Cum se vindeca sufletul

Cum se vindecă sufletul? Rana lui, cum se lecuieşte oare? Dar poate sufletul rănit să fie, dacă nu-i nici organ, nici nu ştim ce este, nici unde este, nici nu-l putem atinge, nici localiza, nici să-i găsim hotarul? Şi totuşi, sufletul există – cu asta toţi sântem de acord. Pentru că, dacă sufletul poate fi rănit, înseamnă că există, este viu. Ceva mort nu poate fi rănit, cel mult se poate altera. Cu toate astea, un suflet rănit doare. Doare ceva în piept, doare tot trupul, doare toată fiinţa noastră. Căci sufletul este alcătuit dintr’un ţesut nematerial, duhovnicesc. Şi tot la fel cum trupul poate fi rănit, asemenea se întâmplă şi cu sufletul. Există răni mici sufleteşti, nu foarte adânci, care trec uşor şi se uită repede. Sânt altele care ţin mult şi dor mai mult, pentru a căror vindecare trebuie să treacă ceva vreme. Mai sânt şi „răni vii,” de nevindecat, din pricina cărora sufletul suferă o viaţă, dar sânt şi răni pe care sufletul nu le poate îndura şi din pricina cărora moare. In popor există o vorbă: „Timpul le vindecă pe toate.” Cele mai multe din durerile sufleteşti fie se micşorează cu vremea, fie trec cu totul, precum se întâmplă şi cu trupul. Când trupul e rănit, îndată sângele se încheagă şi apare coaja, care apără rana de factori externi şi opreşte sângerarea. Apoi începe formarea accelerată a noilor celule, care întreţes întreaga rană în toate direcţiile; se face o nouă coajă, se refac capilarele şi terminaţiile nervoase. In cele din urmă, vechea coajă cade şi, în locul rănii, rămâne un ţesut nou, roşiatic, care în timp va ajunge la aceeaşi textură cu restul pielii sau, dacă rana a fost mai adâncă, rămâne un semn. Omul nu poate face lucrurile astea conştient şi, cu atât mai puţin, nici trupul nu le poate face. Altcineva conduce acest proces, cineva care cunoaşte mult mai bine corpul omenesc şi viaţa, mult mai bine decât omul însuşi. Acest proces de vindecare a rănilor trupeşti este studiat în detaliu de multă vreme şi medicina îl cunoaşte bine, căci a putut fi observat, urmărit şi cercetat, în vreme ce vindecarea rănilor sufleteşti (de care se ocupă psihologia şi psihiatria contemporană, dar superficial şi fără rezultate spectaculoase), au rămas unele din cele mai mari taine pentru cugetul omenesc. Cu toate acestea, ştim că sufletul este mult mai sensibil decât trupul, deoarece ţesutul duhovnicesc din care e alcătuit este cu mult mai fin decât ţesutul epidermei, ligamentelor sau oaselor. La suflet, adesea nici nu ne gândim şi mai c-am fi gata să spunem că nici nu există. Dar când sufletul trăieşte o durere intensă sau o mare bucurie, atunci sântem conştienţi şi siguri că în noi există ceva viu, care este în acelaşi timp şi fiinţă în sine, şi parte nedespărţită a noastră. Sufletul are un fel de viaţă a lui, ascunsă simţurilor noastre, dar de această viaţă a lui depinde lucrul cel mai de seamă pentru om, mult mai important decât sănătatea trupească: liniştea lăuntrică, împlinirea, împăcarea, bucuria şi pofta de viaţă. Când sufletul este rănit, toate sânt clătinate şi, pentru om, nimic nu mai contează şi nimic altceva nu-l mai poate mângâia, nici sănătatea trupească, nici bogăţia materială. Cum să se lecuiască rana din suflet, de vreme ce noi nu sântem convinşi uneori nici dacă sufletul există? Şi totuşi, sufletul ne doare, iar acea durere, cu timpul, fie va creşte, fie va trece. Vedem că nu ne putem vindeca sufletul doar aşa, că vrem noi, la fel cum nu putem s’o facem nici cu rănile trupeşti, pentru care doar putem să le grăbim vindecarea, dar procesul însuşi e dincolo de puterile noastre. Tot astfel se întâmplă şi cu sufletul. Sufletul este zidire, dar duhovnicească, nu trupească, în toate lucrurile, ca ele să existe şi să dăinuie, trebuie să domnească o alcătuire lăuntrică armonioasă, care să urmeze unor legi. Când, în lumea materiei, legile se clatină, materia ajunge ori să se schimbe, ori să se destrame. Asemenea, în lumea duhovnicească, dacă se ajunge la clătinarea armoniei ei lăuntrice, sufletul începe, la rându-i, să se schimbe. Treptat, în el va domni haosul, tulburându-i atmosfera lăuntrică. Şi, pentru că sufletul nu-i nici aer, nici apă, care se liniştesc oarecum de la sine, după trecerea furtunii, înseamnă că ţesutul duhovnicesc al sufletului nu-i tămăduit numai de simpla trecere a vremii, ci de aceeaşi putere care le învaţă şi pe celulele trupului ce trebuie să facă îndată după rănire. Cum oare poate această putere să lucreze atât de bine şi să tămăduiască desăvârşit şi rănile trupeşti, şi rănile duhovniceşti? Tocmai pentru că ea este aceea care a plăzmuit din nimic şi lumea duhovnicească, şi pe cea trupească, şi-atunci ştie foarte bine cum să lecuiască ceea ce însăşi a zidit. Ar trebui să ne întrebăm acum care-i deosebirea între duh şi materie? Şi una, şi cealaltă sânt zidite – şi, cu toate acestea, sânt atât de diferite. însă, la o privire mai adâncă, de fapt nu-i nici o diferenţă. La temeiul amândorura se află energia Dumnezeiască, dragostea Dumnezeiască. Doar că materia este mai concentrată, de aceea se şi poate pipăi şi vedea, în vreme ce duhul este rarefiat, dar Sfântul Duh le ţine pe amândouă. V’aţi întrebat vreodată cum poate fi rănit ceva ce nu poate fi pipăit? Şi cum poate fi vindecat, dacă nu poate fi văzut? Ţesutul duhovnicesc al sufletului este alcătuit din nişte fibre ale puterii, ale vibraţiei, ale mişcării energiilor necreate, care alcătuiesc ţesătura în care se află inima sufletului, precum măduva se află în ţesătura foarte fină a ţesutului conjunctiv. Această inimă a sufletului este ca un izvor din care ţâşneşte viaţă. Glandele trupului produc hormoni, care sânt cele mai importante substanţe ale organismului, fără de care viaţa nu ar putea exista. Iar sufletul produce hormoni duhovniceşti, de care depinde întregul microcosmos al fiinţei omeneşti. Dumnezeu, care l-a zidit pe suflet, El singur ştie cum să-l vindece. Ii este deopotrivă părinte şi doctor. El singur ştie cum să întoarcă haosul în rânduială, El singur ştie cum să potolească tulburarea puterilor duhovniceşti ale sufletului, iar toate acestea le dobândim de la El printr’o lucrare deosebită, numită rugăciune. Există şi momente în care sufletul se bucură. Se spune în popor: „Mi-a săltat sufletul de bucurie.” Cine poate sălta, cine se poartă atât de viu? Să fie oare un „ceva” fără de trup, de-a cărui existenţă nu sântem întru totul siguri? Nu are nici ţesuturi şi nici nervi. E sufletul. El se bucură curat, ca un copil, saltă de bucurie. O, Doamne, învaţă-ne cum să dobândim cât mai multă bucurie şi cât mai puţină durere! Spune-ne, ce se întâmplă cu puterile duhovniceşti ale sufletului atunci când el se bucură? Ce se întâmplă în acele clipe? Când bucuria sălăşluieşte în inima sufletului, atunci acea tainică glandă duhovnicească produce şi mai multă viaţă, şi mai mulţi hormoni duhovniceşti şi sufletul înfloreşte şi dă roade. Şi-atunci, cum să adunăm cât mai multă bucurie duhovnicească pentru suflet? De fapt, această întrebare este chiar esenţa Credinţei Ortodoxe şi principalul motiv al venirii lui Hristos pe pământ: biruirea şi nimicirea păcatului, tămăduirea sufletului, înzdrăvenirea lui, creşterea, coacerea şi rodirea lui. Iar rodul lui este virtutea, care-i dă aripi să treacă lin prin viaţa asta trăită în trup şi, mai presus de toate, care îi dă putere ca, după moartea trupească, să zboare şi să treacă fără a fi oprit în văzduh, ajungând cu bine în viaţa veşnică. In cele din urmă, ştiu că multora, dar mai ales persoanelor apropiate de cei pomeniţi aici, nu le va fi lesne să parcurgă paginile de faţă. De aceea lor, şi îndeosebi mamei lui Duşan şi fratelui său, le cer iertare. Şi totuşi, cu mai multă putere, îi rog să înţeleagă motivul pentru care-am scris această carte, căci Duşan de-acum nu mai este printre noi şi pentru el nu mai putem face nimic, afară doar, de bună seamă, de rugăciunile pentru iertarea sufletului său. Dar încă mulţi mai sânt pe lume, prea mulţi care pornesc, sau deja pornit-au pe aceleaşi căi ca Duşan, şi ei sânt tot copiii şi fraţii cuiva. Pentru aceştia m’am aşternut eu la scris. N’am vrut în cartea asta nici să rănesc, nici să întunec chipul şi amintirea dragului meu Ghera, căci toţi care l-am cunoscut ştim ce suflet nobil şi bun a fost, cum rar se întâlneşte, precum şi unul dintre cei mai mari tineri pictori din lume, dar care, din păcate, înşelat fiind de mincinoasele valori ale acestei vieţi, a apucat pe căi rătăcite, la fel cum s’a întâmplat cu atâţia alţii înainte şi după el. Mai ştiu şi că prin aceste rânduri smerite n’o să izbăvesc şi n’o să împiedic lumea de la pieire, dar mă rog şi nădăjduiesc ca măcar unul din aceşti copii talentaţi, care vor citi cartea asta, să cugete şi să-şi vină în fire la vreme, ferindu-se astfel de capcana pe care Duşan n’a reuşit s’o ocolească. De bună seamă, n’am vrut să afirm aici că arta ar fi ceva rău în sine, Doamne fereşte, căci toţi cei dăruiţi cu talent de la Dumnezeu, pentru orice fel de lucrare, sânt datori să nu-l îngroape, ci să-l înmulţească. Dar, cu acest prilej, vreau să-i îndemn să-şi vadă înzestrarea ca pe un dar primit de la Dumnezeu şi să le spun că, dacă o vor înnobila prin rugăciune şi prin mulţumire, atunci însuşi Duhul Sfânt va modela şi va îndruma lucrarea lor, pentru a fi spre folosul, şi nu spre pieirea sufletului. într’acest chip, multe capcane şi primejdii fi-vor ocolite. Conştiinţa mea, faţă de care n’am vrut să greşesc, m’a îndemnat să fac astfel şi, cum spunea şi patri-arhul nostru, Pavel, „Zis-am şi-am mântuit sufletul meu.” Cine are urechi de auzit, să audă.

Arsenie Monahul – Intre Dumnezeu si Rock’n’Roll

Image result for good night with flowers

Anunțuri
Publicat în Alte subiecte | Lasă un comentariu

Nu cauta departe de tine

Mi-e dor de Tine Doamne
Mi-e dor ca de iubire
Mi-e dor de Tine Doamne
Mi-e dor cumva de mine ..?

El nu a avut nici o alta preocupare in viata , numai gandul ca era spirit . Era neintrupat , neinlantuit , spirit liber . Si nu numai atata , ci prin El , prin viziunea Sa extraordinara , a considerat ca fiecare barbat sau femeie , evreu sau arian , fie bogat sau sarac , pacatos sau sfant , a fost intruparea aceluiasi spirit nemuritor , ca si El . De aceea , de-a lungul intregii Sale vieti , i-a chemat pe toti cei din jurul Sau sa-si realizeze propria lor natura spirituala . Renunta la toate visele superstitioase precum ca esti cazut sau sarac . Nu te gandi ca esti calcat in picioare sau tiranizat ca un sclav , pentru ca inlauntrul tau exista ceva ce nu poate fi niciodata tiranizat , niciodata calcat in picioare , niciodata ucis . Cunoaste ca „Imparatia Lui Dumnezeu ” este inlauntrul tau . Voi sunteti cu totii fiii lui Dumnezeu , spirit nemuritor . Indrazneste sa te ridici si sa spui , nu numai ca Sunt fiul lui Dumnezeu , ci si ca voi cauta in inima inimii mele ca ” Eu si Tatal suntem Unul.”
Stramta este poarta .
Cand vom incepe a privi in launtrul nostru , oricum nu vom putea vedea cerul , pentru ca pamantul exista si in interior . ORbiti de ignoranta naturii noastre divine , noi vedem doar pamantul . Constiinta pamantului este constiinta fizica , constiinta de timp , spatiu si relativitate . Invers , cerul este acela care exista mereu , Imparatia lui Dumnezeu . Atata vreme cat mintea ne este impura , atata vreme cat ea este atrasa de lucrurile acestei lumi , vom fi constienti doar de pamant . Cand aceeasi minte se purifica prin gand-rugaciune , il va realiza pe Tatal care este in Ceruri .
„Cu ochii simturilor , ce altceva decat materie ar putea cineva sa vada ? Dar cu ochii Spiritului , ce altceva decat Spirit ar putea cineva vedea ? ”

 

Imagine similară

Publicat în Alte subiecte | 2 comentarii

Fericirea mea esti „TU”

Fericirea ? Sa faci dragoste cu dragoste . Fericirea este inima ce sta sa explodeze in piept atunci cand o privire te descarca de toata oboseala vietii , iti linisteste chipul , se oglindeste-n ochi , coboara pe obraz si iti atinge buzele cu duiosie . Fericirea este atunci cand dispare termenul de comparatie si lumea intreaga devine Unu .
O Ea si un El . Fericirea mea esti „tu” .
Eram atat de necunoscuti unul altuia , incat ne-am cunoscut !
Sa ai pace interioara . Sa ai incredere in Dumnezeu ca esti plasat exact unde trebuie sa fii . Sa iti amintesti posibilitatile infinite ce se nasc din credinta . Indiferent daca detii darurile primite si indiferent de ceea ce faci , urmeaza iubirea care ne este daruita noua tuturor . Fie sa ai fiecare zi senina si sa stii clipa de clipa ca esti un copil al lui Dumnezeu . Lasa aceasta prezenta sfanta sa-ti penetreze oasele tale , intreaga fiinta , si sa-ti redea sufletului libertatea de a canta , de a dansa , libertate de a fi inchinare in dragoste . Totul este aici pentru fiecare . Tu esti aici pentru mine . Eu sunt aici pentru tine . Impreuna formam Eu sunt !

