va continua să facă ceea ce a făcut dintotdeauna? Vorbind cu toată seriozitatea: inocenta gânditorilor are ceva emoţionant, care inspiră respect, ea le permite să se înfăţişeze chiar şi astăzi în faţa Conştiinţei cu rugămintea de a-i cere răspunsuri cinstite: de pildă, dacă ea e „reală“, sau de ce se sustrage cu atâta încăpăţânare din faţa lumii exterioare, ori alte întrebări asemănătoare. Credinţa în „certitudinile nemijlocite“ este o naivitate morală care ne face cinste, nouă, filozofilor: însă ar trebui să încetăm odată de a mai fi doar oameni morali! Făcând abstracţie de morală, această credinţă e o nerozie care nu prea ne face cinste! Neîncrederea mereu trează n-are decât să treacă în viaţa burgheză drept semnul „caracterului rău“, şi să facă parte prin urmare dintre imprudente: aici, intre noi, dincolo de lumea burgheză şi de Da-urile şi Nu-urile ei – ce ne-ar putea împiedica să fim imprudenţi şi să spunem: filozoful are în fine dreptul la „caracterul rău“, el fiind cea mai batjocoritoare fiinţă de până acum pe pământ astăzi, el are datoria de a h neîncrezător, de a privi lumea duşmănos din toate abisurile bănuielilor. – Fie-mi iertată această glumă, această caricatură tristă, această întorsătură sumbră: căci eu însumi mi-am schimbat de mult ideile şi aprecierile despre escroci şi escrocaţi, şi am la îndemână câteva ghionturi pregătite pentru mânia oarbă cu care filozofii se împotrivesc ideii de a fi înşelaţi. şi de ce nu? Ideea că adevărul are o valoare mai mare decât aparenta este o simplă prejudecată morală şi nimic mai mult; este chiar cea mai puţin dovedită ipoteză din câte există pe pământ. Să recunoaştem totuşi ceva: viaţa nu ar fi deloc posibilă fără o perspectivă de evaluări şi de aparenţe; iar dacă am vrea să suprimăm totalmente „lumea aparentă“, laolaltă cu înflăcărarea şi nerozia virtuoasă a anumitor filozofi, presupunând că voi aţi putea s-o faceţi, – n-ar mai rămâne nimic din „adevărul“ vostru! De fapt, ce anume ne constrânge să admitem existenta unui antagonism real între ,.adevărat“ şi „fals“? Nu e de ajuns să admitem existenta unor grade ale aparentei, precum şi a unor umbre şi armonii mai luminoase sau mai întunecate ale ei, – a diferitelor valeurs, ca să întrebuinţăm limbajul pictorilor? De ce n-ar h lumea care ne priveşte Pe noi o ficţiune? Iar dacă se va obiecta că „ficţiunea trebuie să aibă şi un creator“ – de ce nu s-ar putea răspunde pe şleau: De ce? Acest „trebuie să aibă“ nu aparţine, şi el, ficţiunii? Oare ne este îngăduit, la urma urmei, să fim cât de cât ironici atât faţă de subiect cât şi faţă de predicat şi complement? Nu îi este îngăduit filozofului să se înalţe deasupra încrederii naive în gramatică? Am tot respectul pentru guvernante: dar n-a sosit oare timpul ca filozofia să renunţe la o credinţă bună pentru guvernante?

Fragment – Dincolo de Bine si de Rau – Prolog la o filozofie a viitorului

Friedrich Nietzsche

Publicat în Alte subiecte | Lasă un comentariu

Schisma

Dupa cum stiti acest site nu promoveaza pe nimeni si nimic , fiind doar o pagina prin care circula diverse informatii. Omul este o fiinta libera daruita cu liber arbitru – avand libertatea de a alege posibilitățile de schimbare prin propria sa actiune .
Am precizat acestea (din nou) pentru a va asigura de respectul pe care vi-l port tuturor .
Cand te intalnesti cu o persoana aceasta devine ” invatator ” pentru tine . Binecuvantarile se primesc ” stand in picioare ” . Neingenunchiati !  Persoana care are rugaciunile implinite este fiinta cea mai puternica de pe pamant . Credinta nu este o capacitate a egoului . Credinta nu este o functie intelectuala , nu este o conditie a vointei omului sau capacitatii sufletului de a gandi despre Dumnezeu . Credinta este efectul coborarii Sfantului Duh in om . Este Cuvantul lui Dumnezeu .
Pentru deschiderea „sufletului ” rugaciunea de dimineata este cheie de poarta , in timp ce rugaciunea din miezul noptii devine ” rugaciunea (meditatia) inimii ” . Rugaciunea din timpul zilei este ruga de multumire . Si toate aceste explicatii le-am gasit scrise in scriptura .   D.V.

Cleopa Ilie – Fragmente
Schisma dintre Bizanţ şi Roma a fost, negreşit, evenimentul cel mai tragic al istoriei Bisericii; lumea creştină s-a rupt în două jumătăţi, iar această sciziune, ce durează încă, a determinat în bună măsură destinul Răsăritului, ca şi cel al Apusului. Biserica de Răsărit, care este esenţialmente adevărata Biserică a lui Hristos, şi-a văzut limitat câmpul cultural şi geografic de acţiune; pe plan istoric ea s-a confundat doar cu lumea bizantină.
Cât despre Biserica de Apus, ea a pierdut echilibrul doctrinar şi ecleziologic al creştinismului primar, iar acest dezechilibru a provocat Reforma din secolul al XVI-lea. La originea schismei se găsesc, legate indisolubil, cauze sau motive teologice şi neteologice . (…)

Biserica Catolică învaţă greşit următoarele puncte doctrinare mai importante:
a) Filioque. Catolicii zic că Duhul Sfânt purcede şi de la Tatăl şi de la Fiul. Această greşeală dogmatică este cea mai grea. Sfântul Evanghelist Ioan spune că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl şi este trimis în lume prin Fiul (Ioan 15, 26);
b) Purgatoriul. Intre rai şi iad zic că ar fi un foc curăţitor numit purgatoriu, în care merg sufletele celor ce nu şi-au ispăşit pe pământ anumite păcate, apoi se duc în rai. Nu scrie în Sfânta Scriptură şi nici Sfânta Tradiţie nu vorbeşte despre aşa ceva;
c) Supremaţia papală. Papa este considerat de ei capul suprem al Bisericii creştine, mai mare decât toţi patriarhii, adică locţiitorul lui Hristos pe pământ, numindu-se urmaşul Sfântului Petru – poziţie nerecunoscută de Biserica Universală;
d) Infailibilitatea papală. Conciliul I Vatican din 1870 a recunoscut „infailibilitatea papală”, zicând că papa nu poate greşi ca om, în materie de credinţă, când predică, făcându-l egal cu Dumnezeu, ceea ce iarăşi este o dogmă nouă, respins de Biserica Ortodoxă ;
e) Azimile. Săvârşirea Sfintei Euharistii cu azimă, ca evreii, în loc de pâine dospită;
f) Imaculata concepţie. Ei spun că Maica Domnului este născută de la Duhul Sfânt, fără păcat strămoşesc;
g) Transsubstanţierea. La sfinţirea Sfintelor Daruri catolicii nu fac rugăciunea de invocare a Sfântului Duh, cum facem noi la Sfânta Epicleză. Ei zic că Darurile se sfinţesc singure, când se zice: Luaţi mâncaţi… şi celelalte. Nu au rugăciunea de pogorâre a Duhului Sfânt peste Daruri;
h) Celibatul preoţilor. Preoţii catolici nu se căsătoresc. Sunt celibatari, împotriva hotărârilor Sinoadelor ecumenice, care au decis ca preoţii de mir să aibă familie. Iar hirotoniile lor se fac în alt chip, nu prin punerea mâinilor – cum au predanisit Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi -, ci prin ungere, ca în Legea Veche;
i) Indulgenţele papale. Învăţătura despre indulgenţe, care arată că prin cumpărarea unor bileţele, date de papă, se iartă păcatele. Ei afirmă că sfinţii lor au prea multe fapte bune, n-au ce face cu ele, le dau papei, iar el vinde aceste merite prisositoare spre iertarea păcatelor oamenilor care nu au destule fapte bune;
j) Mirungerea. Catolicii nu miruiesc copiii imediat după Botez, ci la şapte-opt ani şi numai arhiereii au dreptul acesta. Totodată mai greşesc şi cu următoarele ;
– împărtăşania pruncilor nu o dau îndată după botez, ci o amână până ajung la un număr de ani, din care cauză mulţi dintre copii mor neîmpărtăşiţi;
– împărtăşirea credincioşilor fără ca să fie spovediţi;
– împărtăşirea laicilor numai cu Trupul, nu şi cu Sângele Domnului;
– administrarea Botezului prin turnare şi stropire cu apă, iar nu prin afundare;
– îngăduinţa de a se mânca lapte, ouă şi brânză în Postul Mare şi oricând carne de animale sugrumate;
– dezlegarea miercurii şi a vinerii şi a primelor două zile ale Postului Mare;
– nerespectarea pravilei şi a tradiţiei bisericeşti cu privire la gradele de rudenie la săvârşirea căsătoriilor;
– săvârşesc mai multe liturghii într-o zi la acelaşi altar;
– preoţii şi diaconii lor nu se împărtăşesc din acelaşi potir cu credincioşii ca la noi;
– se împărtăşesc unii pentru alţii;
– chipul călugăresc care după pravile este unul, ei l-au divizat într-o serie de ordine şi congregaţii;
– din cauza celibatului clerului, moralitatea publică suferă. Chiar şi în cult, ea a introdus unele inovaţii care o depărtează mult de Biserica primelor veacuri, ca de pildă:lipsa proscomidiei la «missa» romană, statuile, muzica instrumentală, adorarea inimii Domnului nostru Iisus Hristos, limba latină ca unică limbă de cult şi altele .
Aşadar, pentru aceste abateri dogmatice, canonice, liturgice şi tradiţionale, noi numim pe catolici schismatici şi nu putem să ne unim cu ei atâta vreme cât continuă să propovă- duiască în continuare aceste erezii .
Uniaţia
Uniaţia este o modalitate de prozelitism practicată de Biserica Romano-Catolică, prin care aceasta a încercat atragerea creştinilor ortodocşi aflaţi sub vremelnică stăpânire catolică la o formă de catolicism. Această formă presupunea acceptarea conducerii papale şi a câtorva dogme catolice, păstrându-se însă folosirea ritului ortodox şi a limbii originare. Toate acestea erau îngăduite de către Roma în vederea
latinizării ulterioare a creştinilor uniţi.

Baptistii
Învăţăturile baptiştilor sunt în majoritate cele ale protestanţilor:
a) nu recunosc Sfânta Tradiţie şi cele şapte Sfinte Taine;
b) sunt împotriva cinstirii sfintelor icoane, a Sfintei Cruci, a sfintelor moaşte, a rugăciunilor pentru morţi, a jurământului, a postului, a simbolurilor liturgice ş.a
c) dreptul şi puterea disciplinară o are adunarea;
d) sunt rigorişti, neîngăduitori faţă de cei ce păcătuiesc;
e) botezul îl aplică numai celor vârstnici şi se săvârşeşte numai printr-o singură scufundare (el nu iartă păcatele);
f) fiecare are dreptul şi priceperea de a tâlcui Sfânta Scriptură;
g) nu au decât trei sărbători: Crăciunul, Pastile şi Rusaliile;
h) sunt împotriva cinstirii Maicii Domnului şi a sfinţilor. Toate aceste învăţături le au şi celelalte secte, cu deosebirea că acelea au în plus şi altele, specifice lor .

