Sa fii bun , sa ai curaj

Cu cat aloci mai mult timp inimii , cu atat multitudinea schimbarilor din interiorul lumii tale te vor innoi iar si iar .
Cea mai mare presiune pe care o putem exercita asupra unui om este dragostea si rugaciunea trimisa in dar pentru el .
O provocare si un dar – Sa fii bun , sa ai curaj !

Unii spun ca exista doua lucruri pe lume : Dumnezeu si frica ; iubirea si frica sunt unicele lucruri . Exista doar un singur rau in lume : frica.
Exista doar un singur bine in lume : iubirea . Cateodata este denumita in alte feluri . Cateodata i se spune fericire sau libertate ; sau pace , sau bucurie , sau Dumnezeu , sau altfel . Dar eticheta nu conteaza cu adevarat . Si nu exista un singur rau in lume pe care sa nu-l poti asocia cu teama . Nici unul . Ignoranta si frica , ignoranta cauzata de frica – de aici vine tot raul , de aici vine violenta . Persoana care este cu adevarat non-violenta , care este incapabila de violenta , este persoana care nu cunoaste frica . Devii violent doar atunci cand iti este teama . Gandeste-te cand ai fost furios ultima data . Hai, gandeste-te . Aminteste-ti de ultima oara cand te-ai infuriat – si cauta frica din spatele maniei . Ce te-ai temult sa pierzi ? Ce ti-a fost teama ca ti-ar putea fi luat ? De acolo vine mania . Gandeste-te la cineva plin de manie,  cineva de care poate ti-e frica . Vezi cat este de inspaimantat ? Este speriat – cu adevarat inspaimant . Ii este atat de teama – pentru ca , altfel, n-ar fi furios . In cele din urma , exista doua lucruri -iubire si frica . Spuneti-i constienta , ziceti-i iubire , numiti-l spiritualitate sau libertate sau trezire – sau oricum . Este unul si acelasi lucru .
Maestrul susținea că lumea pe care o percep majoritatea oamenilor nu este lumea Realității , ci o lume pe care și-o creează ei înșiși . Când un erudit a încercat să-l contrazică , Maestrul a luat doua bețe și le-a așezat pe podea sub forma literei T , după care l-a întrebat :
– Ce vezi aici ?
– Litera T , a răspuns savantul .
– Exact ceea ce credeam . În Realitate nu există așa ceva , o litera T . Aceasta reprezintă un simbol care exista doar în mintea ta . Aici se află doar două crengi rupte , în forma de bețe . Datoria voastră este să fiți . Nu să fiți cineva , nici să nu fiți nimic – căci așa se nasc lăcomia și ambițiile ; nu să fiți cutare sau cutare – căci așa deveniți condiționați ; ci pur și simplu să fiți  . Anthony de Mello

Omul nu poate ameliora nimic pe pământ dacă nu a ştiut mai întâi să se înalţe prin intermediul gândului pentru a contempla alte imagini, alte existenţe ce îl depăşesc şi îi pot servi ca modele sau ghizi. Iisus spunea: „Facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pământ”. Pentru a exprima o astfel de dorinţă, înseamnă că el a contemplat Cerul unde totul era de o asemenea perfecţiune, de o asemenea splendoare încât nu puteai să-ţi doreşti decât ca pământul să devină într-o bună zi o imagine a Cerului. Aceasta presupune însă neapărat ca omul să evadeze din realităţile terestre atât de mediocre, întunecate, dezordonate, pentru a contempla regiunile celeste, apoi să revină să îndrepte lucrurile, să le organizeze după modelele contemplate. Tocmai aceasta este lucrarea Iniţiaţilor: în meditaţiile, în contemplările lor, ei reuşesc să sesizeze, să capteze această perfecţiune din înalt, şi se străduiesc apoi să o reproducă aici, pe pământ. Cu excepţia Şcolilor Iniţiatice, oamenii, care nu cunosc această metodă, nu sunt obişnuiţi să părăsească pământul pentru a contempla o lume superioară, de aceea ei au făcut din pământ un loc înspăimântător. Meditaţia, contemplarea nu au alt scop decât să permită omului să atingă un nivel de conştiinţă superioară ce îi va influenţa apoi gusturile, judecăţile, atitudinile. Trebuie numai să ştim cum să medităm, cum să contemplăm, şi asupra cărui subiect . 

Image result for plus belle photo de nature

Anunțuri
Publicat în Alte subiecte | Lasă un comentariu

La vie est belle et vous êtes comme ça

Vino sa inveti ce este inocenta si puritatea , ce este blandetea si ce este iubirea . Vei afla care este rostul tau in lume , care este scopul existentei noastre . Spre stupoarea ta , vei afla ca viata noastra nu sfarseste in moarte , ci in inviere ; ca existenta noastra este spre Hristos si ca lumea nu este doar un moment gol , in care sa stapaneasca neantul . Vei avea o nadejde si nadejdea te va face tare . Vei avea o credinta si credinta te va mantui . Vei avea o dragoste si dragostea te va face bun . (…)
Societatea te socoteşte un simplu element constitutiv , o cărămidă între celelalte cărămizi ; libertatea ta este de a fi o cărămidă odată pentru totdeauna fixată .
 Libertatea aceasta este libertatea constrângerii şi aici începe drama ta , fiindcă libertatea este în tine , dar tu nu ştii s-o descoperi în sensurile ei adevărate , nici s-o foloseşti atunci când , însfârşit , vei fi descoperit-o . Ţi s-a spus că tu nu ai libertate , că libertatea ta este înţelegerea necesităţii , iar necesitatea îţi este impusă de un element cu totul exterior ţie , ca într-o construcţie moartă .
 Biserica lui Hristos este vie şi liberă . In ea ne mişcăm şi trăim prin Hristos , care este cap al Bisericii , având libertate deplină , căci în ea cunoaştem  Adevărul , iar
 Adevărul ne face liberi (Ioan 8:32).
Când surâzi unui întristat ; când ajuţi unui bătrân să păşească mai uşor ; când dai pomană săracului şi-l vizitezi pe bolnav ; când rosteşti : „Doamne, ajută-mă! ” –  eşti în Biserica lui Hristos .
Când eşti bun şi îngăduitor ; când nu te superi pe fratele tău , chiar dacă acesta ţi-a rănit sensibilitatea ; când zici : „ Doamne, iarta-l! ” –  eşti în Biserica lui Hristos . Când munceşti cinstit acolo unde te afli şi când seara te întorci ostenit , dar cu zambetul pe buze la ai tăi , aducând cu tine o lumină calda şi plină de omenie ; când răscumperi răul prin iubire –  eşti în Biserica lui Hristos .(…)
„La inceput a facut Dumnezeu cerul si pamantul ”.
 Un cer si un pamant , un imanent si un transcendent , un dat material si o aspiratie spre desavarsire ; un spatiu supus timpului , pe de o parte , si o existenta aspatiala atemporala , pe dealta parte . De atunci si pana acum pastram in noi nostalgia integrarii noastre in cerul lui Dumnezeu ; de atunci si pana acum nu am uitat nici o clipa ca acolo este centrul spre care aspira cerul din noi .(…)
Noam Chomsky (lingvist american , parintele gramaticii generative) spune ca  „oamenii cei mai stupizi invata sa vorbeasca , dar cea mai inteligenta dintre maimute nu va ajunge
niciodata sa o faca ”…
Si acum , iata , un glas din cer ti se adreseaza : „Tu esti fiul Meu!” Si, ca si lui Iisus pe cand vietuia in lume , glasul iti confirma : „Te-am proslavit si iarasi te voi proslavi”.
 Esti pamant si cer , intuneric si lumina , pacat si har .
Dar eu te chem la un zbor mult mai inalt , la abandonarea ta totala , la curajul care sfideaza ratiunea ; te chem la Dumnezeu . La ceea ce transcede lumea , ca sa cunosti cerul infinit , cu bucuriile lui duhovnicesti , cerul pecare il bajbai acum in iadul tau , in cautarea ta si chiar in starea ta de revolta nedeliberata . Acest cer, cu ierarhia lui divina  , cu lumina divina care coboara din treapta in treapta, pentru a se intoarce apoi la propria-i sursa , care este Dumnezeu , nu ne numara din doi in doi sau din zece in zece. Pentru ca , in fata cerului , prietene , tu nu esti o biata piesa prinsa intr-un mecanism care te zdrobeste , ci esti un suflet , un tot , atat de liber in actele tale , atat de demn de pretuit , incat Insusi Dumnezeu , sub chipul celei de a doua Persoane treimice , a venit in lume sa Se rastigneasca pentru tine .
Sa nu crezi, tinere , in atotputernicia materiei ! Pamantul este finit , materia o putem epuiza incateva minute , prin scindari succesive , pina la disparitia ei , ajungand , daca nu-L admitem pe Dumnezeu , la neant . Vezi bine ca afirmatiile absolute ale materialismului se sprijina pe un suport limitat . Vezi bine ca atributele acordate materiei infinita , eterna , autocreatoare sunt notiuni pur spirituale . A nega cerul inseamna a nega orice existenta care nu cade sub incidenta simturilor mele . A nega spiritul inseamna a admite ca , in clipa in care mi-am inchis ochii si mi-am astupat urechile , lumea intra in inexistenta . Si acum , prietene  , vreau sa-ti recit cel mai frumos poem care s-a scris vreodata despre cer si despre pamant . Este inceputul Evangheliei lui Ioan:
„La inceput era Cuvantul si Cuvantul era la Dumnezeu si Dumnezeu era Cuvantul . Acesta era intru inceput la Dumnezeu . Toate prin El s-au facut ; si fara El nimic nu s-a facut din ce s-a facut . Intru El era viata si viata era lumina oamenilor. Si lumina lumineaza in intuneric si intunericul nu a cuprins-o ”.
 Cum ar putea oare intunericul sa incarcereze lumina , materia sa inabuse spiritul , ateismul sa anuleze credinta in Dumnezeu , sau constrangerea sa ne faca sa pierdem dorul de libertate ? Cerul te numara pe tine singur si numai pe tine , pe fiecare in parte , tu , unica si nerepetabila fiinta , prietene al meu , omule!