” Lumina e-n geamul tău şi-n paharul tău cu apă. E-n ochii tăi.
Eşti ca un pom cu mugurii aprinşi. Lasă-ţi ramurile să pornească. Lasă-le să meargă până acolo unde singure se vor opri. Acolo face ramura fruct. Alte ramuri vor încolţi şi vor pleca în sus din trunchiul rădăcinilor tale.
Nu ieşi din sufletul tău, nu călători cu alte suflete, ca în nişte bărci fără lopeţi. Barca bună, cu lopeţile tari, e sufletul tău, e gândul tău. Pentru braţele tale numai sufletul tău are vârste potrivite. Adevărul tău numai în tine se află şi numai limba ta îl poate tâlcui.
Fiecare om vorbeşte, cu glas deosebit, un grai deosebit. Minte cu minte nu se înţelege deplin, înstrăinată de graiuri. Tu eşti unul, şi ceilalţi sunt sute de mii de mii. Tu pe unul singur trebuie să îl mântuieşti: pe tine. Pomul vede numai de cireaşa lui.
Aş vrea să fac din fiecare din voi o comoară închisă, bine zidită pe dinlăuntru. Închidete-n za şi ascunde-ţi ochii în coif, şi în trupul tău de fier încremenit mişcă-te nevăzut, ca argintul-viu în stâncă.
Lumea nu este accea care se vede: aceea pe care ţi-o închipuieşti. Intră în închipuirea ta adânc şi ieşi pe tărâmul celălalt: nu te dezlipi de închipuirea ta.
În tine se găseşte lumea întreagă, oglindită pe dinlăuntru. Ca în bobul de mei, zac în tine puterile taurului şi farmecele tainelor strânse-n miez. Plodul tău ascuns, pe care n-ai ştiut să-l cauţi, e huştia şi aluatul vieţii; gândul tău, ca o drojdie vie, o sporeşte, înzecind-o în copaia ei. Ceea ce cauţi în alţii, se află pe măsura înţelesului tău în tine, rătăcitorule.
De ce pribegeşti în grădinile străine şi-ţi laşi florile neîngrijite, şi, copacul tău, cu omizi? Mireasma ta nu ţi se pare bună, fiindcă nu o cunoşti, altoaiele tale ţi se par sterpe, seminţele tale – goale, fiindcă sunt ale tale. Gândeşte-te bine .”      Tudor Arghezi

Related image

Publicat în Alte subiecte | 1 comentariu

De prea mult alb

Lumina vine prin gradini,prin albul florilor de crini,
vine prin fagurii de ceara cu dulce miere seculara.
De dincolo de lumea noastra,in zori ne bate in fereastra,
ascunsa-n rasarituri line-preludiu zilelor senine…
Arunca noaptea in uitare,deschide portile spre zare,
tamaduieste veghea noptii;arunca lumea-n voia sortii.
Pe un pamant trezit din vise,obscure duhuri cad ucise.
Si cand incep din cer sa vina picurii galbeni de lumina
tacerile nu-si mai graiesc, ideile se regasesc,
launtrul ne irumpe in cuvinte;lumina ne conduce inainte…
Dar,Doamne,voalul auriu -lumina- cade-ntr-un tarziu
si calc pe el fara sa stiu;l-as ridica…e prea tarziu…

https://poezieevelics.wordpress.com/2013/08/14/lumina-1-httppoezieevelics-wordpress-com/