Adventistii
Învăţăturile caracteristice ale adventiştilor sunt:
a) Cunoaşterea datei exacte a venirii a doua;
b) Mileniul – sau împărăţia de o mie de ani a lui Hristos pe pământ, cu cei drepţi;
c) Nu există iad, nici suflet nemuritor;
d) Serbarea sâmbetei;
e) Obligativitatea Testamentului Vechi, relativ la legile despre mâncăruri curate şi necurate;
f) Domnia lui Antihrist de 1260 de zile (Apoc. 12, 6) este de 1260 de ani şi anume între 538-1798 (domnia papalităţii). Alte rătăciri sunt cele comune tuturor sectelor.

Martorii lui Iehova
Învăţăturile specifice iehoviştilor sunt:
a) Cunoaşterea exactă a datei venirii a doua;
b) Mileniul – împărăţia lui Hristos de o mie de ani;
c) Nu există suflet nemuritor, omul neavând suflet, ci luand suflet (adică fiinţă vie, sufletul nefiind altceva decât viaţa); deci nu există nemurire. Învierea este un dar deosebit al lui Dumnezeu dat celor aleşi ai Săi;
d) Nu există iad şi chinuri veşnice; păcătoşii la învierea vor fi nimiciti va fi o restaurare sau o restabilire la loc a lucrurilor, aşa cum le-a făcut Dumnezeu la început
e) Sfântul Duh nu este o persoană a dumnezeirii, ci numai o energie a Tatălui – deci nu există Sfânta Treime;
f) Iisus Hristos este o creatură a lui Dumnezeu pe pământ.
g) Nu există nici o sărbătoare.
Celelalte rătăciri sunt comune cu ale altor sectari, având mai multe puncte comune cu adventiştii.

Penticostalii
Învăţăturile specifice penticostalilor sunt următoarele:
a) Credinţa în mileniu;
b) Pe lângă botezul cu apă este de trebuinţă şi cel cu Duhul Sfânt şi cu foc, pe care l-au primit Apostolii la Cincizecime şi prin care se primeşte darul vorbirii în limbi;
c) Pentru ca Biserica să nu fie moartă trebuie să aibă darul Sfântului Duh, iar pentru a obţine acest dar, se cere rugăciune şi post, adică nemâncare;
d) Botezător poate fi numai cel ce are darul vorbirii în limbi (în timp ce la baptişti şi la alte secte poate fi numai cel rânduit de comunitate);
e) Slujbele duhovniceşti sunt cele ale predicatorilor, proorocilor şi prezbiterilor – aleşi din Biserică şi ordinaţi (sfinţiţi ca preoţi prin punerea mâinilor). Ordinaţiunea nu se poate pierde;
f) In adunări pot sluji şi femeile;
g) Sfântul Duh purcede şi de la Fiul;
h) Păcătoşii daţi afară din adunare nu mai pot fi reprimiţi,
In celelalte puncte ale credinţei se aseamănă cu ceilalţi eretici, îndeosebi cu baptiştii, din rândul cărora s-au format.
Cultul este simplu: câteva cântări, însoţite de vorbirea în limbi şi predici (toate acestea au loc într-o atmosferă plină de neorânduială, aşa cum se vede din capitolele tratând despre vorbirea în limbi – glosolalia)

Nazarinenii sau Pocaitii
Învăţătura nazarineană în cea mai mare parte seamănă cu cea a baptiştilor, caracteristicile ei principale fiind:
a) Mileniul (ca la adventişti, russelişti şi penticostali);
b) Neadmiterea jurământului, deoarece poate fi îndestulă- toare făgăduinţa fără de jurământ;
c) Neîngăduinţa de a face uz de armă în război;
d) Imposibilitatea de a mai păcătui după botez;
e) Neprimirea din nou în comunitate a celor ce au fost excluşi;
f) Toate instituţiile publice sunt locaşuri ale lui Antihrist.
Tot asemenea este şi şcoala, care nu are nici un rost, deoarece copiii după ce primesc botezul nu mai pot păcătui; ei ajung la fericirea raiului şi n-au nevoie de a fi educaţi în şcoli;
g) Nu există predicatori aleşi, ci fiecare poate predica, dacă este iluminat de Duhul Sfânt;
h) Sunt două categorii de credincioşi: „prietenii şi prietenele”, care sunt aderenţi încă nebotezaţi ai sectei; şi „fraţii şi surorile” sau aderenţii botezaţi, care îşi zic „tu” între ei;
i) Rigorism în ceea ce priveşte viaţa privată şi bucuriile ei, ş.a.m.d.
In celelalte părţi ale doctrinei lor se aseamănă întru totul cu baptiştii.

Evanghelistii
Rătăcirile proprii evangheliştilor sunt următoarele:
a) Botezul este unul, dar are trei feţe:
– botezul apei, care nu mântuieşte;
– botezul Sfântului Duh, care poate fi primit înainte, deodată sau după cel al apei;
– botezul în moartea Domnului, care este starea cea mai înaltă de sfinţenie la care poate ajunge un credincios;
b) Sunt patru judecăţi:
– a celor credincioşi, făcută în cer cu mult înainte de judecata cea mare a păcătoşilor;
– a celor în viaţă, la venirea a doua a Domnului, când va începe mileniul şi când se vor despărţi oile de capre;
– a păcătoşilor, la sfârşitul mileniului;
– a îngerilor răi;
c) Deşi înlătură Sfânta Tradiţie, admit totuşi că există trei ceruri: cerul dintâi sau atmosfera, cu norii şi zarea albastră; cerul al doilea, sau al stelelor, din jurul globului pământesc; cerul al treilea este raiul lui Dumnezeu, în care sălăşluiesc îngerii şi sufletele drepţilor şi care este locul de odihnă şi de
aşteptare. La judecata din urmă, cerul dintâi şi al doilea vor arde şi tot pământul va fi mistuit de foc, numai cerul al treilea va rămâne;
d) La venirea a doua se va face convertirea iudeilor cu atâta putere, încât va fi „o adevărată înviere din morţi”;
e) Mileniul.
Evangheliştii n-au ca celelalte secte o organizaţie centrală, fiind prea puţini. Celelalte rătăciri sunt comune cu ale baptiştilor şi ale altor secte .

Secerătorii
Secerătorii sau „Creştinii ultimelor zile”, se numesc astfel deoarece se socotesc a fi chemaţi să facă secerişul creştinismului, să secere ce au semănat alţii, potrivit cuvintelor Domnului, că: Altul este cel ce seamănă şi altul cel ce seceră (Ioan 4, 37).Originea sectei este întunecoasă. La noi în ţară a fost adusă de Alexandru Torok, ungur din Budapesta, de meserie rotar. Pripăşit prin Timişoara, el începe propaganda printre baptişti şi adventişti, cu scopul de a unifica toate sectele în una singură care să se numească „Secerătorul”, dar neobţinând rezultate, prin anul 1924 se întoarce din nou la Budapesta. Din fericire, secta este prea puţin răspândită şi cunoscută la noi, de aceea nu cunoaştem şi nici nu ne interesează alte rătăciri ale ei.

Inochentiştii
Rătăcirile la care au ajuns aderenţii admiratori fanatici ai lui Inochentie sunt următoarele:
a) Inochentie este un sfânt sau un prooroc (după unii Sfântul Ilie, după alţii un sfânt mare în care s-a întrupat Sfântul Duh, iar după alţii este Hristosul creştin, mai mare decât Hristosul evreu). El a avut puteri miraculoase. Pe cei care nu cred în el, îi aşteaptă iadul;
b) Există un Duh Sfânt masculin care este Inochentie şi unul feminin, care este sora lui Inochentie;
c) Omul trebuie să păcătuiască pentru ca să aibă apoi de ce să se pocăiască şi ca Dumnezeu să aibă de ce să-l ierte;
d) Sfinţii Arhangheli Mihail, Gavriil, Rafail şi alţii se întrupează în fraţii predicatori;
e) Viaţa lor este în comun şi se numesc „fraţi”;
f) Cultul lor nu este unitar, căci deşi unii – cei mai mulţi – respectă cultul ortodox chiar participând la el, în schimb alţii sunt, fie prea rigorişti, îmbrăcaţi mai mult călugăreşte şi printr-un ascetism exagerat îşi schimonosesc trupul, smulgându-şi unghiile şi părul, fie prea libertini, adunându-se în peşteri subterane unde practică adevărate orgii. In genere, ei preţuiesc pomenile şi slujbele pentru morţi;g) Sunt împotriva calendarului îndreptat, făcând corp comun cu stiliştii

Tudoriştii
Doctrina lor era un amestec de învăţături protestante, fără a avea ceva nou şi original. Cultul consta, ca şi la toate sectele, din predici, cântări, citiri biblice şi rugăciuni, ajungând cu timpul să aibă şi casă de rugăciune. A fost singura sectă înfiinţată la noi în ţară din sânul Bisericii Ortodoxe Române. In decursul anilor, secta respectivă a dispărut .