https://www.scribd.com/document/86657946/Pr-Gheorghe-Calciu-Dumitreasa-Cele-sapte-cuvinte-catre-tineri

Sa nu crezi prietene ca te-am parasit – Nu te voi parasi niciodata . Esti in inima si in gandul meu vesnic . Esti aici , in fiinta mea ce te iubeste fara a-ti cere nimic la schimb . Eu sunt tu ! Gandeste-te – daca eu sunt tu , atunci si tu esti eu ! Si iubim !
La vie est belle ! Pour toi , mon ami !Image result for vladimir volegov

 

Publicat în Alte subiecte | Lasă un comentariu

Cine suntem ? Neamuri , semitii

Spuneţi-ne câteva cuvinte despre patriarhul Avraam şi urmaşii lui . Cum a ajuns el  „părinte al multor neamuri”?

Avraam a fost al unsprezecelea patriarh de la Sem, fiul lui Noe. El a avut trei femei, prin pronia lu Dumnezeu, care prin ele să unească toate cele trei grupe de popoare care se trag din seminţia lui Noe.

Astfel, prin Sarra, care era din neamul lui Sem, se trage seminţia evreilor, adică semiţii. Din Hetoria, care este din neamul lui Iafet, al doilea fiu al lui Noe, se trag popoarele Asiei şi Europei, adică iafetiţii. Iar din a treia femeie, Agar slujnica, care este din neamul lui Ham, al treilea fiu al lui Noe, se trage seminţia agarenilor sau arabilor, numiţi şi hamiţi.

Deci, prin cele trei femei, Avraam a devenit părinte al tuturor seminţiilor pământului, adică al semiţilor (evreilor), al iafetiţilor, adică al creştinilor (indo-europenilor), şi al hamiţilor, adică al arabilor. Când toate aceste trei seminţii vor crede în Hristos, atunci se vor unii toate popoarele şi va fi o turmă şi un păstor.

Noi, creştinii, suntem fiii lui Avraam prin credinţa lui Isaac, care simboliza jertfa lui Hristos, şi prin femeia lui, Heturia. Semeţii sunt fiii lui Avraam prin Sarra, iar hameţii (arabii) sunt fiii lui Avraam, prin Agar slujnica. Dar noi, creştinii, suntem fiii lui Dumnezeu prin credinţa în Iisus Hristos, care este mult mai de preţ decât a fi fiul lui Avraam prin sânge, cum sunt evreii şi arabii.

Ne vorbește Părintele Cleopa, ediția a 2-a, vol. 4 , Editura Mănăstirea Sihăstria

Noe este al doilea Adam al omenirii, pentru că el singur cu încă şapte suflete au fost scăpaţi de Dumnezeu cu viaţă în vremea potopului. El a avut trei fii: Sem, Ham şi Iafet. Pe Sem l-a binecuvântat tatăl său, Noe, zicând: „Binecuvântat să fie Domnul Dumnezeul lui Sem, iar Canaan (fiul lui Ham) să-i fie rob“. Pe Iafet, de asemenea, l-a binecuvântat, zicând: „Să înmulţească Dumnezeu pe Iafet…“, iar pe Ham l-a blestemat, pentru că a văzut goliciunea tatălui său, zicând: „Blestemat să fie Canaan! Robul robilor să fie la fraţii săi.“ (Facere 9, 25-27). Datorită păcatelor lui Sem, pământul Palestinei a fost mai târziu ocupat de popoarele canaaneice, care se trag din Ham. De aceea, a fost chemat Avraam din ţara Ur în Canaan, că să moştenească pământul strămoşului său, Sem. Pentru aceea şi Moise a întors poporul ales din Egipt în pământul făgăduinţei, adică în ţara Canaanului, care era dat lor de Dumnezeu după potop. Dar, după cum ştim, din Vechiul Testament, evreii au biruit aproape toate popoarele canaaneice din Palestina, „afară de cinci cetăţi“ pe care Dumnezeu nu le-a dat în mâinile evreilor; pentru ca prin aceste popoare păgâne să-i smerească pe evrei când vor ieşi înaintea lui Dumnezeu. Deci, ori de câte ori evreii supărau pe Dumnezeu, El îi lăsa să cadă în mâinile celor cinci popoare păgâne, printre care au fost şi filistenii. Sfinţii Părinţi spun că Dumnezeu face tot aşa şi cu creştinii şi chiar cu bărbaţii sfinţi. Le lasă unele slăbiciuni şi patimi fireşti nebiruite de ei, precum mânia, somnul, foamea, lenevirea, gândurile, imaginaţia, ispitele trupeşti, cu scopul să-i smerească, ca să nu cadă în păcatul mândriei. La sfârşitul vieţii însă, Dumnezeu le ridică aceste patimi şi prin mila Lui se mântuiesc. Căci fără mila Lui, nici sfinţii nu se pot mântui, după cuvântul care zice: „În dar sunteţi mântuiţi“.

Arhim. Cleopa ILIE, Lumina şi faptele credinţei

http://parohiavarfucampului-valentin.blogspot.ro/2015/01/despre-creatiecadera-omuluirai-si-iad.html

Pentru ca te iubesc Image result for beautiful women in paintings

 

Publicat în Alte subiecte | Lasă un comentariu

Carti vechi – ce stim si ce nu stim

O carte veche de 1.000 de ani, păstrată la Budapesta, răstoarnă toate teoriile istorice despre cultura strămoşilor noştri.