Lumea se potolise de mult. Sub suprema oblăduire a Per­fectului Prezidiului Permanent al Popoarelor Păcii [sau cei cinci P (P.P.P.P.P.)] viaţa curgea pentru toţi şi pentru totdeauna tihnită . Se făcuseră progrese tehnice uimitoare . Şi fiecare ins , din locul unde era aşezat chiar de la naştere de către comitetul respectiv, lucra cu zel şi recunoştinţă pentru fericirea obştească. Se ajunsese, în sfîrşit, la rîvnita minune a lumii — mulţu­mirea şi pacea socială domneau în această piramidă răsturnată, în care mulţimea, baza, întoarsă şi înălţată cu toată faţa ei către lumină, apăsa, ea acum, cu întreaga-i greutate asupra vîrfului, care o sprijinea pe pămînt şi căruia îi împrumuta, de sus în jos, uriaşa putere a masei ei organizate. Capodoperă de justiţie socială şi armonie, model veşnic de edificiu democrat.
Se înţelege că, în această situaţie privilegiată, de apăsător, individul nu mai avea nici o justificare şi nu mai putea găsi în el nici o veleitate de răzvrătire. E drept că piramida nu era deloc înaltă. Dimpotrivă, aproape plată, toată masa ei de odinioară fiind acum turtită. Dar era foarte întinsă, jumătate pămîntul. Lucru care singur conta. Şi vîrful nu se mai pierdea în nori, ci, susţinînd singur măreaţa construcţie, sta pe pămînt. Se putea susţine fără paradă, cum dealtfel făceau teoreti­cienii celor cinci P., că acest mers înapoi era de fapt un imens progres. Ceea ce se pierdea în planuri şi adîncime, se cîştiga în linie. Adică idealul : întoarcerea la lumea unidimensională. La această eră fericită se ajunsese cu o mulţime de mijloace. Printre ele, cel care ajutase mai mult era lobocoagularea pre-frontală, un procedeu derivat dintr-o veche şi timidă operaţie de psihochirurgie, ajuns acum de o simplitate copilărească. Chiar în prima oră după naştere, se aşeza pe capul oricărui nou născut, indiferent de sex şi constituţie, slab, gras, debil, o coroniţă de tuburi încărcate cu forţe radioactive sub înaltă ten­siune. După ce se înşuruba, aparatul se declanşa singur graţie unui sistem de referinţe automate, care arătau cu precizie matematică locul pe unde trece din lobul frontal anterior al cre­ierului, către nucleii cenuşii lăuntrici, fasciculul de fibre ner­voase care face puntea între aceste sedii psihice. Atunci, prin două găurele opuse, ţîşneau dintr-o parte şi din alta, străbă-tînd oasele frunţii, două fascii de raze, care, întîlnindu-se într-un minuscul trăsnet radioactiv, în punctul ales, ardeau instantaneu şi total numai sculul de fibre cu pricina. Restul creierului nu suferea nimic. Copilul, afară de o uşoară zgu­duire, care îl făcea calm şi indiferent la emoţii toată viaţa, nu simţea de asemenea nimic. Operaţia se repeta la vîrsta de şapte şi apoi la optsprezece ani, ca astfel să se asigure exterminarea radicală a lăstarelor de fibre răufăcătoare, care ar fi putut odrăsli eventual din centrii nervoşi mai dîrzi. Nici un cetăţean nu putea fi scutit, sub nici un motiv, de această necesară operaţie. Ea intra cu înaltă precădere în şirul de sterilizări, vaccinări şi revaccinări care garantau sănătatea publică. Fără certificarea că ai suferit-o de trei ori, nu era cu putinţă vieţuirea în imensa uniune a oamenilor liberi. Trebuia să te expatriezi în lună. Dealtfel, lipsa a două uşoare semne, două cicatrice negre pe laturile bazei frontale, te denunţau transfug al colectivităţii şi te osîndeau oricînd şi oriunde la aplicarea imediată a aparatului, de către oricine te descoperea, cu adaus de amenzi şi pedepse pe deasupra. Dar de zeci şi zeci de ani nu se întîmplase o asemenea cri­minală scăpare. Căci nu numai în spitale, dispensare, primării, fabrici, ateliere, şcoli, dar nu era casă în care să nu se găsească, printre cele mai uzuale instrumente medicale, termometru, ventuze, irigator etc., şi cîte o coroniţă de lobocoagulare. Prezenţa ei era obligatorie. Această mică, nevinovată, dar imensă ca efecte şi rezultate măsură salutară de prevedere psiho-sanitară, care scăpase ome­nirea de o mulţime de plăgi şi o îndrumase în făgaşul progre­sului calm, n-avea nimic misterios în ea. Se ştia de foarte multă vreme, şi mai ales în-ultimele răz­boaie mondiale oamenii de ştiinţă — medici, chirurgi şi psihiatri — stabiliseră rolul nefast pe care-1 joacă lobul anterior frontal al creierului în viaţa omenirii. El este focarul tuturor instigaţiilor la nelinişte, neastîmpăr, răzvrătire şi aventură. Sediul nemulţumirii şi al întreprinderilor. Sălaşul nefericirii.
„In acest teritoriu prefrontal se înscrie proiecţia individului în viitor. Aria prefrontală naşte şi cîrmuieşte ideile despre eul interior şi îndrumarea lor spre năzuinţa de lărgire. Individul lobocoagulat pierde compozanta emotivă a activităţilor sale ideative, în special cele care privesc previziunea şi viziunea interioară, funcţie esenţială a extremului pol frontal…”
Operatul este eliberat de toate nenorocirile care însoţesc conştiinţa de sine, pierde ambiţiile egoiste, visurile de mărire şi interesul ce-şi acordă sie însuşi. Din personalitatea lui se şterge orice urmă de reflexiune, toate aspiraţiile către necunoscut. Nu mai este hărţuit de întrebări, chinuit de mister. Şi încetînd de a se complace într-o excesivă măgulire de sine, care ajungea pînă la egoism şi hiperpreţuire, el se întoarce la stadiul de perfect cetăţean aliniat în muncă. Adică rămîne capabil de orice activitate intelectuală sau practică, inginerie, mecanică, matematică, ştiinţă, în stare de a exercita orice pro­fesie unde se cere nu numai energia braţelor, ci şi scrierea, calculul, judecata, adică îndeplineşte toate operaţiile mintale necesare activităţilor practice, realiste, dar toate astea fără să se mai gîndească la el, fără să se compare cu alţii, fără să pri­vească în sus ori înainte, într-un cuvînt, fără să mai fie ne­mulţumit. Arderea fasciilor nervoase stîrpeşte din el orice urmă de emoţie, orice culoare a eului, care rămîne cenuşiu ca pura materie cerebrală, şterge orice veleitate de vis, înlătură orice fîlfîire de misticism, care altădată abăteau pe om de la îndatoririle lui elementare. Coagularea îl uşurează astfel de tot sectorul afectivo-emoţional plin de primejdii şi tulburător. La început, operaţia asupra lobului prefrontal se făcea numai bolnavilor, anxioşilor, melancolicilor, obsedaţilor de si­nucidere, rîvnitorilor la perfecţiune, schizofrenicilor, nebunilor, pe care de cele mai multe ori îi aducea în fire. Dar atunci era o operaţie sîngeroasă. Se scobeau două găuri în oasele capului şi chirurgul bîjbîia cu bisturiul prin creier după rădă­cinile fibrelor vinovate. Simplificarea ei prin radiocoagulare automată rezolvase una din problemele capitale ale redresării insului şi pacificării omenirii.
Celebra carte ,,Lobii prefrontali, inamici ai umanităţii” a savantului Karpmann sta la temelia acestei cruciade dusă cu atîta sîrguinţă şi succes împotriva centrilor blestemaţi, unde se cuibăreau altădată toţi insurgenţii eului, visul, emoţia, me­ditaţia, nemulţumirea de sine, rîvna către perfecţie, mizan­tropie şi alţi duşmani ai liniştei şi bunei rînduieli individuale şi sociale.
Autorul deplîngea că Sfîntul Francisc, Dante, Pascal, Descartes, Byron, Chateaubriand, Napoleon, Beethoven şi alţi neliniştiţi celebri şi mari vizionari nu se născuseră în era lobocoa-gulării, care ar fi făcut din ei alţi oameni.
Acum, omenirea muncea, mînca, dormea şi se scula fără grijă, lobocoagularea şi celelalte mijloace care-i asigurau fericirea funcţionau fără greş. Căci fericirea e să nu-ţi faci idei false despre ea. Şi la această falsificare a vieţii contribuiseră pînă atunci lobii aducători de nenorocire. Dar acum crima pasională dispăruse. Tribunalele civile se desfiinţaseră. Singură poliţia de siguranţă, supraveghere şi prevedere, ca o divinitate tutelară, plana, nevăzută, deasupra noroadelor. Ea avea monopolul neliniştilor, bănuielilor şi al urii.
Dar, de la o vreme, cîteva semne, aproape imperceptibile la început, dădură veste despre o mică deranjare a sistemului. Ele se iviră mai întîi în tineret şi se arătară în chip fiziologic, între altele, ici-colo, cazuri de dispepsii, tulburări de mistuire, crize de ficat, lipsă de poftă de mîncare, anemie şi mai ales constipaţie. Medicii le constatară cu uimire, le recunoscură cu greu, după îndelungi consultări, fără să şi le poată explica. Asemenea tulburări nu se mai pomeneau de cînd se instituise lobocoagu­larea. De cînd, adică, ideile şi activităţile lor încetaseră de a fi stînjenite de emoţii, meditaţii, reflecţii. Cu un cuvînt, de cînd calea afectului spre creier şi amestecul centrilor emoţio­nali inferiori în treburile, omului fuseseră tăiate. Dar, cu încetul, tulburările luară înfăţişări şi alură psiho­logică, în tineret, cazurile de complicaţii sufleteşti începură să puncteze, ca nişte bube, epiderma pînă atunci atît de curată a P.P.P.P.P.-ului şi rătăcirile să se înmulţească. Tinerii de am­bele sexe tînjeau, mîinile lor pe uneltele de muncă aveau gesturi şi întîrzieri ca de gîndire, opriri ca de alegere. Unii îşi mîngîiau fruntea sau îşi treceau degetele, ca pe nişte plete imaginare, peste chelia precoce. Alţii fură observaţi cîntînd, adică gungurind singuri, fiindcă acum cîntecul nu se exercita decît în cor. Fetele îndrăzneau să-şi pieptene părul, lăsat să crească mare, în ciuda regulamentului strict. Sau îşi schimonoseau uniforma cu fel de fel de zorzoane, adaose şi flori. Într-o bună zi, cîţiva tineri fură prinşi că plîng. Lacrimi, în P.P.P.P.P. ? !… Asta dete efectiv alarma. Comitetele, colectivele, consiliile, plenarele fură convocate, Prezidiul Suprem — sesizat şi o vastă anchetă — instituită pe toată imensa întindere a uniunii. Căzuse oare în desuetudine practica coagulării ? La catagrafie, nici un individ nu fu găsit fără cicatricile revelatoare şi atestatele de rigoare. In privinţa asta nu mai încăpea deci nici o îndoială. Şi oarecum liniştea şi siguranţa forurilor superioare asigurată. Alte cercetări minuţioase stabiliră, de asemenea, că nici o carte cu conţinut anarhic, roman, nuvelă, din vechile serii condamnate, nu scăpase de ardere sau retopire. Desenele, ta­blourile, statuile, şi toate operele de artă nefastă care ar fi pu­tut amăgi tineretul şi deştepta sămînţa nebuniei trecute, fuse­seră vîndute pe valută forte altor ţări, retrograde, cu care nu se mai aveau legături. Copiii, născuţi toţi în maternităţi, rămîneau acolo şi nu erau legănaţi, ceea ce ar fi constituit o înclinare mai tîrziu spre reverie. Nu erau adormiţi în luluit sau cîntece, nu auzeau un basm, nu ascultau o poveste. Creşteau apoi în vaste educatorii publice, sub cea mai straşnică priveghere, cu cele mai sugestive exemple sub ochi şi cele mai sănătoase lozinci în urechi.
De unde, dar, neorînduiala ivită ? Căci, curînd, dezordinile crescuseră şi mai grav. Mai ales în ceea ce priveşte sexualita­tea. Un cuvînt trecea, şoptit, de la o ureche la alta, ca o boare otrăvită. Poliţia află cu greutate că era vorba de „Frumuseţe”, care nu mai figura în nici unul din dicţionarele P.P.P.P.P.-ului. Tineretul nu mai privea reproducerea ca pe o lucrare de stat, oficială, o slujbă cetăţenească, încredinţată numai unora, după anumite criterii. Ci se descoperi că băieţii şi fetele au înclinări şi preferinţe, se aleg singuri, între ei, îşi închipuie că găsesc, dincolo de scopul real, procrearea, pricini de plăcere şi motive de exaltare într-un simplu act fiziologic. Perechile se făgă­duiau unul altuia ca într-o logodnă de odinioară, de care nu auziseră. Sinuciderile celor împiedicaţi de la această nebunie se înmulţiră. Şi un alt cuvînt, nou, netrecut în dicţionare, se în­firipă, sub nasul poliţiei, cuvîntul „Iubire”. Frumuseţe şi iubire. Tineretul bolnav alerga după ele ca după un miraj locali­zat în anume persoane, pe care le scoteau din rînduiala co­mună, înălţîndu-se deasupra prezidiului. Astea toate dovedeau o îngrijorătoare zdruncinare a alcă­tuirii, ameninţînd cu ruina tot ce se clădise. În curînd, ceva nou, spăimîntător, îşi făcu apariţia. Cu atît mai primejdios, cu cît era nevăzut, nepipăit, insesizabil. In acea lume realistă începu deodată să se vorbească despre spi­rit : ceva dincolo de om, pe care-1 poate mişca şi agita. O mai mare calamitate nu se putea abate asupra colectivităţii, agi­taţia fiind exclusiv în căderea ministerului de resort. Oamenii, acum, ridicau ochii şi braţele în sus, la cer, fără să ştie spre ce, aşteptînd, cerînd de la un mare necunoscut — nu de la Supremul Prezidiu — împlinirea unei nedesluşite aspiraţii, care nu mai ţinea de pămînt. Asta era prea mult. Pedepse exemplare, privaţii de libertate, munci suplimentare, raţii alimentare reduse, castraţi, ste­rilizări nu folosiră cu nimic. Se recurse la căptuşirea creie-relor cu plăci de plumb şi alte metale impermeabile razelor cosmice şi oricăror emanaţii venite din alte sfere. Inutil.
Ba dimpotrivă. Ca uleiul peste foc, toate astea nutreau fla­căra nebuniei, sporeau gustul nou al martiriului. In acest timp, laboratoarele lucrau făr-de răgaz. Cu tot soiul de reactivi, electro şi isotopi, se cerceta, în ungherele şi ascunzişurile creierilor, pricina acestor neaşteptate trădări ale ştiinţei.
Nu cumva fibrele blestemate dăduseră alte lăstare lăun­trice, neatinse de trăsnetul coagulator ? Poate că centrii ner­voşi anatemizaţi găsiseră alte căi de legătură între ei ? Nu se descoperi însă nimic anormal. Materia cerebrală era cu toate localizările neschimbate şi punţile între nucleele in­fernale definitiv tăiate. Singură epifiza, glanda pineală, păru uşor modificată, con­gestionată şi infinitezimal crescută. Savanţii, răsfoind vechile tratate, găsiră că ea fusese odinioară asemănată cu un ochi. Ocultismul de tristă memorie o numea ochiul lui Siva. Această glandă — spuneau superstiţiile — se proiecta afară din cra­niu la oamenii dinaintea noastră şi prin ea se putea privi lu­mea viitoare. Prin ea se primeau insuflările şi inspiraţiile de sus. Apoi ea se retrăgea şi se ascundea iar sub oasele capului. Aici se făcea în timpurile barbare tonsura preoţilor, pe unde s-ar fi înlesnit, ţineţi-vă rîsul, pătrunderea Duhului. Alţi au­tori şi mai ridicoli susţinuseră că ea ar fi fost ochiul ciclopului. Dar, cum da de bănuit, se hotărî extirparea epifizei. Şi operaţia se aplică fără excepţie tuturor cetăţenilor de rînd. Pentru o vreme, fenomenele morbide părură că se alină, fără să înceteze. Pentru ca în curînd să zbucnească mai cu furie. Prin pivniţe si hrube, dar mai ales în pădurile păstrate ca singure monumente ale naturii, se descoperiră indivizi fugiţi de la îndatoririle lor. Ascunşi acolo în peşteri, trăiau singuratici, dedîndu-se la acte ce aminteau străvechile culte ale magiei.
Ţăranii mai ales alergau la ei şi, cu destrăbălări de gesturi şi îngenuncheri, îmbrăţişau lemne tăiate în cruce, boite cu tot soiul de culori. Bărbaţii cîntau şi femeile se boceau la picioarele acestor semne neînsufleţite.
Asta fu picătura care făcu să dea vasul pe dinafară.
Trebuia cu orice chip pus capăt. Dar cum ? Ştiinţa şovăia, cuprinsă de zăpăceală. Ce este şi de unde vine această necunoscută şi nestăvilită forţă ocultă, care îndrăzneşte să încalce stăpînirea Supremului Prezidiu şi să-i anuleze providenţialele măsuri şi decrete ?
Din ordinul cîrmuirii, se instituiră experienţe uriaşe pe milioane de indivizi deodată, ca să se depisteze locul anume unde s-a sălăşluit forţa adversă, altădată localizată în polul frontal. S-a mers pînă la coagularea completă o creierilor unor indivizi, care au ieşit din experienţe perfect imbecili, fără să renunţe la nebunia lor, fie adorare, fie dragoste sau speranţă. Idioţi, dar se închinau şi iubeau. Situaţia părea disperată. Tinerele generaţii se alterau din ce în ce, iar vechile, care începură turburarea, pe măsură ce îmbătrîneau, îşi înrăiau racilele căpătate în tinereţe. Visul, le­nea, împopoţonate cu numele de meditaţie, reflexia, migala cercetărilor lăuntrice, aplecarea spre mîhnire, mîndria, gelozia, lupta cu adversarii pentru o femeie, pentru o slujbă, nemulţumirile de tot soiul, şi mai ales de sine, grija pentru viitor, toate spaimele metafizice şi complicaţiile sentimentale luau fel de fel de chipuri, cum nu se mai pomenise. Lumea se clătina iar pe marginea prăpastiei. Dacă uniunea ar fi avut vecini, fără îndoială că această zbucnire de neastîmpăr şi fierbere s-ar fi întrupat într-un război, spre care poate că ar fi fost mai bine să fi fost îndrep­tate şi canalizate. Acel spirit, acea rătăcire şi-ar fi găsit astfel o localizare, unde ar fi putut fi prinsă şi pusă în frîu. Dar aşa ? In creieri şi în glande nu se mai afla. Afară, în văzduh, era o nebunie, ca în vechile superstiţii, să o cauţi. In cer ? Atît mai trebuia, ca să dea smintiţilor cea mai neroadă justificare. Unde dar era de găsit şi stîrpit Spiritul ? Căci trebuia stîrpit, cu riscul de a stîrpi odată cu el omenirea şi a plămădi alta, nouă. Se ventila şi ideea aceasta. De pe capul oamenilor de ştiinţă, răspunderile trecură pe umerii responsabililor, care, neputincioşi, le puseră în mîinile cîrmuitorilor. Aceştia, la rîndu-le, le aşezară la picioarele Per­fectului Prezidiu, spre a hotărî, încrucişîndu-şi braţele în sme­rită aşteptare.
Bătrînul preşedinte, într-o insomnie agitată, avu o inspiraţie, îşi aminti de o veche, infailibilă metodă. Acea a cumpărării, a spionajului, a mituirii şi denunţării, pînă la auto-delaţiune. Printr-un caz, care deroga de la toate legile, se institui cel mai înalt premiu, cea mai mare recompensă, o decoraţie unică, onoruri supreme, îngăduinţa căsătoriei cu femeia iubită şi că­lătorie de nuntă în străinătatea necunoscută, aceluia care va afla şi va denunţa locul unde se ascunde insesizabila forţă tulburătoare, sediul spiritului. Rezultatul nu întîrzie şi fu strălucit. Un tînăr se înfăţişă cu curaj şi îşi denunţă propria-i inimă. El lămuri cum simte că inima lui, acest cuib de muşchi găunoşi, în veşnic neastîmpăr, mereu plină de sînge învăpăiat, găzduieşte acum duhul care agită lumea. Zvîcnelile ei dureroase, umflăturile ei pînă să plesnească, fierbinţeala ce o împrăştie, bucuria care o cutremură sînt semne nedezminţite.
Îndată se constată că în adevăr fuseseră destule indicaţii, pe lingă care savanţii trecuseră fără să le bage de seamă, în înverşunarea lor numai asupra creierilor. Cele mai multe sinucideri, aproape toate, se săvîrşeau trăgîndu-se în inimă. Versurile, cîntecele, poveştile care colindau nu vorbeau decît numai despre ea. Vechile superstiţii din erele primitive puneau în inimă centrul cunoaşterii suprafireşti. Şi, pentru unirea cu duhul, pretindeau că pot, cu anumite practici de închinare, să coboare mintea în inimă.
Se începură alte noi cercetări, îndreptate, cu toată lua-rea-aminte, asupra organului incriminat. Se disecară cu amănunţime morţii, se făcură numeroase vivisecţii pe voluntari, se sacrificară sute de mii de indivizi pe altarul binelui obştesc, despicîndu-se astfel inimile lor, care fură cusute la loc.
Şi, spre surprinderea obştească, se găsi că inima îşi schimbase nu numai aspectul, forma şi greutatea, ci şi arhitectura histologică. Era mai grea, mai roşie, mai globuloasă, mai puţin musculoasă, înţesată cu fibre nervoase şi ganglioni autonomi. Iar, minune, în partea de sus, pe globul ei, numaidecît sub ieşirea cîrjei aortice, se prăsiseră nişte sîmburi creţi de substanţă cenuşie, care aduceau aidoma cu nişte muguri de creier. Se adeveri astfel că inima se întorsese din nou la vechea funcţie de odinioară, ca centru al inteligenţei afective, sediu al spiritului stăpînitor peste ideaţia productivă şi utilitară.
De aici pînă la dezlegarea definitivă a problemei nu fu nevoie nici măcar de un pas. Radiocoagularea stîrpi pe loc şi acest nou camuflaj al duhului răzvrătitor în om.
Pînă cînd ? Se va vedea.
Cum tînărul voluntar care cel dintîi se denunţase nu supravieţui operaţiei, toată recompensa trecu asupra preşedintelui prezidiului, cu al cărui nume se boteză noua operaţie asupra inimii. Şi, pentru geniala, suprafireasca inspiraţie ce avusese şi care dusese la descoperire, el fu ridicat la rangul suprem, declarat şi identificat pentru masele democratice cu Dumnezeu. Nu numai cu îngăduinţa, dar cu porunca, de acum înainte să fie necontenit închinat şi mărit ca atare, într-un cult care întrece tot fastul ceremonial al vechilor religii .
Spre el să se canalizeze toate aspiraţiile neamurilor omeneşti.
Dar Duhul evacuat vagabondează prin lume şi îşi caută, chinuind necontenit pe bieţii oameni, alt locaş .