Teosofii
Iată câteva puncte din doctrina teosofică:
a) Legea generală a naturii este legea karmei, pe baza căreia fiecare faptă are urmări, care sunt apoi cauze ale altor fapte sau activităţi, iar acestea la rândul lor devin iarăşi cauze ale altor fapte şi aşa mai departe, până ce urmează liniştea deplină, în care încetează orice activitate;
b) Sufletul după moarte se reîntrupează (reîncarnează) de mai multe ori spre a se curaţi, până când ajunge desăvârşit şi egal cu Dumnezeu. Starea aceasta de perfecţiune este nirvana, sau suprema fericire şi constă în împreunarea sufletelor într-un tot unitar, în Dumnezeire. Reîncarnarea este necesară tuturor, în scopul purificării şi perfecţionării;
c) Moartea nu este altceva decât trecerea sufletului dintr-un corp în altul, sau dintr-o viaţă în alta. Pe patul de moarte, omul chiar îşi poate alege părinţii din viaţa în care urmează să se reîncarneze. Când omul moare, sufletul părăseşte corpul fizic şi îmbracă un corp astral; apoi trece într-un corp mintal, luând o formă infinită şi devenind astfel o fiinţă eterică, fără sex;
d) Tot ce există, există în mod necesar, căci evoluează spre bine;
e) Nu există iad sau munci. Mântuirea vine în mod necesar, prin evoluţia sufletului în şirul de vieţi prin care trece,până ce ajunge în nirvana. Suferinţele prin care evoluează omul
f) In nirvana toţi vom fi una;
g) Dumnezeu nu este transcendent, ci imanent, în natură;
h) Nu există îngeri răi sau diavoli. Mânia, invidia, răutatea, deşertăciunea, răzbunarea etc , iată dracii din noi; alţii nu mai există;
i) Iisus Hristos n-a fost Fiul lui Dumnezeu şi Răscumpărător al lumii, pentru că oamenii se răscumpără singuri, purificându-se prin reîncarnări. El a fost numai o pildă de perfecţiune;
j) Fiecare epocă îşi are Mântuitorul ei propriu, potrivit cu
gradul de civilizaţie şi de dezvoltare spirituală a ei. Astfel a fost
Buda în epoca lui, apoi în altă epocă Iisus Hristos, iar acum, în
epoca modernă, când doctrinele lui Buda şi Hristos au rămas
neîndestulătoare şi se cere un nou mântuitor cu o doctrină mai
potrivită nivelului intelectual înalt al epocii, acesta este
Krishnamurti;
k) Se înlătură dogmele şi autorităţile bisericeşti;
l) Orice religie, într-o oarecare măsură relativ mică, este expresia voinţei lui Dumnezeu şi descoperă o oarecare parte de adevăr. Iar teosofia este adevărul curat şi întreg;
m) Lumea aceasta va trece printr-o prefacere cosmică, transformându-se într-un continent nou, regenerat;
n) Mai există o lume astrală, în care vom ajunge şi noi, ce cuprinde locuitori, animale şi alte fiinţe; sufletele oamenilor se duc acolo ca spirite;
o) Nu numai oamenii, ci toate vieţuitoarele au suflet nemuritor, şi de aceea nu se cuvine a fi ucise; consumarea de carne de animale este interzisă;
p) Scopul ultim al vieţii este „frăţia universală”, care nu este un vis, o concepţie poetică, ci o condiţie esenţială, şi de aceea trebuie să existe;
r) Scopul pe care îl urmăreşte teosofia este de a forma un sâmbure de înfrăţire universală, fără deosebire de rasă, limbă, credinţă etc. In societatea teosofică poate intra oricine, de orice credinţă;
s) Limbajul tehnic şi ideile fundamentale ale teosofilor provin, după ei, din vechile secrete ale Cabalei, care li s-ar fi transmis prin viu grai până azi, întreagă şi neschimbată, chiar cu magia şi astrologia ei.
In toată doctrina teosofică, influenţa budismului este vizibilă şi covârşitoare, teosofia fiind mult mai apropiată de budism decât de creştinism. Cu creştinismul n-are aproape nimic comun. De aceea ea nu este o sectă creştină, ci o sectă religioasă şi filosofico-mistică, ivită şi printre creştini, având la bază un amestec întunecos de idei luate din riturile popoarelor orientale.

Spiritistii
Doctrinarul spiritismului este juristul şi medicul Hippolyte de Nisard Rivail, cunoscut sub pseudonimul de Allan Kardec.
Cartea lui „Le livre des esprits” (Cartea spiritelor) este socotită ca biblia spiritiştilor. Spiritiştii n-au o doctrină unitară, deşi fiecare doctrinar pretinde a o avea prin comunicări de la spiritele cele mai luminate. Ei însă au câteva puncte comune, cum ar fi:
a) Dumnezeu este mărginit; El Şi-a primit existenţa din haos, deci nu este din eternitate. El este spirit, sau mai corect, o asociaţie infinită de spirite divine, devenite, printr-o lungă evoluţie, perfecte şi luând toate la un loc forma de sferă, cea mai desăvârşită formă din univers;
b) Mai sunt şi alţi dumnezei, inferiori şi subordonaţi Dumnezeului suprem, dar mai mari ca îngerii. Fiecare soare, sistem planetar şi planetă îşi are dumnezeul său, supus Dumnezeului suprem. Dumnezeu nu este atotştiutor, decât numai indirect, prin informaţiile pe care le primeşte de la ceilalţi dumnezei, pe calea undelor şi pe care aceştia le-au primit de la spiritele mai desăvârşite. Dumnezeii solari poartă numirea de fii ai lui Dumnezeu (nu însă şi cei planetari);
c) Există mai multe Sfinte Treimi. Aşa de pildă, pe una o alcătuiesc Dumnezeul central, cel solar şi cel planetar. Aceasta este treimea centrală, superioară. Mai este apoi una, solară, inferioară aceleia, iar alta, planetară, inferioară celei solare. De altfel toate forţele din lume lucrează treimic, căci forţa treimică: pozitivă, negativă şi neutră, este întâlnită peste tot;
d) Dumnezeu este numai un arhitect, iar nu creator al lumii, căci lumea nu este creată din „nimic”, ci este făcută din ceva ce a existat mai înainte şi care în ultima analiză esteSpiritiştii 2 1aceeaşi cu Dumnezeu. Din acest „ceva” Dumnezeu a format o materie vie – primul eter sau fluid -, din care au fost făcute
apoi toate câte există în lume;
e) Din acest eter au fost formate spiritele. Aceste spirite evoluează prin reîncarnări şi apoi prin evoluţie spirituală, cum evoluează îngerii, până când vor ajunge dumnezei. Pe toate corpurile cereşti există spirite: pe unele mai mult, iar
pe altele, spirite mai puţin evoluate. Spiritele superioare se pot reîntrupa între oameni, pentru a grăbi evoluţia acestora;
f) Există patru universuri. Ele se învârt în jurul sferei divine centrale, formând în jurul acesteia o cruce. Ele sunt despărţite unul de altul printr-o materie fluidică şi sunt create de Dumnezeu, din substanţa preexistentă, sau din El însuşi.
Dumnezeu creează şi astăzi, nu însă direct, ci prin mijlocirea spiritelor superioare. Iar când creează, suferă şi El, pentru că nu există creaţie fără durere;
g) Există şi providenţă divină, dar tot indirectă;
h) Iisus Hristos este un spirit superior şi este dumnezeul solar al nostru. La această treaptă a ajuns şi El prin evoluţie. Hristos nu a adus mântuirea, pentru că fiecare om trebuie să-şi ispăşească singur păcatele sale, după dreptate, sau după legea talionului. Dacă El ne-a învăţat să iertăm, a făcut-o în favoarea victimei, pentru ca aceasta să nu mai caute într-o altă viaţă răzbunarea cuvenită;
i) Biserica nu este infailibilă. Ea a greşit de multe ori şi nu poate să mântuiască pe nimeni prin taine sau altceva, mântuirea făcându-se prin reîntrupări şi evoluţie;
j) Duhul omului, creat de Dumnezeu, a trecut prin pietre, plante şi animale, până a devenit duh uman, care apoi a trecut prin mai multe forme, până a ajuns la forma de om; Perispiritul este compus din două corpuri: unul astral şi
altul mintal. Corpul fizic este de asemenea format din două părţi: una cărnoasă şi alta eterică, o copie a celei cărnoase, numită de aceea şi dublul eteric, invizibil ochiului fizic, dar vizibil vederii astrale, pe care o au unele persoane;
k) Moartea este mutarea spiritului din trup împreună cu perispiritul;
l) Odată despărţit de trup, spiritul este dus până acolo unde sunt şi alte spirite la fel cu el din punct de vedere moral şi intelectual. Ele pot comunica cu cei de pe pământ şi pot să-i influenţeze. Unele sunt bune (îngerii păzitori), altele rele (dracii);
m) După o anumită vreme, spiritul se reîncarnează, spre a spiritele superioare; tot de acestea sunt hotărâte şi durata vieţii şi întâmplările din ea, toate în conformitate cu faptele lui din viaţa dinainte, în scopul ispăşirii şi al evoluării;
n) Nu au temple sau case pentru cult.
După toate aceste învăţături şi practici, sunt mulţi spiritişti care susţin totuşi că spiritismul22 reprezintă cea mai autentică doctrină a lui Hristos. In fond însă spiritismul nu este altceva, decât un amestec ciudat de budism, deism, politeism, panteism, animism şi creştinism .

Stilistii
Stiliştii au grave abateri canonice. Iată care sunt cele
mai grave:
a) Nu ascultă de hotărârea Patriarhiei Ecumenice din Constantinopol, din anul 1923, care a hotărât îndreptarea calendarului celui vechi: Canonul 3 al Sin. II ec ; 28 al Sin. IV e c ; 36 Trulan;
b) Consideră calendarul sfânt şi fac din aceasta o dogmă; 0 CĂLĂUZĂ ÎN CREDINŢA ORTODOXĂ
c) Nu ascultă nici de Patriarhia Ierusalimului: Canonul 34 Apostolic; 2 al Sin. II ec ; 12 al Sin. IV ec ; 36 Trulan; 19 Antiohia;
d) Nu ascultă de Sinodul Bisericii Ortodoxe Române şi de hotărârea întâi-stătătorilor tuturor Bisericilor Ortodoxe, care s-au adunat la Moscova în anul 1948;
e) Preoţii lor, precum şi creştinii conduşi de ei, se depărtează de la slujirea şi împărtăşirea cu preoţii şi ierarhii noştri, din ură, mândrie, răzvrătire şi neascultare;
f) Botează şi cunună a doua oară, săvârşind o mare erezie şi greşeală dogmatică; Canonul 47 Apostolic; 48, 72 Cartagina;
1, 47, 91 al Sfântului Vasile cel Mare; stiliştii nu au Sfântul şi Marele Mir, pentru că nici episcop nu au care să li-l sfinţească, şi din această cauză ung copii cu untdelemn de prin candele, când îi botează, şi prin aceasta falsifică botezul şi duc în eroare pe creştinii care dau copiii pe mâna lor ca să-i boteze;
g) Au rupt legătura duhovnicească cu ierarhia canonică a Bisericii Ortodoxe Române: Canonul 31 al Sfinţilor Apostoli; 13, 14 şi 15 ale Sin. I-II din Constantinopol; 6 al Sin. II ec ; 3 al Sin. III ec ; 18 al Sin. IV ec ; 31 şi 34 Trulan; 5 Antiohia;
10, 11 Cartagina;
h) Hulesc şi defaimă patriarhii, episcopii şi preoţii Bisericii care ţin stilul nou, numindu-i „catolici”, „lipsiţi de har”, „eretici”, căzând astfel sub osânda canoanelor: 31, 39 Apostolic; 18 al Sin. I ec ; 8 al Sin. IV ec ; 34 Trulan; 58
Laodiceea; 7 Cartagina etc;
i) Au făcut mănăstiri fără aprobarea Sfântului Sinod;
j) Preoţii stilişti se duc prin sate străine şi fac slujbe pe ascuns, fără să ţină seama de aprobarea episcopului locului şi a parohului din acele parohii, căzând prin aceasta sub osânda canoanelor 34 Apostolic; 4, 6, 7 al Sin. I ec ; 2, 3 al Sin. II
e c ; 8 al Sin. III ec ; 28 al Sin. IV ec ; 36, 39 Trulan; 9
Antiohia. Acestea sunt câteva din greşelile şi abaterile canonice ale celor ce ţin stilul vechi în ţara noastră. Stiliştii sunt consideraţi schismatici, adică dezbinaţi de Biserica Ortodoxă, căci au călcat legile bisericeşti administrative,
organizându-şi mănăstiri şi biserici deosebite, fără aprobarea Sfântului Sinod. Iar dacă îndrăznesc să boteze a doua

New Age (Noua Eră)
Mişcarea vrea să înlocuiască Dumnezeul Bibliei prinzeităţi păgâne reînviate, promovează credinţa în O.Z.N.-uri şi în fiinţe extraterestre. Actul religios central al Mişcării New Age este «iniţierea», actul de consacrare lui Lucifer care este
„Conducătorul Omenirii”. Foloseşte ca simboluri zvastica, numărul 666, curcubeul
ş.a. Intre mijloacele de răspândire şi acomodare cu ideile sale amintim: muzica (mari concerte în aer liber cu «staruri» ale muzicii moderne), casete audio, video, literatură şi filme, în special de ficţiune (E.T., Războiul Stelelor ş.a.), jocuri pe calculator şi jocuri de societate etc. Ideile Mişcării New Age fac casă bună cu erezii şi rătăciri ca: Martorii lui Iehova, Mormonii, Moon, Bahai, Yoga ş.a.; cu organizaţii internaţionale ca: O.N.U., U.N.E.S.C.O., Consiliul Internaţional al Bisericilor, Comisia Trilaterală, Francmasoneria, Green Peace, Mişcarea Feministă etc. New Age este un curent care tinde să integreze toate mişcările spiritualiste şi religiile existente astăzi în lume, de la satanism la yoga şi de la reînvierea miturilor păgâne la credinţa în O.Z.N.-uri. Concepţii contradictorii îşi găsesc locul în această paradigmă deoarece ideea centrală este că toate formează un întreg în interiorul căruia fiecare religie sau sectă îşi are locul ei. Această idee este falsă, întrucât Adevărul absolut nu poate fi compus şi contradictoriu, el este Unic şi Personal în Iisus Hristos. Mişcarea îşi croieşte porţi de intrare şi în România, în special în cercuri din marile centre universitare.