Dacii scriau de la dreapta la stânga, iar citirea se făcea de jos în sus
De la daci nu au rămas izvoare scrise. Prea puţine se ştiau despre locuitorii zonei carpato-dunărene, după retragerea romanilor. O carte veche de aproape 1.000 de ani, păstrată la Budapesta, răstoarnă teoriile istoricilor. Manuscrisul cuprinde primele documente scrise în această perioadă istorică. A fost scrisă cu caractere dacice, de la dreapta la stânga, şi se citeşte de jos în sus. Vorbeşte despre despre vlahi şi regatul lor. Mulţi au încercat să descifreze Codexul Rohonczi, dar n-au putut. Arheologul Viorica Enachiuc a tradus, în premieră, filele misteriosului manuscris. Dăruită de un grof În 1982, Viorica Enachiuc a aflat dintr-o revistă publicată în Ungaria de existenţa în arhivele Academiei Ungare a Codexului Rohonczi. Se spunea că e redactat într-o limbă necunoscută. A facut rost de o copie. Timp de 20 de ani, a muncit ca să-i descifreze tainele. Manuscrisul se afla în Arhivele Academiei de Ştiinţe a Republicii Ungaria. E o carte legată în piele. A fost păstrată în localitatea Rohonczi până în anul 1907. Groful Batthyany Gusytav a dăruit-o Academiei de Ştiinţe a Ungariei, în 1838. Nu se ştie prin câte mâini a trecut de-a lungul secolelor. „Scriere secretă” După Al Doilea Razboi Mondial, doctorul Vajda Joysef, preot misionar, îi scria cercetătorului Otto Gyurk, în legatura cu Codexul: „Se găseşte în Arhivele Academiei de Ştiinţe a Ungariei o carte rară, Codexul Rohonczi. Acest Codex este scris cu o scriere secretă, pe care nimeni n-a reusit s-o descifreze până acum. Şi eu am Încercat. Literele sunt asemănătoare scrierii greceşti. M-am gândit că seamănă şi cu literele feniciene, apoi am încercat pe baza vechii scrieri ungureşti, dar n-a mers. Toate încercările le-am aruncat în foc”. După ce a studiat Codexul, cercetătorul Otto Gyurk a publicat, în 1970, o parte din observaţiile sale într-un articol, în care a încercat să identifice acele semne din manuscris care ar putea semnifica cifre.
Alfabet dacic cu 150 de caractere
Viorica Enachiuc a descoperit că textele Codexului au fost redactate în secolele XI si XII, într-o limbă latină vulgară (daco-romana), cu caractere moştenite de la daci. „Sunt semne care au aparţinut alfabetului dacic, ce cuprindea aproximativ 150 de caractere, cu legăturile respective. Textele din Rohonczi au fost redactate în latina vulgară, dar într-un alfabet dacic, în care dominante sunt străvechile semne utilizate de indo-europeni în epoca bronzului”, spune aceasta. Solii şi cântece ale vlahilor Codexul are 448 de pagini, fiecare cu circa 9-14 şiruri. În text sunt intercalate miniaturi cu scene laice şi religioase. E scris cu cerneală violet. Cuprinde o culegere de discursuri, solii, cântece şi rugăciuni, care include 86 de miniaturi. Consemnează înfiinţarea statului centralizat blak (vlah), sub conducerea domnitorului Vlad, între anii 1064 si 1101. „Sunt informaţii despre organizarea administrativă şi militară a ţării ce se numea Dacia. Avea hotarele de la Tisa la Nistru şi mare, de la Dunăre spre nord până la izvoarele Nistrului. Mitropolia blakilor avea sediul la Ticina – cetatea din insula Pacuiul lui Soare”, a descoperit Viorica Enachiuc. „Jurământul tinerilor blaki” Codexul conţine şi versurile unui cântec de luptă, numit „Jurământul tinerilor blaki”, care a fost tradus în felul următor:
„O viaţă, tăciunele Şarpelui, puternic veghetor,/
Înşelator, să nu primeşti a te uni/
Cu prorocirile Şarpelui, anuale, pentru că lovit/
Vei fi/ Cântecul cetăţii aud îndelung/
Mergeţi vioi, juraţi pe caciulă, pe puternica caciulă!/
Să juri cu maturitate şi cu convingere!/
Să fiu ţie putere vie, trăiesc, în luptă să fiu!/
Alesul jurământ preţuieşte şoimul tău, mergi cu jurământ puternic!”
Notă: Codexul Rohonczi (grafii alternative: Codicele şi Rohonczy sau Rohonc, în toate combinaţiile) este un document controversat al cărui sistem de scriere este inedit şi încă nedescifrat în mod convingător. Este numit după orăşelul Rohonc (Rohoncz e grafia maghiară veche; pe germană Rechnitz, pe croată Rohunac), aflat astăzi în provincia Burgenland din estul Austriei. Membra UNESCO Viorica Enachiuc e absolventă a Facultăţii de Filologie, secţia Română-Istorie, din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, promoţia 1963. Lucrarea de licenţă şi-a luat-o în arheologie. E membră UNESCO din 1983. Mulţi ani a condus şantiere arheologice în Oltenia, Muntenia şi Moldova. A cercetat scrierile vechi din neoliticul mijlociu şi epoca dacică. Şi-a prezentat lucrările la conferinţe în ţară şi în străinătate: Austria, Franţa, Germania, Italia, Israel. Burse de studiu a primit în Italia, pe probleme de arheologie, şi in Danemarca, unde a studiat scrierea runică. Aceste fapte nu sunt secrete.
Dar mă întreb şi vă întreb: de ce tac autorităţile politice şi ştiinţifice de la noi? Sau mass media. Pentru că sunt mai importante furturile, violurile sau accidentele auto sau se „vând” mai bine? Incompetenţi nu sunt. Sau au primit ordin să tacă?
Dacia
M-am întrebat de multe ori care este motorul schimbărilor pozitive într-o societate şi trebuie să recunosc că de cele mai multe ori sunt tinerii, care refuză să accepte un adevăr relativ, mincinos, contestabil. Ei sunt cei ce nu sunt legaţi de interese politice ori religioase de moment, ei sunt cei ce caută un adevăr absolut. Deci pe ei îi îndemn să-şi întrebe profesorii de istorie şi de limba română:
– Cât la sută din Dacia a fost cucerită de romani? Şi dacă profesorul ştie răspunsul: 14 % din teritoriul Daciei (care se întindea de la vest la est, de la lacul Constanţa-Elveţia de azi şi până dincolo de Nipru).
Urmează altă întrebare:
– Câţi ani au ocupat romanii acei 14% din teritoriul Daciei? Şi dacă profesorul va răspunde: numai 164 ani, atunci puteţi merge la următoarea întrebare:
– Soldaţii „romani” chiar veneau de la Roma şi chiar erau fluenţi în limba latină ? Aici le va fi şi mai greu să vă răspundă, căci acei soldaţi „romani” vorbeau orice limbă numai latina nu!
Cohortele aflate pe pământul Daciei cuprindeau soldaţi din diferite părţi ale imperiului roman, uneori foarte îndepărtate. Găsim Britani din Anglia de azi, Asturi şi Lusitanieni din peninsula Iberică, Bosporeni din nordul Mării Negre, Antiocheni din regiunile Antiochiei, Ubi de la Rin , din părţile Coloniei, Batavi de la gurile acestui fluviu, Gali din Galia, Reţi din părţile Austriei şi Germaniei sudice de azi, Comageni din Siria, până şi Numizi şi Mauri din nordul Africii (C.C..Giurescu, Istoria Romanilor, I, 1942,p.130).
Şi ultima întrebare:
– Cum a fost posibil ca într-un aşa de scurt interval istoric TOATĂ populaţia Daciei să-şi uite limba şi să înveţe o limbă nouă, limba latină , de la nişte soldaţi „romani” care nici ei nu o vorbeau?
Când toate popoarele civilizate din lume iniţiază, desfăşoară şi promovează valorile istorice care le îndreptăţesc să fie mândre de înaintaşii lor, găsim opinia unor astfel de „adevăraţi români”, care, nici mai mult, nici mai puţin, spun despre formarea poporului daco-român: „soldaţii romani au adus femeile şi fetele dace în paturile lor şi aşa s-au născut generaţii de copii, care învăţau numai limba latină de la tatăl lor, soldatul „roman”…
Cum or fi venit ele din Moldova de azi, din Basarabia, de pe Nistru, Bug şi de pe Nipru, acele soţii şi fete de traco-geţi şi carpi, de la sute şi sute de kilometri depărtare ca să fie „fecundate” de soldaţii „romani”?