Lobocoagularea prefrontala – Vasile Voiculescu

 

Related image

Publicat în Alte subiecte | 2 comentarii

Nu poţi să umbli cu o floare fără să tulburi o stea!

Târziu de tot Te-am iubit , O , Tu , Frumuseţe atât de veche , şi totuşi atât de nouă, târziu de tot Te-am iubit . Şi iată că Tu Te aflai înlăuntrul meu , iar eu în afară , şi eu acolo , în afară , Te căutam şi dădeam năvală peste aceste lucruri frumoase pe care Tu le-ai făcut , eu , cel lipsit de frumuseţe . Tu erai cu mine , dar eu nu eram cu Tine ; mă ţineau departe de Tine acele lucruri care, dacă n-ar fi fost întru Tine , nici n-ar fi existat . M-ai chemat şi m-ai strigat şi ai pus capăt surzeniei mele . Ai fulgerat şi ai strălucit , şi ai alungat orbirea mea ; ai răspândit mireasmă şi eu am inspirat , şi acum Te urmez cu înfocare ; am gustat din Tine şi acum sunt înfometat şi însetat după Tine ; m-ai atins doar şi m-am şi aprins de dor după pacea Ta . Sfântul Augustin
Frumuseţea va mântui lumea . Dostoievski
Ceea ce trebuie să învăţăm este să rămânem in noi . Sa ne oprim ascultand de fiinta noastra interioara . Fiind in noi , intram intr-o liniste esentiala din care se pot proiecta profunzimile inimii universului si astfel iubirea va capata dor de crestere si inmultire , dor de mai mult din mai mult si mai mult . Un dor de necuprins va invalui trairea noastra doritoare de absolut . Aceasta sedere in noi nu este o oprire , ci o depasire constanta a materiei .
‘Iubirea se exprimă nu numai atunci când vorbeşti şi te porţi cu afecţiune ; ea se exprimă şi atunci când te abţii de la a vorbi sau a te purta într-un mod lipsit de afecţiune . Iubirea se manifesta nu numai atunci când binecuvântezi ci şi atunci când decizi să nu te simţi jignit .
Evoluţia ta spirituală nu se produce atunci când , aparent , eşti liniştit şi mulţumit . Ea se produce atunci când devii mânios , trist , lacom , gelos , critic , nerăbdător . Ea se produce atunci când îţi pierzi “masca spirituală” şi-ţi dai seama că nu eşti un super-bărbat sau o super-femeie – ci doar o fiinţă umană obişnuită , care învaţă cum să trăiască .
Tu crezi că te lupţi cu ceilalţi ca să te protejezi pe tine , dar nu e adevărat. În timp ce , convins că ai dreptate , te avânti pe un câmp de bătălie tridimensional , plin de culoare şi mişcare , un băieţel sau o fetiţă este crucificat/ă în alb şi negru , într-un cotlon solitar al sufletului tău .
Din nefericire , marele câmp de bătălie este o iluzie . Cu cât te lupţi mai mult , cu atât te tensionezi mai mult .
O minte deschisă este descătuşată şi liberă , pentru a răspunde provocărilor momentului. Ea nu zăboveşte în trecut şi nu visează la viitor . Ea este prezentă chiar acum şi aici . Ca rezultat , ea este deschisă la toate posibilităţile ce s-ar putea ivi . Trupul adevărului este unul indivizibil . Toate fiinţele Îi aparţin . Orice falsitate şi înşelăciune înseamnă un refuz de a vedea şi a accepta Trupul Adevărului . Nu poţi accepta Trupul Adevărului pentru tine şi nega dreptul altcuiva de a-L avea – şi nici nu poţi refuza dreptul tău şi accepta pe cel al altuia . Trupul Adevărului are multe nume . El este trupul lui Christos , Para-Brahman , Tao , Dharmakaya – s.a.m.d.  Numele nu au nici o importanţă .
Orice scriptură este o cheie care deschide uşa către inimă . O dată ce uşa se deschide , adevărul nu mai este ceva despre care să se vorbească . El este întrupat în fiecare moment . El oferă numai iubire , fără condiţii , îmbrăţişând totul . Atunci când Iisus întâlnea un neadevăr , El îl înfrunta . Timp de patruzeci de zile în deşert El a înfruntat fiecare gând pătruns de teamă , care i-a trecut prin minte . Dacă ai vrea să faci acest lucru timp de patruzeci de zile , s-ar putea să te trezeşti şi tu ! Minciunile trebuie înfruntate acolo unde sunt : în conştiinţă . Nu e suficient să înfrunţi doar minciunile care sunt rostite . Trebuie să înfrunţi şi minciunile negrăite . Aceasta este o importantă practică spirituală : înfruntă fiecare gând lipsit de iubire pe care l-ai avut vreodată despre tine sau despre ceilalţi . Atâta timp cât aceste gânduri trec neînfruntate , te vei simţi separat de adevăratul tău Sine şi de adevăratul Sine al celorlalţi . Înţelege că cel mai important lucru nu este ce faci sau ce spui . Este felul în care te comporţi şi le vorbeşti celorlalţi . Nu te adresa celorlalţi când eşti supărat . Aşteaptă până te simţi mai liniştit . Numai atunci când spui adevărul cu iubire , ceilalţi pot auzi ce ai de spus , fără a se simţi atacaţi . Nu fii îngrijorat că drumul tău nu este la fel cu al celorlalţi . E nevoie de curaj ca să fii tu însuţi şi să nu trăieşti reacţionând la ceea ce le place sau le displace altora . Fii curajos şi urmează-ţi inima . Tu trebuie să-ţi urmezi propria ta cale unică , pentru a te onora pe tine însuţi şi pentru a-ţi îndeplini ţelul spiritual . Dacă sensul vieţii tale îi incomodează pe alţi oameni , atunci ei nu trebuie să împărtăşească această călătorie cu tine . Dacă aşa stau lucrurile , nu fii dezamăgit . Atunci când ceilalţi aleg să plece – aceasta se datorează , de obicei , faptului că ei trebuie să meargă într-o anumită direcţie , pentru a se onora pe ei înşişi . Nu se mai poate să-ţi asumi răspunderea pentru felul în care se simt ceilalţi , sau să-i faci pe alţii răspunzători pentru felul în care te simţi tu . Nu se mai poate să le ceri altora să îndrepte lucrurile în locul tău , sau să încerci să le îndrepţi tu pentru alţii . Aceste tipare vechi trebuie schimbate . Ele nu-ţi dau forţa nici ţie nici altora . Poţi să creezi un nou tipar , lăsându-i pe ceilalţi să-şi vadă de viaţa lor – şi asumându-ţi chiar acum răspunderea pentru viaţa ta . Dacă eşti provocat de cineva , remarcă modul în care răspunzi . Nu reacţiona şi nu ataca . Nu învinui . Nu proiecta . Nu încerca să faci pe altcineva răspunzător pentru ceea ce gândeşti sau simţi tu . Asumă-ţi în totalitate gândurile şi sentimentele . Apoi , comunică-le celor care au nevoie să înţeleagă .
Spune: “Asta e problema mea , nu a ta . Este ceva ce mi se întâmplă mie .”
În felul acesta se pune capăt ciclului violenţei .
Dacă tu crezi cu adevărat în “Să nu ucizi” , cum poţi să-l omori pe cel care ucide ? Învăţătura spirituală autentică propune să te adresezi violenţei şi abuzului într-un alt mod . Ea sugerează ca noi să ne comportăm aşa cum ne aşteptăm să se comporte cealaltă persoană .
Dacă cealaltă persoană se teme şi ne atacă , iar noi răspundem cu frică , i-am validat , prin repetare , comportamentul . Dar dacă noi răspundem cu iubire la teama ei , ne-am ridicat intru adevăr şi i-am oferit o alternativă….
Nu-i putem învăţa pe alţii adevărul , comiţând erori .
Numai acţionând în spiritul adevărului , îi putem învăţa ce este adevărul .
Uneori, se manifestă în viaţa ta forţe cu mult mai mari decât cele pe care le poţi tu mobiliza . A le opune rezistenţă nu face decât să înrăutăţească lucrurile . Singura alegere este aceea de a ceda şi a lăsa lucrurile să fie aşa cum sunt . Aminteşte-ţi că orice situaţie asupra căreia nu mai ai control , îţi oferă ocazia de a iubi şi de a avea încredere . Iubirea se exprimă nu numai atunci când vorbeşti şi te porţi cu afecţiune ; ea se exprimă şi atunci când te abţii de la a vorbi sau a te purta într-un mod lipsit de afecţiune . Iubirea se manifesta nu numai atunci când binecuvântezi ci şi atunci când decizi să nu te simţi jignit .”

Priviţi un trandafir ! Puteţi vedea acest trandafir doar ca fiind un frumos trandafir . Dar dacă vedeţi în acest trandafir exprimarea unei forţe transcendente , diferenţa vine de la voi care îl priviţi . Dacă sunteţi grădinar sau sunteţi cel care pregăteşte o expoziţie florală,  veţi vedea întotdeauna ceea ce priviţi .
Este suficient să dăm timp vieţii care însufleţeşte toate lucrurile pentru a se face simţită. Trecem prea repede pe lângă o floare, pe lângă un arbore . Oh, ce floare frumoasă… oh , ce arbore frumos !… şi deja ne-am reluat promenada ! Trebuie să ne trezim darul de a rămâne , de a sta într-o situaţie în care simţim , mirosim , auzim , vedem . –  Durckheim Karlfried Graf Imagini pentru aprendes a querer la espina

 

Nu am uitat ce ţi-am promis, iubire
Şi-oricât de greu mi-ar fi, rămân aici
Rostogolind aceeaşi amintire
Prin iarba vremii pân-ai să ridici

Vălul de ceaţă de pe chipul lunii
Ca în lumina ei să ne privim
La fel ca ieri, când ne zburau lăstunii
Prin gânduri să ne spună să oprim

Timpul în loc şi să probăm cascade.
Nu am uitat, iubire,ţi-am promis
C-am să te-aştept oricâte acolade
S-ar încheia la nasturi de abis

În faţa mea, la fel de răbdătoare
Şi tot la fel de caldă, cum mă ştii…
Nu te-am uitat, iubire călătoare
Însă-ai putea şi tu mai des să-mi scrii…

https://aurapopablog.wordpress.com/2017/07/12/nu-am-uitat/

Publicat în Alte subiecte | Lasă un comentariu

Te astept sa te tin de mana

O sa-ti treaca . O dezamagire nu inseamna decat un nou start . Nimeni si nimic nu te poate nelinisti . Nu exista iubire de „frica” , de „mila” , de „distractie” . Nu poti invinui pe celalalt de neputinta ta . Nu te mai minti . Ai vazut totul de la bun inceput . Ai avut semnul . L-ai vazut cel putin o data beat pe „betivul de barbata-miu ” . L-ai vazut cel putin o data agresiv pe ” batausul de barbata-miu” . l-ai vazut cel putin o data scuipand , injurand , ridicand vocea ,pe ” nesimtitul asta ” . Daca ai un ochi cat sarmaua fii pe pace . Ti-l meriti . Esti tot cu el , nu-i asa ? Astepti sa se schimbe ! Surpriza – nu se va schimba .Te minti singura . De fapt nu ai curajul schimbarii . Inca simti nevoia de a fi umilita !
Nu te cunosc insa te astept sa te tin de mana . Ca sa-ti treaca . Si trece . Ai incredere . Te iubesc sigur .

Nu incerca sa castigi o batalie care nu iti apartine . Esti in in „sah” de mult timp ?  Nu astepta si ” mat ” . Iesi din joc . Departeaza-te – Priveste . Parca este mai bine nu ? Totul in viata vorbeste numai si numai despre tine . Tinta ta esti tu . Nu trai ceea ce-ti poate frange sufletul . Transforma totul in muzica si poezie . Nu ai talent la muzica ? Scrie un vers .

Uita-te la o minune . Tu esti minunea , tu esti sfantul . Realitatea este Dumnezeu . Si astfel totul se sfinteste . Fii sfant . Viata isi traieste viata . Inalta-te la cer . Fa plata . Plata de iubire din inalt .

Cum ai insamantat ? Vezi ce rasare .
Esti entitate sau identitate ?
Cand vine noaptea trebuie sa crezi doar in stele si in luna ?
Apartii celui ce esti . Pe unde treci lasa un semn de bine ! Semnul iubirii . Fa-o !
Nu stii  cum esti menit . Lasa lumea sa judece lumea . E dreptul lor .
Bucura-te si fa pace .
Fa un efort . Nu-ti trudi sufletul . Trudeste-ti trupul si mintea .

 

Sunt iar pe podu-acela mișcător.
Mă uit și-n urmă, privesc și-nainte…
Să mă întorc poate-ar fi mai ușor
dar ce m-așteaptă? -Același drum ce minte

că duce și ne duce undeva,
aceleași pietre negre, colțuroase
de vorbe care spun doar altceva
decât ce simt și simți, aceleași case.

La mijloc stau și puntea se înclină
din ce în ce mai tare când spre sud,
când înspre nord, spre-o pajiște străină
mișcată de-acest val de vânt zălud.

Să-‘naintez? Spre cine? Și spre unde
când sufletul în urmă-mi l-am lăsat?
Oriunde-n lumea asta m-aș ascunde
nu am să pot să uit c-ai existat…

Aura Popa, 09.07.2016

 

Fotografia postată de Lili Șipoteanu.

Publicat în Alte subiecte | 2 comentarii

Gandire abstracta !?