Biserica unificării
„Domnul” şi „mesia” acestei epoci este Moon. Secta promovează cultul lui Moon, numindu-l «părinte», aşa cum îl numesc şi pe Dumnezeu. Mai spun că Biblia nu este completă, ea trebuie întregită cu cartea lui Moon, „Principiile Divine

Mormonii
Mormonii se folosesc de 4 cărţi: Biblia, al cărui text după părerea lor a fost atât de poluat şi pervertit de-a lungul secolelor, încât cu greutate mai poţi afla un verset în forma lui originară; de aceea ei se sprijină mai mult pe celelalte cărţi
«sacre»: Cartea lui Mormon, pe care o socotesc a fi „Cuvântul lui Dumnezeu”, învăţătură şi testamente, care conţine 138 de revelaţii, toate fundamentând învăţături specifice ale mormonilor şi Mărgăritar de mare preţ. Şeful sectei este considerat şi profet şi preşedinte. Doctrina mormonilor este un amestec de elemente creştine, budiste, iudaice, gnostice, teosofice etc , încât cu greu ar putea cineva să-i mai socotească creştini, deşi folosesc principalele puncte de doctrină ale creştinilor, toate însă răstălmăcite. Mormonii sunt de fapt politeişti şi sincretişti. Ei cred în mai mulţi dumnezei. După credinţa lor, Dumnezeu însuşi a fost la început om, un om ca toţi ceilalţi, care a devenit Dumnezeu aşa cum vor deveni şi alţi oameni. Mântuirea este condiţionată de credinţa în Iisus ca Hristos, în Joseph ca profet, în Brigham ca succesor al acestuia. In cele din urmă cel care dă «paşaport» pentru împărăţia lui Dumnezeu este Joseph Smith: „Nici un bărbat şi nici o femeie nu va intra în împărăţia cerească a lui Dumnezeu fără consimţământul lui Joseph Smith”. Mormonii sunt o sectă apocaliptică. Adepţii lor se cred
sfinţi pământeni şi se cred chemaţi să salveze întreaga umanitate .

Baha’i
Noua religie este caracterizată de un puternic sincretism religios. Hristos, Fiul lui Dumnezeu, este socotit a fi doar un profet între ceilalţi. Marii profeţi şi întemeietori de religii sunt socotiţi de bahai ca mesageri ai aceluiaşi Dumnezeu, pentru diferite epoci istorice: „Din epocă în epocă, câte un mare Revelator al lui Dumnezeu – un Krishna, un Zoroastru, un Moise, un Iisus, un Mahomed – apare în Orient, ca un soare spiritual, pentru a lumina inimile întunecate ale oamenilor şi a le trezi sufletele adormite”. Bahaii afirmă că adevărurile etice şi relaţiile sociale păstrate de la vechile religii sunt perimate azi, de aceea este nevoie de a asculta şi a face parte din noua religie „Noua religie”, Bahai, are astăzi un virulent caracter prozelitist în întreaga lume.

Yoga
Yoghinii cred în zei şi se închină lor (nu cred în Dumnezeul creştinilor). Pentru ei omul este o manifestare a unei zeităţi, nu o creaţie a lui Dumnezeu ca persoană. La ei noţiunile de bine şi de rău sunt relative şi iluzorii. Mai zic că destinul (karma) fiecăruia trebuie „ispăşit” într-un număr (ciclu) oarecare de vieţi. Apoi printr-o depersonalizare completă şi prin „meditaţie şi asceză” omul trebuie să-şi realizeze singur transcendenţa, ei afirmând că totul stă în puterea omului şi că resursele necesare se găsesc în sine. Tot sistemul yoga se bazează pe demonica idee a identităţii dintre om şi Dumnezeu (în sensul că sufletul şi Dumnezeu sunt de aceeaşi natură). La această falsă identitate trebuie să ajungă yoghinul – bolnav de mândrie -, în stările lui de aşa-zisă meditaţie spirituală.

„Yoga creştină ”
Înşelăciunea este aşa de mare, încât călugărul catolic ce practica yoga scria că: „Persoana relaxată este gata să vibreze la atingerea Duhului Sfânt şi să primească cu bucurie ceea ce Dumnezeu binevoieşte să o lase să simtă”, crezând că această «cuprindere» este cea mai înaltă formă a contemplării creştine.
Şi astfel credea că „în fiecare zi exerciţiile şi întreaga disciplină Yoga facilitează curgerea în mine a harului lui Hristos”, totodată zicând că „foamea de Dumnezeu creşte în permanenţă, la fel şi setea de dreptate şi dorinţa arzătoare de a fi creştin în adevăratul sens al cuvântului”. In descrierea acestei mostre de „Yoga creştină” se identifică tocmai trăsăturile persoanei, care, din punct de vedere spiritual, rătăceşte, fie în direcţia religiilor păgâne, fie în cea a experienţelor «creştine» sectare. In amândouă aceste direcţii avem de-a face cu aceeaşi „deschidere” şi cu aceeaşi dorinţă de a fi „cuprins” sau „apucat” de un „duh”; aceeaşi căutare, nu de Dumnezeu, ci de „consolări spirituale”, aceeaşi auto-intoxicarecare este luată drept „stare de graţie”; aceeaşi uşurinţă de necrezut cu care oricine devine deodată „contemplativ” şi ,,mistic”; aceleaşi „revelaţii mistice” şi stări pseudo-spirituale.
Orice persoană, cât de puţin avizată asupra trăirii duhovniceşti ortodoxe, vede că acest biet „yoghin creştin” este victima unor demoni mai mărunţi, care îi pândesc pe căutătorii de „experienţe spirituale”. El a căzut pradă propriilor sale „închipuiri religioase” produse de o minte bolnavă şi de o inimă total nepregătită pentru purtarea unui război nevăzut contra înşelăciunilor diavoleşti. Nici o ramură din yoga nu are nimic comun cu practicile creştine, deşi se vehiculează o legătură între rugăciunea lui Iisus şi aşa-numita „yoga creştină”, ci dimpotrivă, sunt împotriva creştinismului, împotriva poruncilor lui Dumnezeu; cum este şi cazul practicii Tantra-Yoga (desfrâu în comun), care este practicată din nefericire şi în ţara noastră de un număr de tineri, s ub conducerea „spirituală” – ca să nu zicem demonică – a lui Gregorian Bivolaru şi care practic a distrus mii de tineri naivi şi creduli. „Sunt unii oameni care numesc comuniune mistică plăcerea trupească săvârşită în comun… Părtaşii la desfrânare, fraţii destrăbălării, falsifică cuvintele lui Dumnezeu!
…Aceşti oameni, de trei ori ticăloşi, îmbracă în cuvinte sfinte comuniunea trupească şi afrodisiacă şi cred că ea îi urcă în Împărăţia lui Dumnezeu…”
„Zen-ul creştin ” dirii raţionale şi atingerea unei stări de linişte şi de
meditaţie calmă.  Ei consideră că chiar şi cei începători în meditaţia zen au posibilitatea să atingă «senzaţii de comuniune» şi să aibă sentimentul unei prezenţe supranaturale, împreună cu savoarea unei „tăceri mistice”; la fel, susţin că prin zen, starea de contemplaţie, care le era rezervată doar câtorva „mistici” iniţiaţi, este lărgită, astfel încât „cu toţii au viziuni şi ajung la «satori» (iluminare)”
Motivele pentru care Ortodoxia respinge aceste practici sunt aceleaşi ca şi în cazul yogăi aşa-zis creştine. Deosebirea între „Zen-ul creştin” şi „Yoga creştină” este că primul este mai popular şi nu atât de ezoteric ca cea de-a doua. Persoanele capabile să afirme că experienţele agnostic-păgâne, de tip zen, pot constitui „baza unei reînnoiri mistice creştine”, sunt cu totul străine de adevărata şi marea tradiţie patristică ortodoxă, care presupune o credinţă arzătoare, convingeri adevărate şi luptă intensă ascetică .
Meditaţia transcendentală
Propovăduitorii acestei practici zic că „MT nu necesită nici un fel de convingeri, capacitate de înţelegere sau coduri morale şi nici măcar să fii de acord cu filosofia sau ideile sale”, şi că „ea este pur şi simplu o tehnică, care se bazează pe tendinţa naturală a minţii de a căuta fericirea şi plăcerea… In timpul meditaţiei transcendentale mintea cursantului trebuie să urmărească exact lucrul care i se pare mai firesc şi mai plăcut în acel moment”. Totodată ei pun accent pe faptul că este esenţial ca la început persoana să nu-şi folosească deloc capacitatea de gândire intelectuală .