După părerea stimabililor, femeile daco-gete erau şi „curve”, ba chiar şi mute, nefiind în stare să-şi transmită limba strămoşească copiilor lor! Cât despre noi, urmaşii lor, cum ne-am putea numi altfel decât „copii din flori” apăruţi dintr-o aventură amoroasă a întregii populaţii feminine daco-gete, la care masculii autohtoni priveau cu „mândrie”, aşteptând apariţia „sâmburilor” noului popor şi grăbindu-se, între timp, să înveţe cât mai repede şi mai bine noua limbă, limba latină , când de la soţii, când de la fiicele lor (iubite ale soldaţilor romani cuceritori) ba chiar şi direct, de la soldaţii romani năvălitori ce le-au înjosit căminele.
La Centrul Cultural Român [din New York], pe data de 26 octombrie 1999, am aflat de la o altă somitate, de origine română, prof.dr. în arheologie Ioan Pisso, că dacii au învăţat latina , de la romani, prin băile de la Sarmisegetuza lui Traian! De ce prin băile romane şi de la nişte soldaţi cam fără haine pe ei?
De fapt tot dânşii ne spun că ne tragem din „doi bărbaţi cu… braţe tari”! Astfel de declaraţii „istorice” te fac să-ţi doreşti să fii orice, numai român nu!
Domnilor , Dacia a fost cotropită de romani în proporţie de numai 14% şi pentru o perioadă istorică foarte scurtă, de 164 de ani. 86% din teritoriul Daciei nu a fost călcat de picior de legionar roman. Este greu de crezut că într-o aşa de scurtă perioadă istorică, dacii să fi învăţat latina , fără ca pe 86% din teritoriul lor să-i fi întâlnit pe soldaţii romani. Dar dacă nu de la romani au învăţat dacii latina , atunci de la cine? – se întreabă aceiaşi demni urmaşi ai lui Traian?
Herodot ne spune că cel mai numeros neam din lume după indieni erau tracii. Dio Casius ne spune şi el: „să nu uităm că Traian a fost un trac veritabil. Luptele dintre Traian şi Decebal au fost războaie fratricide, iar Tracii au fost Daci”. Faptul că dacii vorbeau „latina vulgară”, este „un secret” pe care nu-l ştiu numai cei ce refuză să-l ştie.
„Când sub Traian romanii au cucerit pe daci la Sarmisegetuza n-au trebuit tălmaci, afirmă Densuşianu şi asta schimbă totul. Deci dacii şi romanii vorbeau aceeaşi limbă!” Dacă astăzi se consideră că 95% din cunoştinţele acumulate de omenire sunt obţinute în ultimii 50 de ani, să vedem cum şi noţiunile noastre despre istoria poporului daco-român pot evolua. Când nu de mult s-a publicat teoria evoluţiei speciei umane în funcţie de vechimea cromozomală, s-a ajuns la concluzia că „prima femeie” a apărut în sud-estul Africii.
Următorul pas uriaş a fost în nordul Egiptului, iar de aici, în Peninsula Balcanică. Când profesoara de arheologie lingvistică Marija Gimbutas, de la Universitatea din Los Angeles , California , a început să vorbească despre spaţiul Carpato-dunărean ca despre vatra vechii Europe, locul de unde Europa a început să existe, am fost plăcut surprins şi m-am aşteptat ca şi istoricii noştri să reacţioneze la fel. Dar, din partea lor am auzit numai tăcere. Când profesorii Leon E. Stover şi Bruce Kraig în partea „The Indo-European heritage”, apărută la Nelson-Hall Inc., Publishers , 325 West Jack son Boulevard, Chicago , Illinois 60606 , vorbesc la pagina 25 despre Vechea Europă a mileniului 5 î.d.H., care-şi avea locul în centrul României de azi, să nu fim mândri? Când studiile de arheologie moleculară ne îndreptăţesc să ne situăm pe primul plan în Europa ca vechime, nu-mi este uşor să le răspund unor persoane care nu citesc nici ceea ce spun inteligent alţii despre noi şi nici măcar ce scriu eu. Studii impecabile cromozomale, la nivel de mitocondrie, folosind PCR (polimerase chain reaction), pot determina originea maternă a unor mumii vechi de sute şi mii de ani.
Teoria genoamelor situează spaţiul carpato-dunărean ca fiind, nici mai mult nici mai puţin decât, locul de unde a început Europa să existe, locul unde acum 44.000 de ani sosiseră primele 3 Eve şi primul Adam. Când am scris „Epopeea Poporului Carpato-dunărean” şi volumele „Noi nu suntem urmaşii Romei”, „În căutarea istoriei pierdute” şi „Călătorie în Dacia – ţara Zeilor”, m-am bazat pe astfel de cercetări, dar şi pe cartea unei somităţi în domeniul preistoriei Europei, D-l V. Gordon Childe, profesor la Universitatea din Oxford , Anglia , căruia i se publica, în anul 1993, la Barnes&Noble Books, New York , „The History of Civilization” , „The Aryans”. El explorează într-un mod fascinant originea şi difuzarea limbilor în Europa preistorică. Între paginile 176-177 publică şi o hartă arătând leagănul aryenilor în timpul primei lor apariţii; şi minune mare, spaţial Carpatodunărean este cel vizat! Când roata, plugul, jugul, căruţa cu două, trei şi patru roţi apar pentru prima dată în lume pe teritoriul nostru, dacic, când primul mesaj scris din istoria omenirii se găseşte tot pe teritoriul nostru, la Tartaria, când primii fermieri din Europa sunt descrişi pe acelaşi spaţiu, într-o perioadă când Anglia abia se separa de continent şi din peninsulă devenea insulă – 6,500 î.d.H.,(vezi John North, „A new interpretation of prehistoric man and the cosmos”, 1996, Harper Collins Publishers, 1230 Avenue of Americas , New York , 10020, Chronology), nu-ţi vine a crede că tocmai cei pentru care aduni aceste informaţii formidabile despre poporul şi spaţiul pe care îl ocupa ţara noastră, te decepţionează!
Nu de mult, la Primul Congres Internaţional de Dacologie, Bucureşti, hotel Intercontinental, domnul profesor doctor în istorie Augustin Deac ne vorbea despre „Codex Rohonczy”, o cronică daco-românească, însumând 448 pagini, scrisă în limba română arhaică, „latina vulgară”, cu alfabet geto-dac.. Pe fiecare pagină se aflau scrise circa 9-14 rânduri. În text sunt intercalate 86 de miniaturi executate cu pana, care prezintă diferite scene laice şi religioase. Direcţia scrierii este de la dreapta la stânga şi textul se citeşte de jos în sus. Descoperim că în bisericile vechi, daco-româneşti, cultul ortodox se exercita în limba „latina vulgară”, chiar până în secolele XII-XIII, când s-a trecut la oficierea cultului în limbile greacă şi slavonă. Codexul cuprinde mai multe texte, ca „Jurământul tinerilor vlahi”, diferite discursuri rostite în fata ostaşilor vlahi înaintea luptelor cu migratorii pecenegi, cumani, unguri, o cronică privind viaţa voievodului Vlad, care a condus Vlahia între anii 1046-1091, imnul victoriei vlahilor, conduşi de Vlad asupra pecenegilor, însoţit de note muzicale etc. Atunci se miră şi se întreabă, pe bună dreptate, domnul profesor doctor în istorie Augustin Deac: „de ce institutele de specialitate ale Academiei Române au rămas pasive la descoperirea şi descifrarea acestui document istoric, scris în limba dacoromână, latina dunăreană, într-un alfabet geto-dacic existent de milenii, cu mult înaintea celui latin al romanilor?” Dar, după orientarea ideologică ce o au, cei sus amintiţi ar fi preferat ca acest diamant să nu se fi descoperit. Academia Română ar fi trebuit să organizeze o mare sesiune ştiinţifică cu caracter nu numai naţional, cât mai ales internaţional. Dar şi ei, la fel ca şi „românii adevăraţi”, vajnici urmaşi ai lui Traian, vor să arate om enirii ce înseamnă să fii umil şi să-ţi dispreţuieşti strămoşii, trecutul şi neamul…
Faptul că NOI, Românii, suntem strămoşii tuturor popoarelor latine şi nicidecum o rudă marginală a latinităţii, ar trebui să ne facă să ne mândrim şi nicidecum să căutam contra argumente, precum cei lipsiţi de înţelepciune care îşi taie cu sârg craca de sub picioare…