Plutea o floare de tei
în lăuntrul unei gândiri abstracte
deşertul se umpluse cu lei
şi de plante .
Un tânăr metal transparent
subţire ca lama tăioasă
tăia orizonturi curbate şi lent
despărţea privirea de ochi
cuvântul , de idee ,
raza , de stea
pe când plutea o floare de tei
în launtrul unei gândiri abstracte .  Nichita Stanescu

Ceri multe . Inca mai ceri . Te razvratesti asa cum copilasul isi plange jucaria . Ai uitat de tine . Traiesti cu mintea care te gandeste . O rana imaginara sosita din pluralul „de la ea” iti macina existenta efemera .
Ea poarta vina – ea !
Incerci sa domini . Teama . Dragoste pervertita . Erodare .
Luna si mareele . Pasari calatoare .

Diapazonul – Un U din care iese un La perfect . O simpla nota care da un Ton !

Sa ai aceeasi dispozitie pentru a avea aceeasi stare sufleteasca . Ansamblu !

Micul suflet si sufletul prietenos
–  Poti să alegi să fii orice Parte din Dumnezeu doresti , i-am spus Eu , Micului Suflet .
– Tu esti Divinitatea Absolută care se trăieste pe Ea Insăsi ca experientă . Ce aspect al Divinitătii doresti să trăiesti acum , ca experienta de a fi Tu?
– Vrei să spui că am posibilitatea de alegere ? , a întrebat Micul Suflet .
Si Eu am răspuns :
– Da . Poti alege să trăiesti ca experientă în tine , ca tine si prin tine , orice Aspect al Divinitătii.
– Bine , a spus Micul Suflet , atunci aleg Iertarea . Vreau să trăiesc experienta Sinelui meu ca acel Aspect al lui Dumnezeu numit Iertare Totală .
Ei bine , după cum îti poti închipui , aceasta a creat o situatie specială .
Nu exista nimeni pe care să-l ierti . Tot ceea ce am creat Eu este Perfectiune si Dragoste .
– Nimeni pe care să-l ierti ? , a întrebat Micul Suflet , parcă nevenindu-i să creadă .
– Nimeni , am repetat Eu . Priveste în jurul tău . Vezi vreun suflet care să fie mai putin perfect , mai putin minunat decât tine ?
La aceste vorbe , Micul Suflet a privit în jurul lui si a fost surprins să constate ca era înconjurat de toate sufletele din rai . Ele veniseră de departe , din întreaga Împărătie , deoarece auziseră că Micul Suflet purta o extraordinară conversatie cu Dumnezeu .
– Nu văd pe nimeni care să fie mai putin perfect decât mine ! , a exclamat Micul Suflet . Atunci , pe cine să iert ?
În clipa aceea , un alt suflet a iesit din multime .
– Poti să mă ierti pe mine , a spus Sufletul Prietenos .
– Pentru ce? , a întrebat Micul Suflet .
– Voi veni în viitoarea ta viată fizică si voi face ceva pentru care tu va trebui să mă ierti , a răspuns Sufletul Prietenos .
– Ce anume ai putea să faci tu , o fiintă de Lumină atât de Perfectă , încât să mă determini să vreau să te iert ? , a vrut să stie Micul Suflet .
– O , a zâmbit Sufletul Prietenos , sunt sigur că o să inventăm noi ceva .
– Dar de ce ai vrea tu să faci acest lucru ? Micul Suflet nu putea să-si dea seama de ce o fiintă de o asemenea perfectiune ar dori să-şi încetinească vibratiile atât de mult , încât să facă , într-adevar , ceva „rău” .
– Simplu , a explicat Sufletul Prietenos , as face-o pentru că te iubesc . Vrei să trăiesti experienta Sinelui tău ca fiind Iertător, nu-i asa ? Mai mult decât atât , tu ai făcut acelasi lucru pentru mine .
– Asa am făcut ? , a întrebat Micul Suflet .
– Bineînteles . Nu-ti amintesti ? Amândoi , tu si cu mine am fost Tot Ceea Ce Este . Noi am fost Susul si Josul si Stânga si Dreapta . Noi am fost Aici si Acolo , Acum si Atunci . Noi am fost Mare si Mic , Mascul si Femelă , Bine si Rău . Noi am fost, cu totii , Tot Ceea Ce Este .
Si noi le-am făcut toate acestea prin întelegere , astfel încât fiecare dintre noi să poată trăi experienta de noi însine , ca Cea Mai Grandioasă Parte a lui Dumnezeu . Pentru că noi am înteles că …
În absenta a ceea ce Voi Nu Sunteti , ceea ce Voi Sunteti , NU este .
În absenta lui  ‚rece’ , voi nu puteti fi  ‚calzi’ . În absenta lui  ‚trist’ , voi nu puteti fi ‚fericiti’ ; fără ceea ce se numeste ‚ rău’, experienta a ceea ce voi numiti  ‚bun’ nu poate exista .
Daca alegeti să fiti un lucru , trebuie să apară , undeva în univers , ceva sau cineva opus lui , pentru a-l face posibil .
Sufletul Prietenos a explicat apoi că acei oameni sunt Îngeri Speciali ai lui Dumnezeu si că aceste conditii sunt Darurile lui Dumnezeu .
– Nu-ti cer decât un singur lucru în schimb , a declarat Sufletul Prietenos .
– Orice ! Orice , a strigat Micul Suflet . Era impresionat să afle că putea trăi experienta fiecărui Aspect Divin al lui Dumnezeu . Acum , el a înteles Planul .
– În momentul în care dau în tine , când te lovesc , a spus Sufletul Prietenos , în momentul în care îti fac tot ce se poate imagina a fi mai rău  –  chiar în acel moment … aminteste-ti Cine Sunt Eu cu Adevărat .
– O , n-am să uit ! , a promis Micul Suflet . Am să văd în tine perfectiunea care te învăluie acum si-mi voi aminti întotdeauna Cine Esti .
Conversatii cu Dumnezeu -Neale Donald Walsch
Imi pare rau – Iarta-ma – Te iubesc – Multumesc !
Imagini pentru earth element necklace
Publicat în Alte subiecte | Lasă un comentariu

Femeia, lemnul şi neascultarea

Fragmente
Sfântul Grigore de Nissa: “Pentru două pricini Adam a pus numele femeii sale Eva, adică viaţă. Mai întâi pentru că ea trebuia să fie maica tuturor celor vii după trup, că ea a născut primul copil, pe Cain, şi a adus în viaţă prima fiinţă omenească. A doua, că prin Eva cea tainică, prin strănepoata Evei cea dintâi, adică prin Preasfânta, Preacurata Născătoarea de Dumnezeu şi Pururea Fecioara Maria, avea să vină în lume viaţa, adică Hristos. Iată pentru care pricină Adam, fiind prooroc şi făptura cea dintâi a lui Dumnezeu, a proorocit ca Evei să i se pună numele acesta, pentru aceste două pricini. Mai întâi, că va fi maica tuturor celor vii, cum arată Scriptura – deci o tâlcuire o avem în Scriptură şi una în Tradiţie, de la Sfinţii Părinți – iar a doua, că deşi moartea a venit prin femeie, tot prin femeie va trebui să vină la plinirea vremii şi viaţa. A luat satana în Rai trei lucruri, pentru a dărâma neamul omenesc: femeia, lemnul şi neascultarea. La plinirea vremii, noul Adam – Hristos -tot cu aceste trei arme l-a biruit pe satana: femeia, lemnul şi ascultarea. Cu cele împotrivă, pe cele împotrivă le-a surpat .
Cu ascultarea lui Hristos de Părintele ceresc, până la moarte şi cu moartea pe Cruce, a vindecat neascultarea lui Adam şi a noastră; cu lemnul Crucii s-a vindecat rana cea venită prin lemn; gustarea din lemnul oprit, prin gustarea fierii şi a oţetului; şi prin Preasfânta, Preacurata Fecioară Maria, Eva cea tainică, s-a vindecat păcatul Evei şi moartea care a venit în lume. Dar cuvântul nostru priveşte în altă parte. Au trecut de la Adam până la potop 2642 de ani. În acest timp n-a scăzut din viaţa omului nimic.
A trăit Adam 930 de ani şi Eva 950 de ani, iar Noe, al doilea Adam al omenirii, a trăit 950 de ani. Noe, fiind mare prooroc şi plăcut lui Dumnezeu din neamul său, a avut mare grijă să păzească în toată vremea lui, de când s-a născut, un mare dar; oasele lui Adam, corpul lui Adam strămoşul lui. Cele mai scumpe moaşte din lume le păstra el şi până la dânsul le-au păstrat alţi patriarhi mai vechi decât dânsul. Noe a fost al optulea de la Adam, iar Matusalem, al şaselea. Şi le-a dat unul la altul, ca pe un dar preascump: prima zidire ieşită din mâna lui Dumnezeu – oasele lui Adam. Noe, când era de 500 de ani, aţi auzit Scriptura, s-a căsătorit şi 100 de ani trăind, a avut pe cei trei fii: pe Sim, Ham şi Iafet. Şi când era Noe de 600 de ani a început potopul şi a ţinut un an de zile furia potopului. A plouat numai 40 de zile şi 40 de nopți, iar corabia abia la un an de zile s-a oprit, pentru că ai auzit ce spune la Facere:  “Iar din luna a zecea pân în luna a şasea au scăzut apele, trei luni de zile, şi de-abia au început să se vadă vârfurile munţilor celor mai mari din lume”. Să fi fost atunci cu corabia lângă Noe, să vezi de-abia în toată România vârful Ceahlăului sau al Negoiului, sau Moldoveanul, sau vârful Ineului din Maramureş, sau dacă erai în Asia, vârful Himalaia sau alţi munţi. Abia se zăreau atunci numai vârfurile munţilor, iar vuietul apelor şi tulburarea văzduhului nu încetase. Din luna a şaptea până în luna a patra mai scăzând apele, a dat drumul Noe porumbelului celuilalt. Când a ieşit Noe din corabie, lângă Munţii Ararat, azi în Armenia, pustiu era pământul, plin de mâl, plin de furia şi urgia lui Dumnezeu, că se înecase tot ce era viu, afară de cei ce erau în pântecele corabiei. Au ieşit în câmpia Senar şi au adus jertfă lui Dumnezeu. Apoi s-a arătat curcubeul, după cum ştiţi, semn de legătură veşnică între om şi Dumnezeu, că nu va mai fi potop cu apă. Şi au ieşit fiii lui Noe -Sim, Ham şi Iafet. Lui Sim i-a dat Asia, lui Ham i-a dat Africa – deaceea sunt negri acolo, că Ham a fost blestemat – iar lui Iafet i-a dat Europa. Dar a avut grijă mare Noe, când a despărţit pe fiii săi, că au plecat fiecare în altă direcţie, după ce s-au înmulţit, să le dea un mare odor nepreţuit pe care îl purtase în corabie şi a avut grijă mai mult decât de tot aurul de acest odor. Era trupul lui Adam, aşa cum l-a făcut Dumnezeu. Era scheletul lui Adam. Şi le-a zis Noe: “Dragii mei, pământul este înaintea voastră; de acum creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul, că aşa a zis Dumnezeu”; că a doua oară a binecuvântat pe om cu acelaşi cuvânt dintâi, cum este scris în Biblie.“Eu nu vă dau aur, eu nu vă dau argint, eu nu vă dau pietre scumpe. Acestea le veţi găsi voi pe pământ şi prin munţi şi oriunde. Vă dau un lucru mai scump decât toate: vă dau trupul protopărintelui nostru Adam, primul om din lume”. Şi le-a împărţit lor oasele lui Adam. Capul l-a dat lui Sim, în Asia, mijlocul l-a dat lui Iafet, înspre Europa, iar picioarele le-a dat lui Ham. Iar fiii lui Noe l-au întrebat:- Dar ce ne folosesc nouă acestea aşa de mult?- Mare folos veţi lua de câte ori veţi privi la dânsele!- Care folos?- Când veţi vedea capul lui Adam, vă veţi aduce aminte că sufletul lui este în chinurile iadului, pentru că a greşit lui Dumnezeu şi vă veţi trezi şi veţi zice: “Doamne, fereşte! Să nu ajungem ca strămoşul nostru! Să nu mâniem pe făcătorul nostru, că iată, oasele lui Adam sunt aici şi sufletul lui se chinuieşte în muncile iadului pentru că a călcat porunca luiDumnezeu”.
Iată filosofia cea mai înaltă pe care a dat-o Noe feciorilor săi: să nu uite că vor muri. Să vadă oasele lui Adam şi să-şi aducă aminte că şi ei sunt praf şi cenuşă şi îndată după moarte urmează judecata şi vai de acela care calcă porunca lui Dumnezeu.