„Noua spiritualitate ”
„Noua spiritualitate ” faţă în faţă cu Creştinismul
Prezenţa cultelor orientale s-ar putea exemplifica la nesfârşit; în fiecare an apar culte noi sau variante noi ale altora vechi. Insă ce se remarcă în plus este că, pe lângă cultele specific religioase, se manifestă prezenţa din ce în ce mai intensă, în ultimele decenii mai ales, a aşa-numitelor culte de conştiinţă (culte care se pretind nereligioase).
Aceste grupuri de „terapie mintală” includ organizaţii, precum „Erhard Seminars Training”, „Rolfing”, „Silva Mind Control” (Controlul mintal Silva), „Lifespring” (Izvorul Vieţii) şi încă multe alte forme de „seminarii” (întâlniri) şi „biofeedback” (biorăspuns), care oferă o „descătuşare a tensiunilor” şi o „captare a potenţialelor ascunse” ale omului, exprimate într-un jargon „ştiinţific” de secol XX, mai mult sau mai puţin plauzibil. De asemenea, se menţionează şi alte mişcări de
„conştiinţă”, care sunt mai puţin la modă astăzi, de la „Ştiinţa creştină” şi „Ştiinţa mintală” până la „Scientologie”

Materialul intreg aici :

http://www.sufletortodox.ro/arhiva/carti-documente/Cleopa-Ilie/Cleopa%20Ilie%20-%20Calauza%20in%20Credinta%20Ortodoxa.pdf

Publicat în Alte subiecte | 1 comentariu

Unde se gaseste sediul constiintei noastre

UNDE SE GĂSEŞTE SEDIUL CONŞTIINŢEI NOASTRE?
Conform părerii generale, sediul conştiinţei este localizat în creier. Cei mai mulţi oameni s-ar referi la regiunea frunţii, care se află la suprafaţă axei de radiaţie a hipofizei (glandă pituitară sau în latină glandula pituitaria), deoarece hipofiza este organul central de dirijare, constituind centrul de comandă al secreţiei interne.
Între hormoni, hipofiză şi celelalte glande ale secreţiei interne există o legătură intensă, de influenţare reciprocă.(cuvântul grecesc pentru hormon: hormeion, înseamnă mesager, sau un alt cuvânt apropiat: hormao, înseamnă a pune în mişcare)
Hipofiza este deci slujitorul autoconservării. Structura sa anatomică îi permite însă, ca prin alte modalităţi, să ne transmită şi multe alte revelaţii.
Are, de exemplu, o legătură directă cu hipotalamusul. Acest organ se găseşte în a patra cavitate cerebrală, deci în partea centrală a creierului, anatomia căruia ne arată, că hipofiza, împreună cu trunchiul hipofizal, se găseşte sub creierul mare.
Dezvoltarea embrionară a hipofizei ne indică o origine dublă: lobul său dorsal – neurohipofiza – este constituit din aceleaşi ţesuturi ca şi hipotalamusul, şi stă sub supravegherea lui totală,
lobul său frontal – adenohipofiza – are o altă origine. Este constituit din ţesuturi identice cu cele ale cavităţii bucale. Hipofiza este deci o glandă, care are o dublă origine embrionară: originea lobului dorsal se găseşte în sistemul nervos, iar originea lobului frontal se află în aparatul digestiv. Cu toate acestea, ele constituie o unitate.
Ca o caracteristică excepţională se poate aminti, că lobul său frontal posedă vase sanguine (un circuit format din cavităţi minuscule), care provin din circulaţia sanguină propriu-zisă. În cazul celorlalte părţi ale creierului, situaţia este diferită. Aproape că putem declara, că circulaţia sanguină pătrunde în lobul frontal.
Lobul dorsal – neurohipofiza – este alcătuit, la fel ca celelalte teritorii cerebrale, numai din ţesuturi nervoase. Dar în mod excepţional, lucru care se întâmplă doar în foarte puţine locuri pe teritoriul cerebral: aici lipseşte stavila sanguin-cerebrală, care are sarcina de a filtra, printr-un filtru special, anumite substanţe din vasele sanguine, care nu aparţin creierului, ca să nu ajungă acolo. Acest lucru înseamnă că lobul dorsal – neurohipofiza – este capabil şi potrivit pentru procese extinse de schimb cu celulele creierului. Datorită structurii sale, hipofiza joacă rolul de mijlocitor. Acest organ reprezintă un punct de tangenţă între creier şi întregul organism. Am putea spune, că hipofiza este „inima” creierului.
Dacă observăm structura lobului frontal, care posedă un sistem de vase sanguine speciale, ne putem imagina faptul, că hipofiza poate fi atinsă şi de o altfel de energie. „Forţa de foc a reînnoirii”, energia unei alte naturi, care, din atmosfera spirituală pură pătrunde prin circulaţia sanguină şi înconjoară inima (împreună cu atomul-scânteie de Spirit), urcă apoi prin medullă. Astfel putem înţelege, că dorul şi procesul de purificare poate să pună căutătorul în legătură cu această energie spirituală.
Fiecare lob al hipofizei se orientează către altceva: lobul dorsal (neurohipofiza) către inimă, pe când lobul frontal (adenohipofiza) către cap. Capul şi inima se întâlnesc deci
într-o unitate perfectă, şi se oglindesc reciproc, precum lobii hipofizei. Prin înţelegerea perfectă, omul câştigă echilibru interior, deoarece conştiinţa se orientează spre dorul după înţelepciune. Dorinţele, ce sălăşluiesc în natura omenească, rămân astfel în urmă şi dispar. Căci cel care caută Adevărul devine sensibil la energia spirituală a acestui Adevăr. Această energie îl atinge şi prin asta este ajutată apropierea celor doi lobi ai hipofizei. Aceştia încep apoi să vibreze la frecvenţe din ce în ce mai apropiate – până în momentul în care unitatea capului cu inima devine o realitate.

Revista Pentagrama

http://e-pentagrama.lectorium.ro/

Publicat în Alte subiecte | Lasă un comentariu

Carti care pot schimba vieti

Atunci cand nu este vindecat , trecutul ne distruge viata . El ne inmormanteaza darurile neasemuite pe care le avem , creativitatea si talentul . Atunci cand aceste parti din noi insine sunt nerecuperate , ele stagneaza inauntru nostru ; le folosim impotriva lumii noastre , in loc sa le folosim in armonie cu ea . Credem ca suntem furiosi pe lumea intreaga , ca vrem sa schimbam lumea – ca daca lumea ar fi altfel – noi ne-am putea implini visele . Dar cei care trebuie sa se schimbe suntem noi insine . Suntem furiosi pe noi insine ca nu facem sa dainuie si nu acordam onorurile cuvenite fortei dumnezeiesti dinauntrul nostru , pentru ca nu ne acordam permisiunea de a ne exprima asa cum dorim cu adevarat . Credem ca suntem furiosi pe parintii nostrii ca ne-au oprimat in copilarie . De fapt suntem furiosi pe noi insine pentru ca am perpetuat aceasta oprimare . Este ca si cand , cu mult timp in urma , cineva ne-ar fi pus intr-o cusca – si desi cusca nu mai este acolo de ani de zile – noi inca ne luptam sa daramam zidurile ei imaginare . Cusca este limitarea pe care ne-am impus-o noi insine , neincrederea in sine si frica noastra . Am fost invatati ca este greu sa ne urmam visele . E posibil sa nu fi inteles ca este mai greu sa traim zilnic , stiind ca nu ni le urmam . Ni s-a luat dorinta care este cheia spre realizarea deplina a potentialului nostru spiritual . Ni s-a lasat disperarea care creste incet si se exprima in trupurile noastre ca boli si in psihicul nostru ca manie . Daca nu vrem sa cadem la pace cu trecutul , nu facem altceva decat sa tragem disperarea si furia spre viitor . Puterea de a va privi cu discernamant trecutul si de a lua inapoi aspectele din voi insiva pe care le-ati alungat se afla in voi . Tot ceea ce aveti de facut este sa mergeti inauntrul vostru si sa puneti intrebari . Puterea de care aveti nevoie se afla acolo , dar ea va iesi numai atunci cand dorinta de a va schimba viata este mai puternica decat dorinta de a ramane aceiasi . Intotdeauna este mai usor sa ii acuzam pe altii de starea in care se afla viata noastra . Cand pierdem legatura cu noi insine pierde legatura cu divinitatea, si , deoarece nu mai avem incredere in noi , ajungem sa credem ca alti oameni sunt demni de incredere . Pentru unii oameni durerea trecutului este atat de mare incat ei cred ca singurul mod prin care pot face fata este sa acuze si sa nege . Daca vreti sa va schimbati prezentul trebuie sa va acceptati cu dragoste trecutul . Daca vreti sa va manifestati dorintele trebuie sa fiti raspunzatori de tot ceea ce are loc in lumea voastra . Adesea daca vreti sa vedeti viitorul cuiva , tot ceea ce aveti de facut este sa-i priviti trecutul . Trecutul ne duce la concluzia ca tot ceea ce putem spera in viitor este o varianta a ceea ce avem deja . Aceasta ii opreste din drumul lor pe marea majoritate a oamenilor . Ii impiedica sa vada mai departe , si face ca visele sa dispara . Uitati-va in jurul vostru si veti vedea ca majoritatea oamenilor raman neschimbati . Priviti in viata lor de acum 20 de ani si in cea de acum si veti vedea doar o varianta foarte putin diferita de tema originala . Problemele de baza , fie ca este vorba de sex , bogatie , relatii , sanatate sau cariera , adesea raman dominante , pe tot parcursul vietii noastre . Trecutul modeleaza tot ceea ce spunem , cum vedem lucrurile si cum traim . Unii taram nu numai trecutul nostru dupa noi , ci si pe cel al parintilor nostri . Durerea este transmisa de la o generatie la alta , si , daca nu este privita in fata , ciclul nu se va incheia niciodata . Incepem sa nu ne asumam parti din noi insine din cauza convingerilor noastre de baza – care sunt intotdeauna legate de familia noastra si de copilaria noastra timpurie . Ce anume au facut parintii nostri si ce nu au facut a avut un impact enorm asupra vietilor noastre . Si cei care ne-au ingrijit , ca si profesorii nostri , au contribuit la cine suntem noi acum . Durerea care ati trait-o ca experienta cand aveati doi ani , sau sase , sau opt , se afla sub suprafata constientei voastre . Ea exista in permanenta acolo si va conduce viata , pana in clipa in care este modificata . Majoritatea oamenilor nu-si exploreaza niciodata convingerile profunde , pentru a vedea daca le-au ales in mod constient . In fiecare saptamana intalnesc oameni care vor sa fie artisti , sau sa scrie carti , dar care sunt siguri ca nu-si pot indeplini dorintele . Cand ii intreb de ce imi raspund ca nu sunt suficient de talentati sau educati . Ei au incredere in modul lor de a gandi , dar nu in visele lor . Atunci cand exploram originea convingerilor lor aflam ca , cel mai adesea , cineva pe care ei il iubesc le-a spus verbal sau nonverbal ca nu erau capabili de a-si indeplini visele . Din cauza faptului ca nu au pus niciodata la indoiala acest lucru , ei au cazut in capcana . Nici macar nu au incercat vreodata sa-si indeplineasca dorinta inimii . Convingerile de baza care ne conduc viata suna cam asa ; „Nu pot sa fac asta . Asa ceva nu mi se va intampla mie niciodata . Nu merit . Nu sunt destul de bun .”

Debbie Ford – Partea intunecata a cautatorilor de lumina

Iata si cartea

http://documente.consiliere-psihoterapie.info/public/Partea%20intunecata%20a%20Cautatorilor%20de%20Lumina.pdf

Publicat în Alte subiecte | 1 comentariu

Echilibru perfect

O boala fara nici o exceptie , este expresia unei rupturi de echilibru ! Dar exista numeroase feluri de rupturi de echilibru ..