Articol relatat de portalul WorldWideRomania. Autor: Ion Enache

http://loon.ro/o-carte-veche-de-1-000-de-ani-pastrata-la-budapesta-rastoarna-toate-teoriile-istorice-despre-cultura-stramosilor-nostri/

Publicat în Alte subiecte | Lasă un comentariu

Descifrati si descifrati-va

O scrisoare de la Dumnezeu

Luaţi un fruct, pe moment fără a ne preocupa gustul, parfumul, culoarea; să ne concentrăm pe ideea că e o scrisoare scrisă de Creator cu raze de soare şi că viaţa noastră depinde de felul în care citim această scrisoare. Dacă nu ştim să o citim, nu vom trage multe beneficii din ea; ce păcat!

O fată sau un băiat care primeşte o scrisoare de la iubit, o citeşte şi o reciteşte, cu câtă grijă o mânuiesc, cât de preţioasă este ea pentru el. Noi aruncăm scrisoarea de la El în coşul de gunoi… nu merită să fie citită?

Omul e singura creatură care nu face nici un efort pentru a descifra această scrisoare, chiar şi animalele sunt mai interesate, da, vitele de exemplu, ele ştiu când nu au citit-o corect şi o recitesc.

Fructul este o scrisoare de dragoste de la Dumnezeu, care trebuie descifrată.

Este cea mai elocventă, cea mai mişcătoare scrisoare de dragoste, deoarece ea zice “Eşti iubit! Cineva ţine la tine aşa de mult încât vrea ca tu să ai viaţă şi îţi trimite mijlocul de a trăi!”

Oamenii preferă să înghită în grabă şi nu fac nici o încercare de a citi ce zice El: “Copilul meu, vreau ca tu să devii ca acest fruct, gustos şi dulce şi perfect. Acum tu eşti tare şi acru, încă necopt şi astfel tu trebuie să înveţi. Acest fruct s-a copt prin expunere la soare: fii ca el, expune-te la soare, soarele spiritual, şi el te va transforma din ceva acid şi indigest într-o fiinţă cu culori cereşti”.

Asta a pus Dumnezeu în mâncare pentru noi, ca noi să auzim şi să acţionăm, se poate ca voi să nu-L auziţi, dar eu Îl aud.

Dacă ştim cum să ascultăm, mâncarea ne vorbeşte. Ea este lumină şi sunet condensate, dar dacă gândurile vă sunt ocupate în altă parte, nu puteţi auzi vocea ” luminii “.

Lumina şi sunetul nu sunt lucruri separate, lumina cântă, ea este muzică. Ar trebui să ascultaţi muzica luminii; este Cuvântul sacru.

S-ar putea, deasemenea, zice că mâncarea este un fel de “radiestezie”. Fiecare fiinţă, obiect îşi are propria sa radiaţie, iar un radiestezist este cel care prinde aceste radiaţii şi le interpretează.

Mâncarea pe care o mâncăm a primit radiaţii de pretutindeni, din cosmos, soare, stele, cele 4 elemente şi toate aceste radiaţii au lăsat urme care sunt invizibile, dartotuşi reale, de forma forţelor şi particolelor de energie.

S-au înregistrat urme ale tuturor fiinţelor care au umblat şi au muncit pe câmpul unde a crescut şi vă va spune povestea cum Dumnezeu, soarele, îngerii şi oamenii au muncit zi şi noapte, umplându-l de proprietăţi care sunt de folos oamenilor, copiii lui Dumnezeu.

Deşi Natura vede cât de ignoranţi şi somnolenţi sunt oamenii, ea este aşa de generoasă încât zice: ” Ce contează. Le voi umple mâncarea cu forţele care îi ţin în viaţă, fie că sunt conştienţi sau nu!”

Când omul e tot aşa de inconştient când mănâncă, ca şi animalele, mâncarea îi ajută să crească fizic, îl ţine în viaţă, dar nu îi va ajuta spiritual.

Pentru a primi cele mai subtile particule din mâncare, trebuie să fii pe deplin conştient, bine trezit, plin de dragoste.

Dacă întregul sistem e gata să primească hrana în acest mod perfect, atunci hrana e determinată să se reverse în bogăţiile-i ascunse.

Ca şi cineva pe care îl primeşti cu dragoste, se deschide şi îţi dă tot ce are; dacă eşti rea, rămâne închis.

Expuneţi o floare la căldură şi lumină, se va deschide şi vă va da parfumul ei, dar dacă o lăsaţi la întuneric, afară în frig, nu se va deschide.

Hrana rămâne şi ea deschisă sau închisă, depinzând de atitudinea celui care o ia; când ea se deschide, vă dă tot ce are în modul energiilor pure, divine.

**Image result for fb com love failure association

Descarca toata cartea:

Omraam Mikhael Aivanhov – Yoga nutritiei

http://www.trezireainteligentei.ro/omraam-mikhael-aivanhov-o-scrisoare-de-la-dumnezeu/?utm_source=dlvr.it&utm_medium=facebook

 

 

Publicat în Alte subiecte | 4 comentarii

Suferinta ca dar si treapta de iubire

PS Macarie: Doamnă Aspazia, aţi petrecut peste un deceniu în temniţele comuniste. Cum aţi defini suferinţa?

Aspazia Oţel Petrescu:  Eu am fost întrebată: care este gândul cel mai temeinic cu care aţi ieşit din închisoare? Şi am spus, fără să ezit, două fraze: că suferinţa este treaptă de iubire, nu este pedeapsă, cum spunem noi; că noi aşa zicem, de pildă, că boala este plata păcatului. Nu este adevărat, boala este dovada că iubirea lui Dumnezeu lucrează şi ne curăţă de zgura pe care păcatul a aşezat‑o pe noi. Deci, din momentul când ajungi să înţelegi lucrul ăsta, ai o stare de bucurie şi de împlinire nemaipomenită, pe care Părintele Bejan a numit‑o Bucuriile suferinţei. Îţi dai seama că de fapt Dumnezeu, în marea Lui bunătate, te scoate prin această suferinţă, prin acest dar care este un dar de iubire, de grijă a Bunului Dumnezeu. Vedeţi, prin jertfa Mântuitorului orice părinte care are darul duhului Sfânt poate să ne ridice păcatele, dar urma păcatului rămâne. Pe aceea nu o poate ridica decât Bunul Dumnezeu; şi el o ridică, dându‑ne această cale. Deci noi prin păcat am ştirbit din opera divină care este creaţiunea în întregimea ei. Ca să fie ca la început, cum a fost înainte de păcatul meu, eu trebuie să pun la loc ceea ce am luat prin greşeala mea. Lucrul acesta nu‑l pot face decât prin suferinţă.

Şi asta pentru că mi‑a arătat Mântuitorul Iisus că asta este problema omului, numai pe Cruce se poate şterge urma păcatului de orice fel. Şi din clipa aceea, când înţelegi lucrul ăsta, noi când am ajuns să înţelegem lucrul ăsta, ne‑am însuşit cu bucurie nespusă suferinţele închisorii, ne‑am dat seama cât de mare este iubirea Domnului, măsurând‑o după amploarea suferinţei care ni s‑a dat. Cu cât era mai mare, cu atât a fost mai multă grija Bunului Dumnezeu, ca să ne absolve total. Şi din clipa aceea suferinţa a devenit prilej de iubire şi prilej de bucurie.

Al doilea gând pe care l‑am spus fără şovăire şi mi‑a venit traducerea în cuvinte a acestui sentiment cu care noi am ieşit din închisori: Nici o frică să nu fie mai mare decât frica de Dumnezeu. De ce? Pentru că frica venită de la diavol este spaimă, este îngrozire, este o cale de tulburare şi de suferinţă căreia nu ai cum să‑i faci faţă, pentru că diavolul este înfricoşător, într‑adevăr. Deci frica de el asta este. Frica de Domnul, însă, este frica de a nu ofensa o iubire perfectă, este de cu totul altă natură. Şi în momentul când ai această grijă, ai această frică să nu ofensezi iubirea Celui Care Şi‑a lăsat cerul şi a venit pe pământ ca să vadă care sunt problemele omului, care sunt treburile pe care el nu le poate birui şi cum poate să‑l ajute mai mult şi mai bine, din momentul acela înţelegem într‑adevăr că nici o frică, oricât de spăimoasă ar fi, nu te poate tulbura, nu te poate clinti. Pentru că una este frica de a nu ofensa iubirea absolută şi alta este frica de a nu te lăsa păcălit, îngenuncheat, umilit şi până la urmă înhăţat de cel nenumit. Deci acestea sunt cele două mari învăţăminte cu care Dumnezeu ne‑a împodobit sufletele în închisoare. Să trăim suferinţa ca pe un dar de iubire şi să nu ne fie frică decât de a nu ofensa această iubire absolută, desăvârşită.