Cea mai înaltă filosofie de sub cer este cugetarea la moarte.
Marele Vasile a fost întrebat de marele filosof din Alexandria, Eubul:- Spune-mi mie, o, minunatule! – că făcuseră şcoala împreună la Atena, pe vremea aceea fiind şi la Alexandria mare cetate de cultură creştină şi păgână – spune-ne nouă, o, minunatule, care este cea mai înaltă filosofiea creştinului? Si a zis marele Vasile:- Cea mai înaltă filosofie de sub cer este să avem de-a pururea moartea înaintea ochilor noştri. Pentru că strămoşii noştri, atâta vreme cât au avut moartea în faţă, n-au greşit. De câte ori în Rai, le dădea satana în minte: “Ia, duceţi-vă la pom şi mâncaţi!” Căci era frumos la vedere şi bun la gust rodul ce l-a omorât. Dar când s-a apropiat Adam zicea: “Nu mă duc”. Dar de ce? “A spus Dumnezeu că în ziua când voi mânca din pomul acesta, cu moarte voi muri”. Şi de frica morţii nu se apuca să mănânce. Văzând satana că sunt înarmaţi strămoşii noştri cu această armă puternică, adică cugetarea morţii, de către Făcătorul lor, ce-a gândit întâi? Să le smulgă din minte moartea. S-a băgat în şarpe, cum zice marele Vasile, că în Rai vorbeau toate animalele şi şarpele avea picioare înalte, nu mergea târâş. După ce l-a amăgit pe Adam, Dumnezeu l-a blestemat să se târască pe pântece, i s-au luat picioarele. Picioarele şarpelui sunt în pântece şi astăzi. Şi asta că să se împlinească porunca să meargă numai pe piept, să mănânce pământ şi să fie blestemat pentru că prin şarpe a reuşit satana să intre şi să vorbească cu Adam.- Ce-a zis Dumnezeu? a întrebat şarpele.- Iată ce a zis, a răspuns Adam: “Toţi pomii Raiului, toate grădinile,desfătarea asta negrăită este a noastră, dar din cutare pom să nu mâncăm”.- Dar de ce? a întrebat şarpele viclean.- A spus că oricând vom mânca, cu moarte vom muri.- Nu-i adevărat! – zice satana prin şarpe – nu veţi muri cu moarte. Cum se poate? Dar de ce?- Ştiţi de ce v-a spus Dumnezeu aşa? Se teme foarte tare că dacă veţi mânca din pomul acela, vă veţi face dumnezei ca şi Dânsul şi veţi fi asemenea Lui şi din mare răutate ce are pe voi, ca să nu vă înălţaţi ca El , v-a oprit sa mancati de acolo; ca in orice zi veti manca, ochii vostri se vor deschide si veti fi ca niste dumnezei !
Auzi ? Dumnezeu ii spune lui Adam ca va muri si sarpele ii spune ca nu va muri ! Si Adam lasa pe Ziditorul sau si asculta pe sarpe, adica pe satana, care vorbea prin gura sarpelui. Si crezand acestea, calca porunca si mosteneste indoita moarte : si pe cea trupeasca si pe cea duhovniceasca !

Parintilor, iubiti credinciosi, maicilor si surorilor, cateva suflete sunteti aici. Eu in viata mea, mi-a ajutat mila Domnului, am vorbit la mii de oameni pe la hramuri si ori as vorbi la doua urechi, ori la doua mii, tot atat ma costa. Dar suntem cateva suflete aici. Daca n-am uita noi invatatura cea preascumpa a Sfintilor Parinti si a Sfintei Scripturi, noi n-am mai gresi lui Dumnezeu.
Auzi ce spune dumnezeiescul si preainteleptul Isus, fiul lui Sirah, : Fiule, adu-ti aminte de cele mai de pe urma ale tale si in veac nu vei gresi.
Pentru ce ? Daca cuget la moarte, moartea ma opreste si de a gandi raul, nu numai de a-l vorbi sau a-l face. Eu stiu ca Dumnezeu o sa-mi cantareasca si gandurile si cuvintele si lucrurile vietii mele, cand imi voi da sufletul. Deci, daca voi cugeta la moarte, ma feresc de toate. Auzi ce spune in ” Usa pocaintei „? Vedeti ca acea carte trateaza patru lucruri : moarte, judecata, Rai si Iad. Eu cred ca acea carte, daca ar fi tiparita in zeci de mii de exemplare, toata lumea ar merge in Rai. Numai daca ar intelege-o. Atat de mult foloseste pentru crestini cugetarea la moarte, ca ne arata ce-i omul si unde se duce si ce va fi in ziua mortii sau a judecatii.
Acolo spune ca cel mai mare sfetnic in viata nu este nici filosoful, nici ingerii, ci moartea : ” Ia-ti sfetnic, omule, pe moarte, si atata intelepciune are sa te invete, incat, nici Solomon in toata intelepciunea sa, nici ingerii, nici filosofii lumii, nimeni nu te va folosi pe tine ca moartea „. Pentru ce ? Moartea te sfatuieste : ” Omule, nu gandi rau, ca ai sa mori ! Nu fura, ca ai sa mori ! Nu vorbi rau, ca ai sa mori ! Nu ura pe fratele tau, ca ai sa mori ! Nu fi desfranat, ca ai sa mori ! Nu injura, ca ai sa mori ! Nu fuma, ca ai sa mori ! Nu fi betiv, ca ai sa mori ! Nu te judeca cu altul, nu intentiona sa faci rau nimanui, ia seama de sufletul tau, ca ai sa mori ! Cata filosofie ne aduce moartea ! Auzi ce spune Sfantul Ioan Damaschin : ” O, moarte, moarte, mai bine te-am numi pe tine viata, ca cel ce pururea cugeta la tine, pururea viaza „. Vrei sa stii ca nici Solomon nu poate invata atata intelepciune ca moartea. Zice marele Vasile : ” Si Solomon acela, iubitorul de intelepciune, daca n-ar fi uitat moartea, nu-l biruiau femeile, sa ajunga de batjocura lor, sa le faca si capiste, sa se lepede de Dumnezeu si sa se inchine la idoli „.
Iata, Solomon cel preaintelept, cel plin de darul intelepciunii, a ajuns inchinator la idoli si a zidit capiste zeilor, lepadandu-se de Dumnezeu dupa 40 de ani de domnie.
Pentru ce ? A uitat ca va muri. Pe el il mustra cartea intelepciuni lui Isus, fiul lui Sirah : ” Te-ai intarit in trup, te-ai intarit in pacat si ai uitat pe Ziditorul, Care ti-a dat intelepciunea, cu care ai condus poporul acesta 40 de ani”.
Vai de noi si de noi, ca nu gresim pana nu uitam de moarte. Nici un pacat nu trece de la minte la simtire, nici prin imaginatia noastra, daca avem inaintea ochilor moartea. Daca uitam moartea, murim, daca nu uitam moartea, traim, suntem vii cu sufletul in vecii vecilor.
Cine a gandit vreodata la moarte, si-a nalucit-o cu mintea si a gresit lui Dumnezeu vreodata ? Deci prea bun tovaras de drum , prea buna prietena si prea mare sfetnic ne este noua moartea. Sa nu ne temem de ea.
Cel mai mare filosof in viata sa avem moartea. Niciodata moartea nu te va invata de rau, totdeaunua iti va spune : pazeste-te de pacate, omule, ca ai sa mori ! Si-ti spune cel mai mare adevar. Pentru ce ? Pentru ca-ti spune negresit ca esti trecator, vei muri si vei sta inaintea lui Dumnezeu, sa dai seama de tot ce ai gandit, tot ce ai lucrat, tot ce ai facut.
Ce zice Alexandru Macedon, mare filosof – invatase filosofia despre suflet si moarte, de la acel mare filosof din antichitate, Aristotel -, cand a luat imparatia Persiei si a batut pe Darius si imparatia Egiptului si a luat imparatiile de langa Eufrat si imparatiile lui boz si celelalte. veneau filosofii si ii spuneau :
– Maria Ta, aur mult, pietre scumpe, palate are Darius si sabia lui Darius este facuta in forma de octogon cu opt muchii si are manerul impodobit cu doua kilograme jumatate de pietre nestemate si poleita cu aur curat. Vino s-o vezi, macar !
Iar el le-a raspuns :
– Daca-i moarte, nu-i nimic ! Ce-am sa fac eu cu sabia lui Darius in razboi ? Uite, am sabia asta ca fulgerul in mana mea, usoara. Aceea-i parada. S-o iau s-o leg la curea s-o duca calul, sa vada lumea ca straluceste la brau ?
– Vino, imparate, si ia pe sotia lui Darius, ca el a fugit si l-au spanzurat doi osteni.
– Cine l-a spanzurat pe Darius ? Cine le-a dat voie ? Sa-i spanzurati pe aceia, caci nu am dat eu ordin sa omori omul !
Am spus sa iei imparatia si sa-l lasi sa traiasca – ca el cucerea toate imparatiile si trecea mai departe. Altii ii ziceau :
– Ia una din fetele lui Darius, caci are cele mai frumoase fete de pe lume ! Doua fete avem. Si Macedon le-a zis :
– Sa nu le aduci sa le vad, ca-ti tai capul. Eu, care am cucerit atatea popoare cu puterea lui Dumnezeu, ma biruiesc de frumusetea unei femei ? Acest imparat a murit la 35 de ani necasatorit si otravit – stiti istoria lui -, dar totdeauna, cum ii spunea Ptolomeu Filadei si Seneca secretarul lui si Antioh si Nicanor si Vizantie si ceilalti si Chir cu toata suita lui :
– Maria Ta, nu-ti pasa de nimic; nici de aur, nici de frumusete !
– Nu ! Daca-i moarte, nu-i nimic !
De aceea si cand murea, dupa ce a batut toate imparatiile, cand a vazut ca-i dadusera otrava dulce, nepotii lui, a zis :
– Astazi am baut pahar dulce si amar !
– Ce este, Maria Ta ?
– Mor !
Se adunasera filosofii, generalii, imparatii, care pe unde ii pusesera. Iar el le-a zis :
– Eu nu ma tem de moarte ! Eu cred intru unul singur Dumnezeu, cum m-a invatat arhiereul evreilor, cand am cucerit Palestina. Acela mi-a spus ca este un singur Dumnezeu.
– Cum il cheama pe Dumnezeul vostru ? l-am intrebat pe arhiereu.
– Unul este Dumnezeu, Care a facut cerul si pamantul. Il cheama Savaot !
– Ce inseamna Savaot ?
– Dumnezeul ostirilor.
– Nu cumva conduce ostirile de jos ?
– N-ai grija, Maria ta ! El conduce ostirile cele din cer. Cu acelea nu te poti masura ! Aceluia ma inchin si eu.
Asa a cunoscut Alexandru Macedon pe Dumnezeu si a inceput sa fie un om foarte milostiv. Cand era sa moara, l-au intrebat generalii lui :
– Maria ta, din ce sa-ti facem mormantul ? Din marmura ? De aur ? de pietre scumpe, de iachint, de hrisolit, de onix, de ametist sau de rubin ? Toate pietrele scumpe i le-au pus.
Iar el le-e raspuns :
– Daca-i moarte, nu-i nimic ! Sa nu-mi faceti mormantul meu din aur si din alte pietre scumpe. Ci sa-mi faceti mormantul si sicriul de granit si sa nu cumva sa ma imbracati in haine aurite. Ci simplu, ca un simplu om. Si sa lasati la sicriu doua gauri : una in stanga si una in dreapta.
– Da de ce asta ?
– Pe acolo sa-mi scoateti mainile mele si sa le lasati goale, ca sa vada toti ca nimic n-am luat cu mine dupa moarte.
Vedeti, fratilor, intelepciunea imparatului Alexandru Macedon ? Sa nu creada cineva ca, dupa moarte, va lua ceva cu dansul. Ce-au folosit faraonii Egiptului ca au pus in piramide atata aur si argint si au facut carute cu cai de aur ? Le gasesc altii si se imbogatesc la muzee. Ce le-a folosit ? Le-au luat cu ei ? nu. Stii ce-au luat cu ei ? Fapta buna ! Daca au facut-o, au fost intelepti.
Si faraonii Egiptului aveau mare filosofie despre moarte.
Ei aveau un mare dregator, care era platit la curtea imparateasca, numit omul mortii. Si cand bea imparatul si manca si canta muzica si se veselea, venea acest slujitor cu o capatana de mort si i-o punea pe masa si atat zicea : ” Imparate, mananca, bea si te veseleste, dar adu-ti aminte ca ai sa mori !”

Pana la aceasta treapta se inalta Lucifer, cel fara de masura. Dar aceasta inaltime a fost atat de ametitoare chiar si pentru el, incat nu a putut sa ramana acolo si a cazut. El isi zicea in cugetul sau: „Ridica-ma-voi in ceruri si mai presus de stelele Dumnezeului celui puternic voi aseza jiltul meu!… Asemenea cu Cel Preainalt voi fi” (Isaia 14, 13-l4). Dar aceasta mandrie l-a doborat in cele mai de jos ale pamantului. Prin inselaciune i-a ispitit Satana spre o astfel de mandrie si pe protoparintii nostri in rai. Veti fi ca Dumnezeu!… (Facere 3, 5), le spune el. Si primii oameni, care au pornit pe calea inselatoare a mandriei, au cazut, si au cazut adanc, incat nu se mai puteau ridica singuri si trebuia ca insusi Fiul lui Dumnezeu, Iubirea intrupata, sa Se pogoare pe pamant spre a ne rascumpara si mantui.Veti fi ca Dumnezeu! Ce ademenire mare si minunata in aparenta! Cine nu si-ar dori sa fie ca Dumnezeu! Dar problema este ca diavolului nu ii sta in putinta sa ne faca asemenea lui Dumnezeu. El este mincinos. Fagaduintele lui sunt desarte. Ademenindu-ne catre inaltimi, ne arunca de acolo tocmai in adancuri. Adam si Eva au vrut sa fie asemenea lui Dumnezeu. Dar ce s-a intamplat? In unele privinte ei au cazut chiar mai prejos decat animalele. Se vede limpede din istoria urmasilor lor nefericiti intarirea acestui trist adevar. Si iata, din momentul tragic al caderii din rai, oamenii merg ca niste orbi pe calea mandriei, neincetat inseteaza sa se inalte si cadne incetat. Si cu cat zboara mai sus, cu atat cad mai rau. Intregul zbucium al lumii insangerate in care traim astazi isi are obarsia in mandria nebuneasca. Ea este pricinuitoarea tuturor marilor caderi ale omului modern. Cati scriitori, cati filosofi, cati politicieni, cati cuceritori au uitat, orbiti de mandrie, ca, totusi, si ei sunt simpli muritori, si au purces la savarsirea de fapte marete si peste puterile lor si, inaltandu-se impotriva lui Dumnezeu, si-au sfarsit sarmana lor viata, unii in boli ingrozitoare, altii complet distrusi, iar altii in deplina umilinta, nebuni, iar toti dimpreuna: in iad! Dumnezeu insusi celor mandri le sta impotriva (Iacob 4, 6). Duhul mandriei contrazice intotdeauna si nu vrea sa primeasca invatatura de la nimeni. El este despotic, foarte iubitor de sine si crud. Cel mandru ar prefera mai degraba sa i se ia viata decat sa fie demascat si umilit. El doreste sa conduca si sa existe competitie. Vrea sa fie asemenea lui Dumnezeu. „Asa precum chiparosul nu-si pleaca ramurile ca sa se intinda pe pamant, nici monahul cu inima mandra nu vrea sa faca ascultare”, spune Sfantul Ioan Scararul. Cel mandru nu va recunoaste niciodata ca este vinovat de ceva. Un batran foarte cunoscator il sfatuia duhov-niceste pe un frate ce se trufea, la spovedanie. Iar acesta, orb fiind, zise: „Iarta-ma, parinte, nu sunt mandru.” Auzind acestea, preainteleptul batran zise catre el: „Si cealta dovada mai vadita a patimii acesteia poti da, fiule, decat cuvantul ce l-ai spus: nu sunt mandru …” Neamul omenesc, cazut, al veacului acestuia nu vrea sa recunoasca mandria ca pacat, ci o socoteste a fi o virtute. Atat de mult a amestecat omul sensul cuvintelor, incat nu batjocoreste mandria satanica, ci smerenia. El considera ca ceva firesc atunci cand cineva da dovada de mandrie. A fi mandru se impune ca o datorie si pricina de lauda. Orice om, astazi, trebuie sa aiba ca tel propria sa demnitate, sa-si pastreze cinstea, sa-si apere propria persoana. Dar dincolo de toate aceste cuvinte – cinste, demnitate, ambitie – se ascunde mandria nebuneasca. Dati in vileag un astfel de „cavaler” al „nobilului” orgoliu in vreun pacat al sau!