– Cand se imbolnaveste corpul , se imbolnavesc in acelasi timp si mintea si vitalul ?
Nu neaparat . Bolile provin in general de la o dizlocare intre diferitele parti ale fiintei , dintr-un fel de dizarmonie . Ei bine , se prea poate ca acest corp fizic sa nu fi urmat o anumita miscare de progres , de exemplu , sa fi ramas in urma , in timp ce , dimpotriva , celelalte parti ale fiintei au progresat si atunci acest dezechilibru , aceasta ruptura de armonie , creeaza boala , desi mintea si vitalul sunt , sau pot fi , intr-o stare foarte buna . Exista oameni care au fost bolnavi ani in sir – cu niste boli teribile si incurabile – si care si-au pastrat o capacitate mintala minunat de clara si care progresau din punct de vedere mintal . Exista un poet francez Sully Prudhomme si care s-a imbolnavit de o boala mortala si atunci a scris cele mai frumoase poeme ale sale . Acesta avea o atitudine incantatoare , amabila , surazatoare – amabila cu toata lumea ; si cu toate acestea corpul i se degrada bucata cu bucata . Asta depinde de oameni .
Altii dimpotriva , imediat ce au cea mai mica suferinta , totul se dezechilibreaza de sus pana jos si nu mai fac doi bani .
Pentru fiecare om combinatia este diferita .
– Se zice ca exista o relatie intre fizic si minte .Ce se intampla in cazul in care mintea nu este bine ?
Bineinteles ca exista o relatie intre minte si fizic . Este chiar mai mult decat o relatie ; este o legatura foarte stransa , pentru ca de cele mai multe ori mintea este cea care imbolnaveste fizicul . In orice caz ea este factorul principal .
– Si daca cel care nu e bine este corpul ?
Iti spun ca asta depinde de oameni . Exista oameni care la cel mai marunt lucru aparut in corp se dezechilibreaza mintal . Sunt altii care pot fi foarte bolnavi si care isi pastreaza mintea liberi . Este mai rar si mai greu sa vezi o minte dezechilibrata si un trup sanatos – nu este imposibil – dar este mai rar , deoarece corpul depinde mult de starea mintii . Mintea este stapana fizicului .
23 decembrie 1953

Curaj ! Ascultati lectia pe care soarele rasarind o aduce in fiecare dimineata pamantului , odata cu primele raze ale sale . Este o lectie de speranta , un mesaj de consolare .
Voi care plangeti , care suferiti , care tremurati , neindraznind sa prevedeti sfarsitul durerilor si alinarea suferintelor voastre , priviti ; nu exista nici o noapte fara aurora , iar zorii se pregatesc cand bezna se adanceste ; nu exista nici o ceata pe care soarele sa n-o imprastie , nici un nor pe care acesta sa nu-l aureasca , nici un planset pe care sa nu-l usuce intr-o zi , nici o furtuna pe care sa nu straluceasca arcul sau triumfal , nu exista nici o zapada pe care sa nu o topeasca si nici o iarna pe care sa nu o preschimbe intr-o primavara radioasa .
Daca incercarea sau greseala te-au aruncat la pamant , daca te-ai afundat intr-un noian de suferinta , nu te simti nenorocit , caci acolo te vor putea atinge dragostea divina si suprema binecuvantare ! Pentru ca ai trecut prin creuzetul durerilor purificatoare , tie iti apartin ascensiunile glorioase .
Mama sau Mirra Alfassa – ( extrase din scrierile si cuvantarile Mamei )

De-ar fi să ştii ce greu apasă
O viaţă de singurătate,
Pe lângă mohorâta-mi casă
Ai trece poate.

De-ar fi să ştii ce blândă este,
În suflet trist o mângâiere,
Tu mi-ai privi pe la ferestre
Ca fără vrere.

De-ar fi să ştii ce balsam poartă
O inimă ce-a ta o cheamă,
Te-ai aşeza la mine-n poartă
Ca şi o mamă.

De-ar fi să ştii că eşti iubită
Şi dacă-n minte-ar fi să-ţi vină
Cum, ai păşi de prag venită
Fără pricină.    Sully Prudhomme

                                                                                                Echilibru perfect 🙂
Imagini pentru добрый вечер картинки прикольные

Publicat în Alte subiecte | 4 comentarii

Oglindeste-te si vezi-te

Odinioara parintii nostrii aveau duh de nevointa. Posteau mult si preferau fierturile , de aceea dobandeau sfintenie si sanatate trupeasca . In vremea noastra, cand fugim de nevointe si fierturi, am devenit noi fierturi. Chiar si gaina, daca si-ar fi aruncat grasimea ei, ar fi zburat si n-ar fi prins-o uliul. Acum o traista daca duce se intreaba cand o va lasa jos. Dar cum se poate cara continuu o greutate de prisos , care se adauga prin lacomie si vatama si sanatatea ? (..)

Deoarece comoditatile au depasit limitele lor, s-au facut impiedicari. S-au inmultit masinile, s-a marit si ispita, l-au facut si pe om masina, iar acum masinile si fiarele comanda si pe om, de aceea si inimile oamenilor au devenit de fier .(…)

Nu va siliti in mod egoist pe voi insiva mai presus de puterile voastre, caci va pricinuiti stres. Hristos este Parinte iubitor, si nu tiran. Nevointa noastra cu marire de suflet bucura pe Hristos. Odinioara oamenii aveau scumpatate in viata lor, sinceritate, cinste, etc, iar lucrurile materiale erau atunci ieftine. Acum, din pacate, in anii nostri, a fugit de la noi oamenii scumpatatea, si s-au scumpit lucrurile materiale. (..)
Orice gand bun ce vine este de sus, de la Dumnmezeu. Numai ce coboara din nasul nostru cand avem guturai, este al nostru.
Fie oglinda, fie capac de conserva de ar fi cineva, nu straluceste daca nu cad razele solare pe el.
Daca vreodata nu afli om sa te oglindesti duhovniceste, departeaza-te putin de chilia ta si vezi-te de acolo ca pe o a doua persoana si vei afla multe greseli.
Daca omul nu-si cunoaste pe omul sau cel vechi, ca sa se smereasca in mod firesc, smerenia nu poate deveni in el ca o stare, ca sa se faca salas al harului dumnezeiesc.(…)
Daca pomul tau duhovnicesc este mic si ramurile lui joase, primeste ingradire duhovniceasca, legatura care te asigura cu bucurie, ca sa nu fii ciuntit si netrebnicit de capre. Fa rabdare ca sa cresti duhovniceste, sa te hranesti cu roadele tale si sa te racoresti sub umbra ta.
Copacelul se leaga usor cu sfoara si nu cu sarma, pentru ca astfel se raneste coaja si se ofileste. Si ingradirea incepatorului sa fie usoara, cu binisorul, ca sa nu se ofileasca duhovniceste. (…)
Cea mai mare pomenire pentru lume si pentru stramosii nostrii este sporirea noastra duhovniceasca, -deoarece aceasta cere ajutor dumnezeiesc – , afara de rugaciunea noastra ce are indrazneala si de bucuria ce o simt stramosii -, in timp ce viata noastra urata provoaca intreita suferinta. –

Fragment -Flori din Gradina Maicii Domnului – de cuviosul Paisie Aghioritul

Publicat în Alte subiecte | 2 comentarii

12 motive pentru care sufletele batrane isi gasesc greu iubirea

1. Au un puternic simt al identitatii
Sufletele batrane stiu cine sunt, ceea ce inseamna ca stiu, de asemenea, in detaliu, ce isi doresc si ce nu isi doresc de la un partener; ce functioneaza si ce nu. Desi acest lucru este fantastic, in sensul de a avea posibilitatea de a alege intelept, in instanta finala, acest lucru le micsoreaza perspectivele destul de tare.
2. Lasata necontrolata, super-intuitia lor le poate strica relatiile
Adesea, sufletele batrane sunt predispuse sa analizeze tot, din cauza modului profund sensibil in care sunt ele construite. Capacitatea lor de a se ingrijora si de a face presupuneri poate rupe o relatie care nu are o fundatie extrem de solida.
3. Multe suflete batrane sunt prinse in relatii de tip flacara geamana
Aceste suflete sunt atasate sau traiesc cu persoane cu care nu vor ramane; insa cu care vor avea o conexiune intensa, din care au de invatat si din care pot creste/evolua destul de repede.
4. De cele mai multe ori, sufletele batrane au un scop mai inalt de care trebuie sa se ocupe – un scop de la care o relatie de iubire i-ar distrage.
Sufletele batrane au, de obicei, destul de multe de rezolvat si realizat inainte de a gasi iubirea. Asta pentru ca sufletele batrane iubesc profund si complet. Daca ar iubi prea devreme, acest luctu i-ar tine de la celelalte lucruri importante pentru care sunt aici sa le faca.
5. Nu se vor multumi cu altceva in afara de sufletul pereche.
Sufletele batrane au nevoie de mai mult decat o relatie superficiala, banala. Sub nicio forma nu se vor multumi cu putin, iar uneori, acest lucru se transpune in a fi singuri mai mult decat majoritatea oamenilor.
6. Desi poate cunoaste pasiunea cu multe persoane, putine vor fi acelea compatibile.
Deoarece simt atat de profund, iar alte persoane le gasesc fascinante, este usor pentru sufletele batrane sa gaseasca acea infatuare. Dar sa fie cu cineva care este cu adevarat cel mai bun prieten al lor, confident intim si iubit, este o provocare.
7. Sufletele batrane nu tind sa iasa si sa cunoasca alte persoane in metodele moderne.
Chiar daca nu au nimic impotriva intalnirilor pe internet, acest lucru nu le vine intotdeauna in mod natural, la fel cum nu sunt atrase nici de a agata intamplator la un bar sau sa se duca la o lipeala.
8. Sunt vindecatori innascuti, iar adesea atrag persoane care au nevoie de ajutor, nu de iubire.
Iar atractia este reciproca. Aproape nimic nu face un suflet batran sa se simta mai bine decat posibilitatea de a ajuta pe cineva care are nevoie cu adevarat. Cu toate acestea, la un anumit punct in viata, este crucial pentru ele sa realizeze faptul ca trebuie sa isi aleaga un partener, nu un invatacel sau o relatie de “mila”.
9. Sufletelor batrane le displace “jocul”.
Jocul intalnirilor este obositor pentru o persoana cu suflet batran. Acestea sunt complet dezinteresate de tot ce se face de dragul de a arata cool sau de “greselile” care alte persoane le considera un mare nu (cum ar fi la cat timp dupa prima intalnire dai un mesaj). Toate aceste nu sunt instinctive pentru un suflet-batran si il pot stresa mai mult decat sa il distreze.
10. Au standarde foarte inalte.
Sufletele batrane au asteptari mari de la ele insele, astfel ca, in acelasi fel, au asteptari mari si de la parteneri. In timp ce acest lucru este foarte bun, aceasta calitate trebuie, de asemenea, tinuta sub control. Este mult mai important sa fim capabili sa acceptam anumite calitati care nu corespund standardelor noastre, decat sa-i facem vant unei persoane pentru ca nu este perfecta.
11. Sufletele batrane au “bagaje”.
Persoanele care si-au dezvoltat sinele interior rapid au facut asta dintr-un anume motiv: au fost nevoite sa faca fata unor situatii, sa creasca sau au avut de invatat din niste experiente provocatoare pe care viata le-a pus in calea lor. In timp ce asta este un lucru foarte bun pentru sine, lucrurile ramase nerezolvate pot sa se manifeste adesea in relatiile apropiate.
12. Sufletele batrane simt frica la fel de intens precum simt iubirea.
Gradul de intensitate in care un suflet batran iubeste ceva este direct proportional cu nivelul fricii de a pierde acel ceva sau de a nu fi “suficient de bun” pentru acea iubire. Sufletele batrane nu doar iubesc intens, ele simt tot intens, de asemenea, iar uneori, acest lucru sta in calea unor lucruri extraordinare ce se afla in fata lor.