„Dumnezeu m‑a scos din contingent…”

Unul dintre cele mai tulburătoare experienţe pe care le‑aţi trăit în închisoare a fost aceea în care aţi fost pedepsită la izolator, într‑o celulă extrem de rece şi plină cu şobolani. Şi totuşi, deşi părea imposibil să mai scăpaţi cu viaţă, rugăciunea, strigătul puternic către Dumnezeu, v‑a salvat….

Întâmplarea cu şobolanii este o chestie pe care eu nu ştiu cum aş face să o îndrept. Că oamenii şi‑au făcut o impresie greşită. a venit odată un preot şi mi‑a spus: „Doamna Aspazia, am venit să vă întreb: cum aţi putut acumula atâta har încât să puteţi vedea lumina lui Dumnezeu?”. I‑am spus părintelui: „Părinte, vă rog să vă retrageţi cuvântul şi să nu mai spuneţi niciodată lucrul ăsta!”. Părintele: „Păi, de ce?”. „nu eram în stare de har, părinte, aduceţi‑vă aminte că eu descriu exact starea în care mă aflam. eram în cel mai negru păcat în care poate să fi e un om, eram în mlaştina deznădejdii, îngropată până peste cap în această mlaştină”. „Şi atunci cum se explică fenomenul?”, a întrebat părintele. „Staţi să vă spun de ce nu eram într‑o stare de har, de ce eram în cel mai negru păcat, eram în deznădejde. Deznădejdea este mai mare decât sinuciderea, care este considerată păcat de neiertat. Dar de ce este mai mare? Pentru că sinuciderea este de fapt o consecinţă a deznădejdii; vinovata, smintitoarea, aia este deznădejdea disperării. În al doilea rând, aţi văzut ochi omenesc care să vadă lumina dumnezeiască şi nu‑i ardă privirea? Amintiţi‑vă că Moise a trebuit să‑şi scoată încălţările numai când a atins pământul învăpăiat de revelaţia divină. Deci nici vorbă, nu era lumină dumnezeiască ceea am văzut, era lumină, era adevărat. Am să vă explic cum, întâi însă să ştiu că aţi înţeles perfect că nu am avut nici un merit. Am avut un impuls şi asta i‑o datorez îngerului meu păzitor, eu în clipa aceea nu eram în stare nici să mă rog, nu eram în stare să spun nici «Doamne Iisuse». Mă vedeam complet ronţăită de şobolani în noaptea care urma, dar am avut acest impuls, acest gând. Nu am decât o ieşire din această situaţie‑limită: marea îndurare a Bunului Dumnezeu. Şi că este aşa vă spun din cuvintele pe care le‑am spus, «eu nu am făcut acte de metanoia», nu aveam cum, eram atât de disperată, nu aveam timp să îmi conştientizez păcatele, să vin cu şiroaie de lacrimi să le spăl, să spun: «Doamne, iartă‑mă, scapă‑mă de asta, că nu am să mai fac răul care m‑a dus aicea»; nu am spus nimic din toate astea, eu am strigat pur şi simplu: «Doamne, nu mă lăsa!». Deci impulsul mi‑a venit şi, cu cuvintele pe care trebuia să le spun, asta trebuia să cer: «Nu mă lăsa, Doamne, să cad din braţele Tale, că dacă am căzut, căzută rămân, s‑a terminat cu mine!». Am ştiut să cer exact ce trebuia. Dar eu nu am ştiut asta în mod lucid, în capul ăsta al nostru unde se amestescă tot felul de lucruri nu a existat nici o lumină, a existat doar acest impuls şi Dumnezeu, zic, s‑a îndurat de mine pentru că strigătul meu a fost sincer, a fost din toată inima, atunci am ştiut cu atâta certitudine. Mă rog Bunului Dumnezeu să îmi mai dea încă o dată în viaţa mea o asemenea certitudine: că nu am nici o altă scăpare decât Bunul Dumnezeu şi că El mă scapă. Şi de‑aia am strigat: «Doamne, nu mă lăsa!»”. I‑am zis părintelui că ăsta este tot secretul. Părintele m‑a întrebat: ,,Atunci cum se explică?”. Zic: „Dumnezeu m‑a scos din contingent şi m‑a dus în mod virtual într‑un lăcaş din alea pe care le are pregătite pentru cei drepţi. Cum să spun, acele locaşuri pentru drepţi sunt luminoase, pline de lumină, am văzut cu ochii mei, dar este lumina cu care împodobeşte Bunul Dumnezeu virtuţile, nu este dumnezeire. Deci explicaţia mea este că Bunul Dumnezeu m‑a scos din contingent şi m‑a pus pe plan virtual, m‑a teleportat, ca să spun aşa, într‑un spaţiu din ăsta care este rezervat pentru cei drepţi. Nu a spus Mântuitorul că „după ce vi se face judecata personală, Domnul are multe locaşuri pentru voi, unele mai aproape de rai, altele mai aproape de iad, după faptele voastre, că după fapte Eu vă judec”? Şi spune: „Vă judec aşa cum văd, în ceea cea ce vă aflaţi”; deci Mântuitorul ne dă toate explicaţiile. Aşa se face că eu doar într‑un mod miraculos nu am mai văzut împrejurarea în care mă aflam, ci m‑am văzut într‑un astfel de lăcaş, şi vă spun că arată minunat. Eu am încercat să descriu lumina care era acolo: era o lumină materială, o lumină care m‑a cuprins, mă simţeam făcând parte din acest eter. Nu era o lumină imaterială, cum percepem noi lumina electrică sau lumina soarelui, era o lumină concretă, era mai degrabă ca o zăpadă foarte luminoasă. În momentul în care mi s‑a scos din percepţia mea, din sistemul meu, din aparatul meu de cunoaştere, imaginea cu şobolanii, din momentul acela am ieşit din acest spaţiu şi m‑am trezit din nou în celulă. A şi venit imediat după aceea miliţianca şi mi‑a deschis uşa. Anchetatorul şi‑a dat seama că dacă eu în primele momente nu am bătut în uşă cu disperare, să zic: „Scoate‑mă dintre şobolanii, că spun tot ce vrei şi semnez tot ce vrei!”, ştia că dacă nu am făcut asta în primele clipe, nu o mai fac; şi‑a dat seama că eu, într‑un fel sau altul, m‑am resemnat sau am făcut un şoc, sau s‑a întâmplat ceva cu mine, şi au trimis‑o şi m‑a scos de acolo. M‑a dus din nou în contingent şi m‑a izbăvit de hruba cu şobolani. Întâmplarea din groapa cu şobolani arată că într‑adevăr rugăciunea spusă cu sinceritate şi cu putere atrage miracolul în marea îndurare a Bunului Dumnezeu şi că este posibil să o spui şi în cele mai negre împrejurări. Dar de ce este posibil? Pentru că Dumnezeu veghează chiar în momentul când suntem căzuţi, când suntem prăbuşiţi are grijă de noi, de aceea ne‑a şi dat înger păzitor, care să ne transmită impulsul cel bun, fără de care noi nu suntem nimic, nu avem nici o putere, nu avem nici o şansă.

Între agonie şi extaz

Aţi mai trăit în închisoare momente similare cu cel din groapa de şobolani?