Grija celor din lume este ca vor sa fie slaviti pentru frumusete, bogatie, stapanire si pentru inteligenta.ˇ Nu-i usor a ne izbavi de slava desarta, dar se izbaveste cineva prin lucrarea ascunsa a virtutilor si prin luarea aminte deasa. Semnul izbaviriie a nu mai tine minte raul celui ce ne-a vorbit de rau.ˇ Ia seama si vei vedea aceasta nelegiuita inflorind pana si la mormant invesminte, mirodenii, convoaie si cantari (cu ocazia inmormantarii cu mare pompa; aceasta se vede si in monumentele costisitoare pe care si le cladesc unii cat sunt in viata).ˇ Fiecare virtute este capabila sa nasca slava desarta; aceasta impletiretine de o etapa inca nedesavarsita a firii noastre. Patima este atat de impletita cu firea, incat ni se pare ca luptand cu patima, luptam cu firea noastra si vedem in aceasta o greutate. Numai o intelegere adanca a firii noastre ca regasindu-se deplin cand se uita pe sine, sau se preda total lui Dumnezeu si semenilor, ne scoate din aceasta stare contradictorie si chinuitoare pentru a ne ridica la starea paradoxala suprema, fericita si conforma cu ea, la starea in care nu mai esti prin tine, ci prin Dumnezeu, prin Cel ce te iubeste si pe care Il iubesti desavarsit.ˇ E propriu celor inaintati sa rabde cu barbatie si cu bucurie ocarile, dar e propriu celor sfinti si cuviosi sa treaca nevatamati prin laude.ˇ Sa ne ferim sa fim laudati cat si de a ne ferici unii pe altii in fata. Cea de-a doua este a lingusitorilor si a celor miscati de draci, prima a usuraticilor. Cel de-al doilea este ca un stricator al bunatatilor – ingerul diavolului; cel dintai este un mostenitor nesocotit, pregatit sa piarda indata ostenelile. Amandoi lucreaza impreuna pierderea reciproca.ˇ Cand vei auzi pe aproapele si prietenul tau ca te-a defaimat in dos sau chiar fiind tu de fata, atunci si numai atunci arata-i iubire si manifesta-ti dragostea fata de dansul.ˇ Mare lucru e a scutura din suflet lauda oamenilor, dar mai mare e a respinge lauda dracilor.ˇ Nu cel ce se dispretuieste si se defaima pe sine arata ca este smerit -caci cum nu se va suporta cu usurinta pe sine, ba inca prin aceasta se vasi mandri, ci acela care ocarat fiind de altul nu-si va imputina iubirea catre dansul. (Cel smerit nu se tulbura cand e nedreptatit si nu se ingrijeste sa-i convinga pe ceilalti ca a fost calomniat, ci degrab cere iertare.)ˇ Nu te compara cu cei pacatosi, ci mai degraba cu cei inaintati in virtuti,caci masurandu-te cu cei dintai vei cadea in groapa inchipuirii de sine; insa masurandu-te cu cei din urma vei inainta spre inaltimea smereniei.ˇ Slava desarta se foloseste de darurile naturale si prin acestea de multe ori i-a doborat pe nenorociti. Cel ce se mandreste cu darurile sale naturale (inteligenta, invatatura, cititul limpede, elocinta, cu destoinicia si cu toate celelalte pe care le are fara nici o osteneala, nu-si va putea insusi niciodata bunatatile mai presus de fire; caci cel necredincios in putine, va fi necredincios si in multe si stapanit de slava desarta.ˇ Inceputul lepadarii slavei desarte e pazirea gurii si iubirea necinstirii, mijlocul ei este oprirea tuturor lucrarilor gandite ale slavei desarte, iar sfarsitul este indeplinirea fara nici un regret cele ce tin de necinstire inaintea multimii oamenilor.ˇ Cel ce are grija de limba se dovedeste lucrator al virtutilor, iar nepedepsirea limbii arata desertaciunea din el.ˇ Nu-ti ascunde rusinea pe motiv ca tu vrei sa dai prilej de poticnire; trebuie avut in vedere si felul pacatului, caci nu este nevoie totdeauna de aceeasi doctorie.ˇ Cand vezi un gand in tine ispitindu-te cu slava desarta, cunoaste limpede ca-ti pregateste rusinea.ˇ Cand laudatorii, mai bine-zis amagitorii incep sa ne laude, sa ne aducem aminte de multimea faradelegilor noastre si ne vom afla nevrednic de cel spuse sau facute.ˇ Cei simpli nu sunt cuprinsi de aceasta otrava caci slava desarta este lepadarea simplitatii si o prefacatorie continua.ˇ Mandria este tagaduirea lui Dumnezeu, dispretuirea oamenilor, maica a osandirii, nepoata a laudelor, semnul nerodniciei, izgonirea ajutorului lui Dumnezeu, inaintemergatoarea iesirii din minti, pricinuitoarea caderilor, izvor al maniei, usa fatarniciei, cauza nemilostivirii, radacina hulei.
Cel ce sufera de inchipuirea de sine nu traieste ancorat in realitate. Toata imaginea este un fum care-l intoxica. El iese din legatura cu Dumnezeu si cu oamenii care sunt singura realitate ce-l tine si pe el in real.ˇ Unde s-a produs caderea, acolo s-a salasluit mai inainte mandria, caci al doilea lucru este vestitor al celui dintai.ˇ Cel ce se inalta cu cugetul, se impotriveste cu cuvantul, dar cel smerit nu stie sa se impotriveasca nici cu privirea. Monahul semet contrazice cu tarie spusele altuia. Barbatul mandru iubeste stapanirea si cu toate ca-i constient prin aceasta ca-si agoniseste pieirea, totusi nu se incumeta sa-si paraseasca naravul.ˇ Cel ce respinge mustrarea cuibareste patima in sufletul sau, iar cel ce-o primeste s-a dezlegat de legatura ei.ˇ Celor mandri le este folositoare ascultarea cu supunere, o viata aspra si lipsita de orice cinstiri precum si citirea faptelor celor mai presus de fireale Parintilor. Doar asa va mai fi poate vreo speranta de mantuire si pentru acesti nenorociti.ˇ Sa ne cercetam pururea pe noi insine si sa nu incetam niciodata a ne compara cu parintii si luminatorii dinaintea noastra si atunci vom vedea ca nu le-am urmat nici macar un pas, nu ne-am pazit fagaduinta ci ducem inca o viata lumeasca.ˇ Trufia lucreaza uitarea greselilor, caci aducerea aminte de acelea e pricinuitoarea smeritei cugetari. ( Uitarea greselilor pricinuieste uneori inchipuirea de sine, alteori nesimtirea. Uitarea de sine din mandrie da aparenta unei cunoasteri de sine caci sinea cunoscuta prin mandrie, e o sine de suprafata, suprapusa, si care sta pe nisip ca un gol, pe cand sinea cunoscuta prin smerenie este sinea afundata pe veci in temeiul neclintit si adevarat care este Dumnezeu. Cel mandru, nestiind de pacatele sale nu se deosebeste de Dumnezeu in inchipuirea sa si deci nu-si vede fundamentul sau; cel smerit stiind de greselile sale sau de micimea sa, isi vede fundamentul sau care-l sustine totusi pentru veci, iertandu-l.
Daca mândria i-a facut pe unii din îngeri draci, negresit smerenia poate face si din draci îngeri. Drept aceea sa nu sovaie cei ce au cazut .
Sa nu-i înveti pe cei simpli si nevinovati cele mestesugite si subtiri, ci mai vârtos îndruma-i la simplitate .
Dar ei n-au cunoscut, nici n-au priceput, ci în întuneric umblă; stricase-vor toate rânduielile pământului.
Eu am zis: „Dumnezei sunteţi şi toţi fii ai Celui Preaînalt”.
Dar voi ca nişte oameni muriţi şi ca unul din căpetenii cădeţi .

Fotografia postată de Dimineti Cu Dor.

Publicat în Alte subiecte | Lasă un comentariu

Minte – Emotie – Comportament

Ce departe este visul , paradisul ce aievea mi l-ai promis .Ai jucat un rol pe scena vietii si eu am fost simplu spectator . Ti-am incredintat ale mele surasuri , ale mele taine , ale mele dureri . Spasmul glotei .(…)
Unii psihoterapeuți afirmă că se moare de frică și de oboseală , nu de cancer. Cancerul este o boală care apare pentru acei care au conflicte interioare nerezolvate . Boala este un conflict între minte și suflet . Fiecare vrea să transmită ceva , iar cealaltă parte înțelege altceva . Lovim în organe în funcție de fricile noastre . Tratăm trupul , dar să tratăm și sufletul.
Cine nu poate trece peste un eveniment neplăcut din viață poate face cancer de stomac . Cineva are resentimente îl lovește un cancer renal. Altcineva se teme că va muri de foame și va face cancer hepatic că nu are cu ce să-și hrănească familia .
Frică și furie sau dragoste și recunoștință. Frica este o problemă sufletească și nu a minții. Agresivitatea este o formă a fricii . Este frica și apoi furia . Uneori lacrimile nu vin pentru că plânsul nu poate fi manipulat ușor .(…)
Boala ne trimite spre introspecție . Faptul că ești cu cineva și te simți singur se datorează că nu suntem în relație bună cu Dumnezeu . Dependențele sunt dureri de factură sufletească . Orice i se întâmplă sufletului afectează și corpul. Orice i se întâmplă minții afectează și corpul și viceversa, minte-suflet-corp. Dacă apelezi la divin , la spiritualitate , există o soluție. Dumnezeu nu este îmbuteliat ca să nu avem accest la El. Oricine are acces la Doamne. Nu știm să accesăm , nu că nu putem . Hristos nu se ascunde în Potir sau în icoană , ci se descoperă. Tăiem păcatele de la tulpină , dar ele se țin de rădăcini. Este o dizarmonie care trebuie armonizată. Vindecare înseamnă creștere spirituală .(..)
Adeseori fericirea ne stoarce , ne diluează , iar suferințele ne curăță , ne purifică. Suferința are ceva special , iar fericirea este un bun comun. Smerenie , pocăință , genunchi..(..)
Crede-ma ca nu vrei averi .Vrei pace si iubire . Te-ai agitat in zadar . (..)
Totul este atat de simplu si frumos . Sufletul tau e pur . Ai rabdare .(..)
Straduieste-te sa fii cat poti de vrednic , dar nu poti astepta pana o sa fii vrednic .Nu stii ce iti aduce ziua de maine .(..) Cand ai un ciocan in mana , vezi cuie peste tot . (..)

Mi-ar fi plăcut să-ţi arăt pescăruşii
şi pietrele ce rămân mereu nemângâiate,
copacii, ce nimeni nu-i îmbrăţişează
iarba, ce a rămas nesărutată de tălpile calde…

Mi-ar fi plăcut să-ţi aduc în palmă fluturii
să-ţi mişte inima într-o secundă eternă
şi clipa, ce găseşte misterul netrăit,
căci răsăritul e ca un suflet de copil…

Mi-ar fi plăcut să-ţi ofer Mărgăritarul,
Bucuria sfântă, ce zilnic, păşeşte pe lângă tine
şi vindecarea, ce transformă lutul în aur,
dar, mereu, mereu ai braţele ocupate…

Mi-ar fi plăcut să-ţi fac, astăzi, cunoştinţă cu tine !…

Ieromonah Hrisostom Filipescu – Putine lacrimi , multa bucurie

Va las cartea mai jos ;

https://ia601909.us.archive.org/5/items/PutineLacrimiMultaBucurie/Putine%20lacrimi,%20Multa%20bucurie.pdf

Publicat în Alte subiecte | 2 comentarii

“Totul e relativ”, mai putin existenta lui Dumnezeu care indiferent cum il numim El exista!

Pentru ca am intanit persoane care „bat totul in cuie ” si mai dau si invataturi gresite .

Grecii antici credeau ca Prometeu i-a facut pe oameni din lut iar Atena le-a suflat in nari viata , facandu-i intelepti .