Sursa: http://educateinspirechange.org

Traducere si adaptare: Alice DanilaImagini pentru suflete batrane

Publicat în Alte subiecte | 6 comentarii

Darul vederilor

Și au venit la Ierihon. Pe când ieșea din Ierihon cu discipolii Săi și cu o mulțime numeroasă, un cerșetor orb, Bartimeu, fiul lui Timeu, ședea la marginea drumului. Auzind că este Isus din Nazaret, a început să strige și să spună: „Isuse, Fiul lui David, îndură-te de mine!” Mulți îl certau ca să tacă, însă el striga și mai tare: „Fiul lui David, îndură-te de mine!” Oprindu-se, Isus a spus: „Chemați-l!” Și l-au chemat pe orb, spunându-i: „Curaj, ridică-te, te cheamă”. Iar el, aruncându-și haina, a sărit în picioare și a venit la Isus. Isus l-a întrebat: „Ce vrei să fac pentru tine?” Orbul i-a spus: „Rabbuni, să-mi recapăt vederea”. Atunci Isus i-a zis: „Mergi, credința ta te-a mântuit!” Îndată și-a recăpătat vederea și îl urma pe cale.Imagini pentru Digital art
E un fapt foarte frumos, simpatic, așa cum am spune noi astăzi, pentru frumusețea sa, pentru anumite trăsături ale comportamentului orbului dar și al lui Isus. Orbul invoca mila, înțelegerea lui Isus: „Ar trebui să înțelegi, nu vezi că sunt orb…, tu, Fiul lui David, îndură-te de mine!” Nu-i este teamă de ceea ce gândește lumea, dimpotrivă nu-l interesează deloc, învinge acea atitudine foarte neplăcută a acelora care îi stăteau aproape și îl certau ca să tacă, însă el striga și mai tare: „Fiul lui David, îndură-te de mine!” E ca și când ar spune: „Ce mă interesează ce gândesc ceilalți, ce spun ceilalți, nu mă interesează absolut nimic. Pe mine mă interesează că am ocazia, posibilitatea, darul prețios ca pentru o clipă să vorbesc cu acest Isus din Nazaret despre care toți vorbesc de bine. Și eu vreau să-l aud, să-l ating, sunt orb, vreau să fiu vindecat.” Și rugămintea este exactă, clară: „Fă să-mi recapăt vederea”, se luptă pentru a se vindeca de orbirea sa.
Primul lucru care mă impresionează din acest pasaj evanghelic este faptul că orbul, conștient de boala sa, conștient de această dificultate, conștient că nu există alte mijloace de vindecare, strigă, invocă, cere. Și cred că deja acesta este un mare cuvânt pentru noi. Riscul de a nu vedea, dar nu atât faptul de a nu vedea în mod fizic, dimpotrivă, riscul nostru este de a vedea doar exigențele fizice. Să facem lista acelor cerințe fizice pentru care ne rugăm, necesități fizice pe care le observăm. Și nu pentru că nu trebuie să constituie obiectul rugăciunii noastre, sigur că pot fi, dar câte lucruri nu vedem…
Să încercăm să revedem propria listă. Reușesc să văd pe lista mea că am un Tată care mă iubește? L-am văzut chiar și de departe pe acel Tată care mă iubește? „Doamne, fă să-mi recapăt vederea!” Reușesc să observ că am frați în jurul meu? Ori mă consider fiu unic, singur, solitar? Reușesc să văd că am frați sau nu văd nimic altceva, pe nimeni altcineva? „Doamne, fă să-mi recapăt vederea, că am frați, că am frați și surori!”
Reușesc să observ prezența fizică a lui Isus în acest oraș? Reușesc să văd Euharistia? Reușesc să am acea percepție vizibilă în sensul de a fi permanent conștient că Isus e viu și locuiește în acest oraș? „Doamne, fă să-mi recapăt vederea!” Reușesc să văd că formez o familie cu El, că am o familie formată din comunitate, formată din frați și surori cu un Tată care este în ceruri? Reușesc să văd această familie? Am ochi pentru a vedea această familie? Poate că are atâtea slăbiciuni, atâtea dificultăți, atâtea probleme, dar reușesc să văd că am o familie? „Doamne, fă să-mi recapăt vederea!”
Reușesc să văd semnele, urmele, benzile albe pe care Isus le-a trasat pentru zilele în care mă aflu în ceață, ca să înțeleg cum să mă comport, pe care parte să umblu, cum să traversez drumul? Reușesc să văd benzile albe pe care Isus le-a trasat pe strada mea, pentru mine? Sau trebuie să mă încred în vreun trecător oarecare? În cineva care întâmplător trece și îmi dă o mână de ajutor să mă decid într-o privință sau alta, și mă sfătuiesc cu toți în afară de El? Și El este acolo gata să-mi arate benzile albe pe strada mea, să mă ia de mână, să mă ajute să traversez drumul! „Doamne, fă să-mi recapăt vederea!”
Reușesc să văd soțul, soția, fiii ca pe un dar? Sau nu reușesc, vederea mea e săracă, nu reușesc să văd așa, îi văd pe fii, pe soție, pe soț ca pe o povară, ca o suferință, ca o dificultate în viața de zi cu zi, ca pe ceva care doar ridică probleme și nu reușesc să văd până în profunzime, nu reușesc să-i văd ca pe un dar dincolo de limitele lor. „Doamne, fă să-mi recapăt vederea!” Reușesc să observ că nu m-am creat deloc singur, reușesc să văd că am rădăcini, și rădăcini îndepărtate, rădăcini care preced zilele în care m-a conceput mama mea, reușesc să simt aceste rădăcini, să le văd, sau ochii mei sunt închiși? Cel mult văd acel trunchi pe care mă sprijin și mă mândresc cu mine însumi. „Doamne, fă să-mi recapăt vederea!”
Să cerem darul vederii, să cerem vederea pentru acele lucruri pe care omul nu le vede dar de care simte nevoia. Și observați apoi acel cuvânt pe care îl folosește orbul: „Rabbuni” care este diminutivul lui „Rabbi”, și vrea să spună: Învățătorul meu drag, scumpul meu. Este cuvântul pe care-l folosește Maria Magdalena când îl întâlnește pe Isus înviat. Este un cuvânt plin de duioșie pentru că se simte iubit cu gingășie. Este cuvântul potrivit pentru cel care sare în picioare, înseamnă a învia, e rădăcina aceluiași verb. „Rabbuni” – duioșie infinită.
Observați, apoi și-a recăpătat vederea și Isus i-a spus: „Mergi, credința ta te-a mântuit!” Și-a recăpătat vederea și ce a făcut? A început a-l urma pe cale. Adică atunci când îți recapeți vederea înțelegi care este drumul de parcurs, înțelegi câte alegeri poți să faci care aduc pace în inimă, încep să vezi orizonturi noi cât privește familia, munca, un alt mod de a gândi. Câți nu pot da mărturie despre faptul că, de când l-au întâlnit pe Isus, fie după un curs de exerciții spirituale, fie după vreun moment intens de pace și de libertate interioară, au început să vadă lucrurile în mod diferit și au început să-l urmeze?! Orizontul se schimbă, drumul se înalță spre versantul muntelui și încep să se întrevadă lumini diferite, plante diferite, peisaje diverse, încep să prindă contur piscurile cele mai înalte și se întrezărește până unde se poate ajunge, până unde duce cărarea.
Dar mai este un alt aspect particular care este bine să-l scoatem în relief. Observați asurzirea celor care îl certau pe orb ca să tacă. Ei auzeau pe cineva care strigă, îl auzeau pe orbul care striga să-și recapete vederea, dar nu erau în stare să interpreteze ceea ce se petrecea. Strigau la el pentru că îi deranjează! „De ce nu face ceea ce fac și eu, acum trece o persoană importantă, Isus! Nu striga, important este să îl vezi, după aceea putem să vorbim diseară acasă și să spunem, uite, știi că Isus a făcut aceasta, că Isus a făcut cealaltă…? Dar el strigă!” Bineînțeles că striga, dar acele strigăte nu reușeau să acopere surzenia inimii acelor persoane, nu reușeau să vadă că în spatele acelui strigăt ca să-și recapete vederea se aflau toate dezamăgirile vieții lor, furia și răutatea lor…
Câte strigăte vin de la persoanele pe care le întâlnim, strigăte care pot fi alcătuite și din tăcere, strigăte care pot fi formate și din dezamăgiri, din disperare. Câte persoane „strigă” lângă noi iar noi nici măcar nu ne dăm seama, și noi nici măcar nu auzim că strigă… Suntem noi cei surzi în a nu auzi glasul sufletului persoanelor care cheamă, care caută, îl caută pe Domnul, caută vindecarea. Iar noi suntem chemați să individualizăm aceste strigăte pentru a putea aduce pe vreun frate de-al nostru la Domnul.
Și l-au chemat pe orb, spunându-i: „Curaj, ridică-te, te cheamă”. La câți dintre cei pe îi vedem, la câți dintre cei care strigă le oferim oportunitatea de a le spune: Învățătorul te cheamă? Să ne reîntoarcem și să ascultăm, să vedem aceste persoane care stau în jurul nostru, persoane care nu cred, care nu sunt practicante, care au pierdut entuziasmul vieții. În spatele atâtor murmurări, al atâtor situații în care ne plângem se află tocmai strigătul de a vedea, strigătul de a înțelege în ce direcție merge viața. Prin urmare, să ne implicăm cu toții în lucrarea de evanghelizare însă fără să sărim peste etapele de timp stabilite, așteptarea, răbdarea… „Dar lui i-am spus, dar pe acela nu-l interesează nimic!” Timpul, atenția, răbdarea, așteptarea… Este mult de muncă pentru a aduce pe cineva la Domnul.
Este foarte importantă adorația pentru a aduce pe cineva la Domnul. Ori să găsim un sfert de oră, o jumătate de oră pentru rugăciune, eventual în tăcere, în propria casă, pentru aduce pe cineva la Domnul. Să fim amabili, politicoși față de o anumită persoană și nu doar într-un singur moment, ci o zi întreagă, timp de o lună, două luni, trei luni. Să arătați că aveți în voi inima lui Dumnezeu, inima lui Isus care iubește, care se oprește să asculte strigătul.
Și pe baza acestora se poate ajunge apoi la momentul de a spune: Vino cu mine ca să ți-l fac cunoscut pe Isus, pe Isus care vindecă. Numai atunci și eu voi putea să spun: Învățătorul te cheamă. Să nu vă pierdeți însă curajul! Cu siguranță sunt mult mai mulți cei care îl caută pe Domnul decât cei cu care noi venim în contact. Și mai mult însă Domnul atrage, vrea să atragă la sine pe toți.
Dacă noi ne punem în acord cu Domnul, cât de mult putem să ajungem la ceilalți, nu atât cu vorba, chemându-i imediat în comunitate, ci faceți să ajungă mângâierea lui Dumnezeu la cineva, chiar fără a spune nimic, fără cuvinte… Faceți astfel încât mângâierea lui Dumnezeu să ajungă la cineva printr-un zâmbet, un gest de atenție. Transmiteți mângâierea lui Dumnezeu chiar dacă cineva nu vă spune nici măcar mulțumesc, ajutați-l oricum să ajungă la aceasta! Și vă veți da seama că Dumnezeu e cu voi!