Am mai avut momente când mi‑a fost greu să suport izolatorul. A fost un moment similiar cu cel trăit în celula cu şobolani, pe care am să vi‑l povestesc acum. Era foarte frig, era o iarnă foarte grea, tremuram tot timpul, nu puteam nicicum să‑mi revin din tremuratul ăla de frig… şi m‑am văzut bătrână, gheboasă, cocârjată, cu un băţ în mână, traversând un drum. Şi am remarcat un nor care făcea ca un fel de prelată deasupra mea, ca un fel de tunel, şi eu mergeam pe sub acest întuneric şi ziceam: „Doamne, singură mai sunt!”. Şi îngerul meu păzitor, am un înger aşa de bun şi de delicat cum nu pot să vă spun, imediat mi‑a spus „nu‑ţi este ruşine? Cum poţi spune că eşti singură? Dar eu ce sunt? Dar Bunul Dumnezeu ce este? Dar toţi Sfinţii care vă veghează ce sunt?”. Şi atunci am gândit un mic eseu, aşa, în frigul ăla pe care îl simţeam concret printr‑o termina: Doamne, eu ştiu că undeva şi temniţa asta are o inimă, o inimă ca o celulă îngustă şi rece în care şi pe Tine Te‑au îmbrăcat în haine cu vărgi de ură şi ocară şi Te‑au azvârlit să zaci ca şi noi, flămând de adevăr şi însetat de iubire. Şi pentru că m‑a durut foarte tare sufletul pentru rănile pe care Ţi le‑am pricinuit eu Ţie, m‑am gândit să vin să Te văd în această inimă rece de celulă şi să‑ţi aduc două daruri… Şi îmi imaginez care sunt aceste două daruri: o candelă în care am aprins uleiul faptelor mele bune, câte erau până atunci, deci tot ceea ce era eventual bun în sufletul meu închinam Domnului, că de la El veneau toate; şi un fir de busuioc, care este floarea dragostei, floarea iubirii şi prin care ne vine apa sfinţită, izbăvitoare. Eseul este cu metafore frumoase, de pildă spun că poate candela este urâtă, dar eu sunt fără meşteşug, am o mână neghioabă, fără meşteşug, dar candela a fost făcută pe nicovala suferinţei, la flăcările durerii, şi ştiu că asta Mântuitorul o va preţui şi v‑a transforma în aur curat urâciunea candelei credinţei mele, o candelă nevrednică de a fi adusă în celula Mântuitorului. Şi am terminat aşa: Binevoieşte şi le primeşte în celula Ta, în care ştiu că eu nu pot să intru, că nu sunt vrednică, spun că m‑am târât în brânci pe mijloacele de mişcare ale sufletului meu care sunt minimale, dar am ajuns până la celulă, nu m‑au prins pândarii, dar Îl rog să binevoiască să primească acestea două pentru relele pe care Ţi le‑am pricinuit eu Ţie.

Şi în clipa aceea celula s‑a umplut de un miros: nu era nici de nard, nici de flori cunoscute, era o mireasmă necunoscută de mine, dar nu vă pot spune cât era de…, nu pot spune binemirositoare, era mângâietoare, era alinătoare, era o mireasmă care de fapt era ca o suflare, ca o adiere. Şi mi‑am dat seama că este o binecuvântare venită de sus, nu mi‑a mai fost frig, m‑am întins pe salteaua aia nenorocită, pe care ne‑o aduceau la 10 noaptea şi la 5 ne‑o scoteau, restul timpului stăteam tot timpul cum ne ajuta Bunul Dumnezeu. De obicei aveam o tinetă, un vas infam, şi stăteam pe acea tinetă ca pe un scăunel, că în picioare nu puteai să stai, că ţi se făceau picioarele cât butucii. De obicei, pedeapsa minimă la izolator era de 7 zile. În aceste 7 zile, 2 zile nu mâncai nimic, ţi se aducea doar o gamelă cu apă, apă cu gust de lătură, ca să nu te deshidratezi; ei aveau foarte mare grijă să nu mori, asta era deviza lor, să nu mori imediat, ci să suferi mult, să te ţină în chinuri. Nenorocitul ăsta, care are o cunoaşte luciferică, ştie că această suferinţă este doar spre binele nostru şi, cu toate astea, ne‑o prelungeşte, pentru că el se hrăneşte cu durere, se hrăneşte cu ură, se hrăneşte cu toate lucrurile negative; el este managerul, ca să folosim un termen modern, tuturor contrariilor, el este tatăl contrariilor, nu numai al minciunii, care este contrariul adevărului. El chiverniseşte şi ura, care este contrariul iubirii, chiverniseşte şi deznădejdea, care este contrariul credinţei, a crezului, a puterii de credinţă. El ştie că noi ne izbăvim de toate lucrurile astea, dar, cu toate astea, el se hrăneşte din durerea şi din suferinţa oricăruia dintre credincioşi, este hrana lui de toate zilele.

„Sufletele se sprijină unele pe celelalte”

Dar după eliberarea în lume aţi mai avut astfel de trăiri?

Să ştiţi că după eliberare am mai avut rătăciri, căderi, mult mai multe decât în închisoare. Sminteli… acolo ne ajutam unele pe celelalte, nu vă pot spune cât de mult contează viaţa în comuniune, când ea este închinată, într‑adevăr, ca trăire vorbesc, lui Dumnezeu. Sufletele se sprijină unele pe celelalte. Dacă se întâmpla ca una dintre noi să cadă în deznădejde, imediat celelalte veneau în jur, cu o poveste, cu o preocupare, cu ceva ca să o scoată, ca să o aducă la starea cea bună. Într‑ajutorul în comuniune este mult mai puternic şi mult mai eficient decât omul singur, dar cred că pentru un om care singur se nevoieşte, şi ajunge la aceleaşi rezultate la care ajunge atunci când este în comuniune cu ceilalţi, meritul şi răsplata sunt cu atât mai mari. Cred că pustnicii au binemeritată cunună tocmai prin faptul că au zis: „Doamne eu atâta pot, eu atâta putere am, dar toată Ţi‑o închin Ţie; deci nu mă sprijinesc pe proptelele celorlalţi, mă sprijinesc numai pe Tine”.

Doamnă Aspazia, acum, la final, o rugă, un gând al dvs. către Domnul…

Ştiu că toţi fraţii mei au murit în închisori în chinuri de neimaginat; omul nu‑şi poate da seama prin ce au trecut fraţii mei, ce a însemnat experimentul Piteşti, de pildă. Deci, eu ştiu clar că ei sunt izbăviţi, dar eu ţin la un sfârşit creştinesc pentru faptul că am remarcat din ceremonialul de înmormântare că preotul, printre ultimele rugăciuni pe care le face, are şi o rugăciune de dezlegare. Deci, în ultimul moment, părinţii noştri, care au grijă de noi, au grijă să rostească şi această ultimă dezlegare, şi aş vrea să nu fiu scutită de ea, aş vrea să o primesc, pentru că am nevoie de ea, pentru că sunt mică, nevrednică, păcătoasă. Dacă mă gândesc la câte greşeli am făcut după experienţa din închisoare, pot să spun că am greşit mai mult decât am greşit înainte de a intra. Dacă mă gândesc la toate lucrurile astea, nu mi‑ar ajunge lacrimile ca să spăl toate greşelile astea… Noi zicem că suntem mici, dar să ne gândim la lucrul următor: „Te uiţi pe o plajă, nisipul de pe plajă este mărunt, nu are nici o putere, îl spulberă orice vânt. Dar dacă sunt procese care coagulează aceste firişoare de nisip, se formează o stâncă, şi stânca aceea, cum se spunea într‑o poezioară cu care‑i învăţau părinţii mei pe copii (părinţii mei au fost învăţători), Când se uneşte grăunte cu grăunte,/ O stâncă se‑nfiripă din firile mărunte/ Şi ce‑i mai pasă stâncii de‑a vântului turbare,/ Din loc nici urganul s‑o mişte nu‑i în stare… mă gândesc aşa, noi zicem că sunt păcate mici, nu le luăm în considerare, mici şi mari, dar toate izvorăsc din aceeaşi sursă, păcatul, şi toate împreună fac cât o stâncă. În greutatea lor, deşi ele sunt mici şi multe, dar fac cât unul mare şi zdravăn, şi atunci avem nevoie, tot timpul avem nevoie de ajutorul părinţilor noştri, să ne dezlege, să ne binecuvinteze, să ajute micimii noastre. Nu ne dăm seama cât de mici suntem faţă de marea iubire a Bunului Tată ceresc. Imagine similară

https://indulciricudor.wordpress.com/2017/10/16/nu-ma-lasa-doamne-sa-cad-din-bratele-tale-de-vorba-cu-doamna-aspazia-otel-petrescu/

sursa: http://www.lumeacredintei.com/reviste/lumea-credintei/lumea-credintei-nr-11-160-noiembrie-2016/nu-ma-lasa-doamne-sa-cad-din-bratele-tale-de-vorba-cu-doamna-aspazia-otel-petrescu/