Dupa credinta crestina, omul consta din trup material si din ceea ce numim suflet, care nu poate fi redus la materie. Trupul omului este luat din pamant. Su­fletul provine de la Dumnezeu prin creatie (Fac, 2, 7 ; I Cor., 15, 45) si nu prin emanatie.
Despre cele doua elemente consti­tutive ale naturii omenesti ne vorbeste Sfanta scriptura  nu numai in descrierea creatiei (Fac, 1 si 2), ci si in alte multe locuri ale sale : „Si tarana sa se intoarca in pamant, cum a fost, iar sufletul sa se intoarca la Dumnezeu care l-a dat” (Ecl., 12, 7). „Nu va temeti de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot sa-l ucida ; temeti-va mai de graba de acela care poate si sufletul si trupul sa le piarda in gheena” (Matei, 10, 28).
 In Sfanta Scriptura, natura spirituala a omului este numita uneori suflet, alteori spirit. Sufletele celor raposati sunt numite deopotriva si spirite sau duhuri, iar despre cei care mor se spune ca iese de la ei spiritul sau sufletul (Matei, 27, 50 ; Fapte, 15, 26). Mantuitorul spune intr-un loc ca isi pune viata (sufletul) pentru oile Sale (loan, 10, 15), iar in altul, ca isi da duhul (Luca, 23, 46). Deci spirit sau duh si suflet sunt numai nume diferite date uneia si aceleiasi realitati din om, anume principiului lui de viata.
Apolinaristii, sprijinindu-se pe filosofia lui Platon si Plotin privind fiinta omului, si incercand sa gaseasca un temei pentru erezia lor, sus­tineau o conceptie trihotomista despre natura omului. Dupa ei, omul s-ar compune din trup, suflet si spirit. Omul ar avea, astfel, un suflet animal si un altul rational, adica principiul imaterial din om ar fi despartit in doua substante : suflet si spirit. Aceasta conceptie este intalnita mai tarziu la unii teologi protestanti care invoca drept baza scripturistica a trihotomiei omului, indeosebi textul din I Tes., 5, 23 si Evr., 4, 12 care par a distinge in fi­inta omului trei elemente componente : trup, suflet si spirit: „insusi Dumnezeul pacii sa va sfinteasca pe voi desavarsit, si intreg duhul vos­tru, si sufletul si trupul sa se pazeasca, fara de prihana, intru venirea Domnului nostru Iisus Hristos„;”Caci cuvantul lui Dumnezeu e viu si lucrator si mai ascutit decat orice sabie cu doua taisuri, si patrunde pana la despartitura dintre suflet si duh”. In aceste doua texte, numai aparent se vorbeste despre trei elemente componente ale naturii umane. Prin suflet si duh din aceste doua texte, sfantul apos­tol Pavel numeste unul si acelasi element component al naturii umane, principiul spiritual.
Trebuie observat, in primul rand, ca sfantul apostol Pavel afirma categoric dihotomismul naturii omenesti : „Ci eu, desi de­parte cu trupul, insa de fata cu duhul, am si judecat, ca si cum as fi fost de fata, pe cel ce a facut una ca aceasta” (I Cor,, 5, 3) ; „…si femeia nemaritata si fecioara poarta grija de cele ale Domnului, ca sa fie sfanta si cu trupul si cu duhul…” (I Cor., 7, 34).  
O a doua observatie care trebuie facuta este ca in textele citate si in intreaga Sfanta Scriptura, termenii suflet si spirit sau duh se folo­sesc, cum deja am vazut, in mod amestecat, unul pentru altul, denumind acelasi element component al naturii omenesti. Prin urmare, in cele doua texte amintite (I Tes., 5, 23 si Evr., 4, 12), in care se vorbeste despre suflet si duh, nu este vorba de doua principii deosebite, ci nu­mai de doua functii sau puteri ale aceleiasi naturi spirituale a omu­lui, si anume despre puterea vietii organice si puterea vietii spirituale. Prin suflet si duh sau spirit, in cele doua texte, se indica cele doua aspecte ale aceleiasi naturi spirituale : aspectul inferior al vietii vege­tative organice, adica al sufletului, si aspectul superior al cunoasterii si vointei rationale, adica al spiritului. Deci, aceeasi natura spirituala umana se numeste suflet cand se raporteaza la cele ale trupului, indeplinind functiuni organice, si se numeste spirit sau duh, cand se raporteaza la cele strict spirituale, indeplinind functiuni din sfera spiritualului.
Constitutia dihotomica a omului reiese si din implicatiile morale ale cuvintelor suflet si duh sau spirit din textele pauline. Omul legat in mod esential de cele pamantesti nu se poate ridica la o viata spiri­tuala superioara, ramanand om psihic sau trupesc, sau firesc. Despre oa­menii „psihici” sau firesti, sfantul Iuda spune ca nu au Duhul (Iuda, 19). Omul care duce o viata pe plan superior, in duhul lui Hristos, ca unul care are harul dumnezeiesc, este un om duhovnicesc, spiritual. Ca ur­mare, spiritul sau duhul se numeste suflet, intrucat ramane in sfera na­turalului si sufletul se numeste duh sau spirit, intrucat este ridicat in sfera supranaturala a harului dumnezeiesc.
Prin urmare, opozitia paulina si scripturistica in general dintre omul psihic sau trupesc si omul duhovnicesc sau spiritual (I Cor., 2, 14-15;15, 45; Gal., 5, 17) nu este fiintiala, ci morala; ea nu se bazeaza pe existenta unor principii deosebite in componenta spirituala a omului, ci tocmai pe trairea deosebita a aceluiasi principiu de viata, adica a sufletului.
 Dupa invatatura crestina, sufletul este o substanta reala, vie, ima­teriala sau spirituala si nemuritoare. El strabate prin trupul material si este legat de el, dar transcende materialitatea trupului. El este „cineva” nu numai „ceva”, tocmai datorita sufletului sau. Omul este cineva prin acest sub­strat inzestrat cu constiinta si cu capacitatea de reactii constiente si libere.
 Sufletul omului, nu-l putem defini in esenta lui, ci il putem doar descrie in manifestarile lui, ca fapt  esential  care face pe om un subiect constient si voluntar, unic si de neinlocuit.
 Ideea nemuririi sufletului este exprimata si in rugaciunile ca Dumnezeu sa ia la Sine sufletele oamenilor (Tob., 3,  6),  caci  ele se intorc la Dumnezeu dupa despartirea lor de trup (Ecl., 12, 7). Dumnezeu1 tine in mana Sa sufletele dreptilor (Int. Sol., 3, 1 ; 2, 22). In Noul Tes­tament nemurirea sufletului este un adevar general cunoscut si martu­risit : „Caci stim ca, daca acest cort, locuinta noastra pamanteasca, se va strica, avem zidire de la Dumnezeu, casa nefacuta de mana, vesnica, in ceruri” (II Cor., 5, 1).
 Intreruperea vietii pamantesti nu rupe definitiv legatura dintre trup si suflet, caci acestea raman unite pentru vecie (Filip., 3, 21 ; I Cor., 15, 20, 44). Desi in cursul vietii pamantesti trupul se poate impotrivi sufletului (Gal., 5, 17), impiedicandu-l uneori in aspiratiile sale mai inalte si in nazuinta lui spre Dumnezeu (II Cor., 5, 6), totusi, numai in unire cu trupul, sufletul savarseste cele bune si cele rele (II Cor., 5, 10).
 Cu acelasi trup, omul se va prezenta la a doua Venire, in fata Fiului Omului, Hristos, venit sa judece lumea, spre fericirea vesnica sau osanda vesnica (Matei, 24, 30, 39; 25, 31-46). Cei adormiti vor invia si se vor prezenta cu aceleasi trupuri, dar nestricacioase (I Cor., 15, 52-53), iar cei vii nu vor mai muri dar se vor schimba, imbracandu-se toti intru nestricaciune (I Cor., 15, 50-51).
 Dupa credinta crestina, si trupul, datorita prezentei si lucrarii in el a sufletului, isi are insemnatatea lui deosebita, indicata, prin crearea lui printr-un act special de catre Dumnezeu (Fac, 2, 7), prin rationalitatea plasticizata speciala pe care o cuprinde si prin menirea lui de templu al Duhului Sfant  (I Cor., 3, 16)http://www.crestinortodox.ro/dogmatica/lumea-vazuta/trupul-sufletul-69087.html
Exista trei teorii despre corp si suflet.
Teoria credintei
Aceasta teorie sustine ca nu exista nimic in afara de suflet si spirit. Adeptii acestei teorii exprima opinia ca exista entitati spirituale, separate unele de altele prin calitatile lor, si care sunt numite sufletele oamenilor. Aceste suflete exista independent chiar si inainte de a se cobori si incarna in corpuri umane.
Dupa ce corpul moare, moartea nu se extinde peste aceste entitati, pentru ca acestea sunt spirituale. In opinia lor, moartea este o simpla separare intre elementele din care este formata o entitate. Prin urmare ei se refera la faptul ca organismul material este format dintr-un ansamblu de cateva elemente care se vor separa din nou dupa moarte. Dar sufletul, fiind o entitate spirituala , nu se poate dezintegra astfel incat structura sa sa fie afectata. Asadar, sufletul este nemuritor si exista vesnic.
Dupa aprecierea adeptilor acestei teorii, corpul este un fel de imbracaminte a entitatii spirituale si cu el se imbraca sufletul. Prin intermediul corpului, sufletul isi manifesta puterile sale, calitatile sale si diferitele facultati. Prin acest mod sufletul ofera viata si circulatie corpului si il protejeaza de vatamari. Corpul insusi este fara viata si inert si nu are nimic in afara de materie fara viata si tot asa va ramane si in momentul in care sufletul il va parasi. De asemenea, toate semnele de viata pe care le vedem in corpul uman, nu ar fi decat manifestarile puterilor sufletului.
Teoria Dualismului
Aceasta este teoria celor care cred in dualitate (coexistenta a doua principii sau a doua elemente diferite). Potrivit opiniei lor, corpul este o creatie perfecta, independenta, vie, se hraneste si isi furnizeaza singur tot ce are nevoie pentru existenta, se protejeaza singur si nu are nevoie de nici un ajutor al unei entitati spirituale.
Cu toate astea, acest corp nu este considerat ca fiind esenta persoanei. Acest rol este luat de catre sufletul inteligent, care este socotit ca fiind entitate spiritual, precum spun si adeptii primei teorii. Diferenta dintre cele doua teorii cu privire la corp, se bazeaza pe dezvoltarea rapida a stiintei, care a descoperit ca natura a fixat in interiorul organismului toate nevoile si cerintele importante ale acestuia si de aceea activitatea sufletului in corp ramane numai sa atribuie corpului insusirile, calitatile bune si interesele spirituale. Adica ei cred in ambele teorii simultan, dar totodata afirma ca sufletul este cauza, originea crearii corpului, ceea ce inseamna ca corpul este rezultatul si continuarea sufletului.
Teoria negarii
Cercetatorii acestei teorii neaga existenta oricarei realitati spirituale si recunosc doar corporalitatea organismului. Adeptii acestei teorii neaga prezenta a absolut oricarei entitati spirituale, abstracte, in structura corpului uman.
Cu o certitudine incontestabila ei considera ca mintea umana nu este altceva decat un derivat al organismului. Ei descriu corpul ca o masinarie cu cabluri electrice care fac contactul intre organe si creier. Opinia lor este ca intregul mecanism corporal este activat de stimulenti exteriori care vin in contact cu corpul si sunt transmisi catre creier, sub forma de placere sau durere, iar in funcţie de asta, creierul da comanda unui anumit organ despre modul cum sa actioneze.
Totul este controlat de catre nervi (cabluri) si tendoane, care sunt conectate, potrivit unui program al carui scop este de a evita sursele de durere si de a aspira spre sursele de placere. Prin acest mod, afirma sustinatorii acestei teorii, se petrece in om, intelegerea oricarei situatii a vietii si reactia fata de ea. Senzatia de inteligenta si logica din mintea noastra, se aseamana cu o fotografie, sau cu o stampila a ceea ce s-a petrecut in interiorul corpului. Avantajul omului fata de restul animalelor, consta in faptul ca tot ceea ce are loc in organism se reflecta in creier, ca o imagine pe care omul o simte si o primeste ca logica si rationala. De aceea, adeptii acestei teorii afirma, ca tot ceea ce percepem, cat si concluziile pe care le tragem, nu sunt altceva decat rezultatul proceselor care se petrec in interiorul corpului. In mod similar, primei teorii, unii dintre adeptii teoriei dualismului sunt de acord cu teoria negarii, cu toate astea ei adauga existenta unei entitati spiritual, eterne numita suflet, care, dupa opinia lor se imbraca in sistemul organismului. Ei afirma ca sufletul este esenta persoanei, in timp ce organismul serveste doar ca invelis, acesteia. Astfel se poate descrie, tot ceea ce a fost prezentat pana in ziua de azi, de catre stiintele umane, ca notiune de corp si suflet.

Daca ne hranim sufletul cu „bunatati” , cum ar fi – dragoste , generozitate , altruism , incredere , optimism , modestie bucurie etc , vom putea spune despre noi ca suntem pe una dintre treptele spre „urcus” . Infrumusetarea vietii noastre este o cauza nobila si scopul in sine al oricarui individ . Dimpotriva , daca ne hranim cu „hrana moale” nu vom face decat sa starnim „vant” in noi si in jurul nostru , sa ne saracim starea de spirit , sa cream angoasa si neliniste iar in loc de „urcus” sa avem un „coboras” .

Va las o carte ..O teorie .

https://docs.google.com/file/d/0B5GGb9o2INs5Njk0YTg3YzgtMTM3NS00YTQ2LWJkYWYtMDY1ZmFkN2QxYjEz/view

Publicat în Alte subiecte | 2 comentarii