Autor: pr. Renzo Bonetti

Publicat în Alte subiecte | 2 comentarii

Invatatorul de invatatori

Felul cum il vedem pe Dumnezeu este o reflectie a felului cum ne vedem pe noi insine. Daca Dumnezeu aduce in minte mai mult frica si vina, atunci este prea multa frica si vina in noi. Daca il vedem pe Dumnezeu plin de iubire si compasiune, asa suntem si noi. Calea catre Adevar este o munca a inimii, nu a capului. Fa ca inima ta sa fie principalul tau ghid. Nu mintea ta. Cunoaste, provoaca si transcende sinele, psihicul si sufletul tau, prin intermediul inimii. Sa iti cunosti Egoul te duce catre intalnirea cu Dumnezeu . Poti sa il afli pe Dumnezeu studiind orice si pe oricine din Univers, pentru ca Dumnezeu nu este limitat intr-o moschee, sinagoga sau biserica. Dar daca esti inca in nevoia de a afla unde se afla, exista un singur loc unde poti sa te uiti dupa el: in inima unei iubiri adevarate. Intelectul si iubirea sunt materiale diferite. Intelectul ii leaga pe oameni in noduri si nu risca, dar dragostea dizolva toate legaturile si risca totul. Intelectul este intotdeauna precaut si da sfaturi – „Ai grija, prea mult extaz”, in timp ce dragostea spune „Oh, nu conteaza! Plonjeaza!” Intelectul nu se sfarama usor, in timp ce inima devine ruine cu usurinta. Dar comorile, printre daramaturi sunt ascunse. O inima sfaramata ascunde comori. Majoritatea problemelor lumii pornesc din greseli lingvistice si mici neintelegeri. Nu te lua dupa aparenta cuvintelor. Cand pasesti in zona iubirii, limbajul, asa cum il stim devine invechit. Ceea ce nu poate fi pus in cuvinte, poate fi atins doar prin liniste. Singuratatea si solitudinea sunt doua lucruri diferite. Cand esti singur, este usor sa te deziluzionezi ca esti pe calea corecta. Solitudinea este mai buna pentru noi, ceea ce inseamna sa fii singur fara sa te simti singur. Dar, in final, cel mai bine este sa gasesti o persoana care sa iti fie oglinda. Aminteste-ti ca numai in inima unei alte persoane te poti vedea pe tine cu adevarat si prezenta lui Dumnezeu din tine. Orice s-ar intampla in viata ta, indiferent cat de tulburator ar putea parea, nu intra in vecinatate cu disperarea. Chiar si atunci cand toate usile raman inchise, Dumnezeu iti va deschide o noua cale. Fii recunoscator! Este usor sa fii recunoscator atunci cand toate merg bine. Dar un Sufi nu este recunoscator doar pentru ceea ce i s-a dat, ci pentru ceea ce i s-a refuzat. Rabdarea nu inseamna sa induri in pasivitate. Inseamna sa privesti catre sfarsitul procesului. Ce inseammna rabdarea? Inseamna sa te uiti la tepi si sa vezi trandafirul, sa te uiti la noapte si sa vezi zorii. Nerabdarea inseamna sa vezi pe termen scurt, sa fii miop, incapabil sa vezi deznodamantul. Cei care il iubesc pe Dumnezeu nu raman fara rabdare, pentru ca ei stiu ca e nevoie de timp pentru ca luna in crestere sa devina plina . Est, vest, sud, sau nord sunt fara deosebire. Indiferent de destinatia ta, fii doar sigur ca faci calatoria in interiorul tau. Daca calatoresti inauntrul tau, vei calatori in intreaga lume si chiar mai departe . Gravida stie ca atunci cand nu mai e durere, calea pentru bebelus nu se deschide si ea nu poate naste. La fel, pentru ca un nou sine sa se nasca, e nevoie de greutati. Asa cum argila are nevoie sa treaca prin foc ca sa devina puternica. Iubirea nu poate fi perfecta decat in durere . Dorinta de iubire il schimba pe om. Nu exista nici un cautator de iubire care sa nu se fi maturizat pe drumul sau. Din momentul in care incepi sa cauti iubirea, incepi sa te schimbi inauntru si in afara. Sunt multi lideri falsi si falsi invatatori in lume, mai multi decat stelele vizibile pe cer. Nu ii confunda pe aceia ghidati de ego si de dorinta de putere. Un maestru spiritual sincer nu iti va indrepta atentia catre el sau ea si nu va astepta obedienta absoluta sau admiratie din partea ta, dar in schimb te va ajuta sa apreciezi si sa admiri sinele tau profund. Adevaratii mentori sunt transparenti precum sticla. Ei lasa lumina lui Dumnezeu sa treaca prin ei. Incearca sa nu rezisti schimbarilor care iti apar in cale. In loc de aceasta, lasa viata sa treaca prin tine. Si nu iti face griji ca viata se va da peste cap. Cum stii ca partea cu care erai obisnuit e mai buna decat cea care va urma? Dumnezeu este ocupat cu indeplinirea muncii tale, in interior si in exterior. Este ocupat cu tine. Fiecare fiinta umana este o munca inca in desfasurare, care incet, dar sigur, merge catre perfectiune. Suntem cu totii, fiecare dintre noi, cate o opera neterminata de arta sau o caligrafie iscusita in care fiecare punct conteaza pentru intreaga pictura. Este usor sa iubesti un Dumnezeu perfect. Ceea ce este cu mult mai dificil este sa iubesti pe semenii tai, care au atatea imperfectiuni si defecte. Tine minte ca un om nu este constient de cata dragoste poate sa ofere de fapt. Nu exista intelepciune fara iubire. Daca nu invatam sa iubim creatia lui Dumnezeu, nu vom putea sa il iubim sau sa cunoastem cu adevarat pe Dumnezeu. Adevarata credinta este pe si in interior. Restul se evapora pur si simplu. Exista doar un singur fel de murdarie care nu poate fi curatata cu apa si aceea e pata urii care a contaminat sufletul. Iti poti purifica trupul prin abstinenta si post, dar doar dragostea iti poate curata inima. Tot universul este continut intr-o singura fiinta umana – tu. Tot ceea ce vezi in jur, inclusiv cele care poate nu iti plac, sau chiar si oamenii pe care ii dispretuiesti, se afla in tine, in diverse cantitati. Asa ca nu il cauta pe diavol in afara ta. Nu este o forta extraordinara care ataca din exterior. Este o voce obisnuita din interior. Daca vrei sa schimbi modul cum ceilalti te trateaza trebuie sa schimbi mai intai modul cum tu te porti cu tine, pe deplin si cu sinceritate. Odata ce ai atins treapta aceasta, fii recunoscator pentru fiecare sageata pe care ceilalti au aruncat-o spre tine. Este un semn ca in curand vei fi acoperit de trandafiri. Nu iti fie teama catre unde te va duce drumul. Mai bine concentreaza-te la primul pas. Acesta este cel mai dificl lucru si de care tu esti responsabil. Odata ce ai facut acest prim pas, lasa ca totul sa se manifeste in mod natural si restul va urma. Nu urma curgerea, fii curgerea! Am fost creati dupa asemanarea Lui, dar cu toate acestea suntem diferiti si unici. Nu sunt doi oameni care sa fie la fel. Nu sunt alte doua inimi care sa bata in acelasi ritm. Daca Dumnezeu ar fi vrut ca noi sa fim la fel, ne-ar fi facut la fel. Asa incat, sa nu respecti aceste diferente si sa iti impui judecatile asupra celorlalti inseamna sa nu il respecti pe Dumnezeu . Cand un adevarat iubitor de Dumnezeu merge intr-o taverna, taverna devine camera lui de rugaciune, dar cand un betiv intra in aceeasi incapere, aceasta devine taverna lui. In tot ceea ce facem, inimile noastre fac diferenta si nu exteriorul. Viata este un imprumut trecator, iar lumea aceasta nu este nimic altceva decat o imitatie schitata a realitatii. Trecutul este o interpretare. Viitorul este o iluzie. Lumea nu se misca prin timp, ca si cand acesta ar fi o linie dreapta care traverseaza trecutul si viitorul, in schimb, timpul trece prin noi, in spirale nesfarsite. Eternitatea nu inseamna timp infinit, ci pur si simplu lipsa timpului. Daca vrei sa experimentezi iluminarea eterna, lasa trecutul si viitorul in afara mintii tale si ramai in momentul prezent. Universul este o singura fiinta. Totul si toti suntem interconectati printr-o panza invizibila de povesti. Fie ca suntem constienti, fie ca nu, suntem cu totii intr-o conversatie tacuta. Nu face rau. Practica compasiunea. Si nu vorbi pe nimeni pe la spate – nici macar o remarca inocenta! Cuvintele care iti ies pe gura nu se dizolva, ci sunt pentru totdeauna stocate intr-un spatiu infinit si se pot intoarce la noi. Durerea unui singur om ne va rani pe toti. Fericirea unui om ne va face pe toti fericiti . Orice vorbesti, bine sau rau, se va intoarce la tine. Asa incat, daca cineva spune lucruri urate despre tine si tu ii raspunzi in aceeasi maniera, nu faci decat sa inrautatesi situatia. Te vei inchide intr-un cerc vicios al energiei negative. In loc de aceasta, pentru 40 de zile si nopti, incearca sa gandesti lucruri frumoase despre acea persoana. Totul se va schimba la sfarsitul celor 40 de zile, pentruca tu vei fi diferit pe dinauntru.  Shams Tabriz

Image result for flower in the desert

 

Publicat în Alte subiecte | 2 comentarii

Tu eşti noi

Oxigen,glicogen,somn, să-ţi păstrezi hormonii şi să ai concepţie de viaţă creştină.
Să-ţi fereşti capul de frig şi de prostie!
Un suflet trist este un suflet cu luminile stinse.
Dacă tot trebuie să suferim,măcar să nu suferim zadarnic.
Să ai înţelegere faţă de neputinţa omenească.
Nici abuzul, nici refuzul.
Domnul Hristos a fost răstignit cu spatele pe crucea materială şi cu faţa pe crucea spirituală.
Tu eşti noi.

O minte nebuna,nu mai intelege cele bune;nu se mai poate sui sa priceapa din cele VAZUTE pe cele NEVAZUTE.

Minte cate unul,in chipul cel mai firesc cu putinta,de sta soarele in loc;iar dupa ce-i trece unda aceasta,nici macar nu-si mai aduce aminte ,iar daca ii aduci probe in obraz,nu recunoaste nimic. O putere dinlauntru il impinge sa minta mereu si sa i se para ca e omul cel mai cinstit. E ca si cand o noapte s-ar fi lasatpeste mintea lui,ca si cand o alta persoana ar fi injurat,ar fi mintit sau ar fi furat ,asa sunt unii de infundati in contraziceri. Acesta este un alt neajuns al casatoriilor gresite,in care nu s-a tinut seama si de calitatile sufletesti ale celeilalte parti. Acestea se pot vedea mai bine in parintii celor care se casatoresc,intrucat vremea le-a scos la iveala toate scaderile sau insusirile,si aschia nu sare departe de butuc. Arsenie Boca

Pentru mine fericirea este simpla.Sufletul meu tresare la auzul acestor cinci cuvinte;Iubire,ai grija de tine!
La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul!

Publicat în Alte subiecte | 1 comentariu