Publicat în Alte subiecte | Lasă un comentariu

Dezleaga incaltamintea picioarelor tale

Inainte de a primi harul ne schimbam continuu , spre smerenie sau spre slava desarta , spre iubire sau spre ura , spre infranare sau spre lacomie , spre blandete sau manie , spre ingaduinta sau suparare si celelalte  . Dar din momentul in care lucram cu harul dumnezeiesc inceteaza toate aceste schimbari si modificari ale sufletului . Si trupul are schimbarile lui naturale elementare , adica frigul , caldura , greutatea , oboseala , durerea , foamea , setea , boala si celelalte . Iar sufletul care se hraneste cu lucrarea harului dumnezeiesc ramane neschimbat din pricina darurilor dumnezeiesti naturale daruite lui . Neschimbarea despre care vorbesc , mi se face inteleasa astfel ; aflandu-se harul in noi , sufletul nu se mai schimba din cauza darurilor dumnezeiesti daruite lui de catre Dumnezeu . Dar dupa plecarea harului acesta nu mai ramane neschimbat . Devine mai greu de schimbat , datorita stabilitatii sufletului , dar nu neschimbabil . Si in alta parte a scrisorii acesteia am scris ca , atata timp cat purtam aceasta imbracaminte de lut , sa nu creada cineva ca exista o inaltime a starii de neschimbat si fara temere decat in prezenta harului dumnezeiesc . Atunci si simtirea oricarui dar dumnezeiesc se gusta cum se cuvine si se intelege corect . Cand ajunge insa la simtirea Iubirii dumnezeiesti care este Dumnezeu Insusi , dupa cuvintele scripturii care spun ca ; ” Dumnezeu este Iubire si cel care ramane in Iubire  ramane in Dumnezeu si Dumnezeu in el „atunci cum poate aceasta limba muritoare sa vorbeasca despre Dumnezeu si despre Darurile Lui cele sfinte ? Astazi , multi dintre cei virtuosi , si care vietuiesc cu bunatate si sunt bine-placuti lui Dumnezeu in fapta si in cuvant , precum si de folos aproapelui , cred si de catre altii sunt crezuti ca fiind in  Iubire prin fapta mica a milei si a simpatiei pe care le au fata de aproapele lor . Nu este insa acesta adevarul . Porunca iubirii o implinesc , cea pe care o da Domnul prin cuvintele „Iubiti-va unii pe altii ” . Si cel ce pazeste aceasta porunca este vrednic de toata lauda ca pazitor al poruncilor dumnezeiesti . Dar nu putem spune sau crede ca este vorba de lucrarea Iubirii dumnezeiesti . Este drum spre izvor , dar nu este izvorul . Sunt trepte spre palat , dar nu este palatul . Este vesmant imparatesc , dar nu este imparatul . Este porunca lui Dumnezeu , dar nu este Dumnezeu . Asadar cel care doreste sa vorbeasca despre Iubire , trebuie sa fi gustat bine in simtire taina Iubirii si apoi , daca ingaduie izvorul Iubirii , Dulcele Iisus , sa transmita si altora din roadele din care a gustat si sa fie de folos aproapelui . Este un mare pericol pentru noi sa vorbim cu greseala si sa cugetam in necunostinta si sa ne mandrim ca stim ceea ce nu stim de fapt .(..) Ajungand la aceasta stare prin rugaciunea mintii , auzim glasul dumnezeiesc in taina cunoasterii duhovnicesti spunandu-ne ; ” Dezleaga incaltamintea picioarelor tale ” dezleaga-te , adica , de orice vointa proprie si de orice grija a veacului acestuia si de orice gand copilaresc si supune-te Sfantului Duh si Voii sale dumnezeiesti , deoarece locul in care stai tu este sfant . Si daca se va dezlega de toate , atunci primeste purtarea de grija ca oarecand poporul ales din partea lui Dumnezeu , care trimite plagi asupra Faraonului , adica deosebirea duhurilor si conducerea cu ajutorul darurilor dumnezeiesti si biruinta asupra demonilor . Dupa aceea primeste legile dumnezeiesti . Nu in table de piatra ca Moise , care se strica si se sparg , ci in scrierea dumnezeiasca a Duhului Sfant lucrata in inimile noastre . Si nu numai zece porunci , ci cat incape mintea , cunostinta si firea noastra . Dupa aceea patrunde in cele mai dinauntru , dincolo de catapeteasma .

Gheron Iosif – Marturii Din Viata Monahala

Imagini pentru " Dezleaga incaltamintea picioarelor tale "

Publicat în Alte subiecte | Lasă un comentariu

Socul viitorului

Distrugerea Ierusalimului – un model al sfarsitului lumii

Ce asteapta oamenii de la viitor ? Multe, foarte multe lucruri… In ciuda unor pericole iminente care ameninta viitorul planetei noastre si insasi existenta vietii, desi se aud din ce in ce mai multe  glasuri care avertizeaza lumea cu privire la aceste pericole, lumea merge inainte fara sa-i pese.

Asemenea faimosului Titanic, care inainta pe apele reci ale Atlanticului fara sa vrea sa stie de pericolul ciocnirii cu un ghetar, lumea pare a fi imbarcata, asa cum afirma Alvin Toffler in „Socul viitorului”, intr-un tren de mare viteza care se indreapta spre o destinatie necunoscuta.
Desi ecologistii si savantii avertizeaza cu privire la pericolul pierderii biodiversitatii si distrugerii mediului prin poluarea industriala si transporturi, industriasii si transportatorii isi vad mai departe de afaceri. Desi cursa inarmarilor atinge de la an la an noi culmi, ajungandu-se in situatia in care planeta noastra ar putea fi distrusa de cateva ori datorita cantitatilor uriase de arme stocate, inarmarea merge inainte in ciuda tratatelor incheiate.
Desi populatia globului creste intr-un ritm ingrijorator ( mai ales in zonele sarace ale pamantului ) fatza de posibilitatile de hrana pe care le avem, desi mai mult de jumatate din populatia lumii  se culca in fiecare seara flamanda, nu se ia nicio masura serioasa pentru inlaturarea foametei cronice din multe parti ale lumii.
Conducatorii lumii noastre in deriva, orbiti de propriile interese meschine, sunt surzi la avertismentele care se aud in „megafoanele” care trag semnalul de alarma. Asemenea capitanului Smith, care ducea Titanicul de alta data spre o pieire sigura, cei care au in mana carma lumii noastre ne indeamna sa fim linistiti: Omenirea are un viitor luminos… Orbitor de luminos…

     Alti ochi, alta perspectiva

Biblia ne invata sa privim lumea de azi si cea de maine cu alti ochi: de sus, din perspectiva cerului. Si ce vedem din noua perspectiva ? Vedem ca lumea de maine va fi confruntata cu vremuri deosebit de grele, cu o criza mondiala ( „stramtorare” ) fara precedent, la care omenirea nu va avea solutii. Singura rezolvare a crizei finale va fi doar revenirea in slava a Domnului Christos care va pune capat definitiv istoriei intunecate a pacatului.
Biblia ne vorbeste despre acest timp de criza atat prin revelatii directe, in texte cu caracter profetic ( vezi Daniel 12,1; Matei cap. 24; Luca 17, 22-37; 21,25-36; 1 Tesaloniceni 5, 1-3; 2 Timotei 3, 1-5; Apocalipsa 13, 11-18, etc. ), cat si prin modele si machete istorice. Ceea ce s-a intamplat in mic, la scara redusa, intr-un anumit moment istoric si intr-o anumita locatie, se va repeta la scara mondiala in timpul crizei finale.
Unul din modelele marii stramtorari finale poate fi regasit in distrugerea Ierusalimului, eveniment profetizat in Scripturi cu mult timp inainte ca el sa se consume in anul 70 d.Chr. Ceea ce s-a intamplat in mic in perioada premergatoare distrugerii Ierusalimului, se va repeta la scara mondiala in criza care se afla in fatza noastra.
Aceleasi cauze care au adus nenorocirea de acum aproape doua milenii, aceleasi principii de lucru folosite de Dumnezeu, aceleasi metode ale puterilor intunericului care au actionat atunci vor actiona si in viitor, insa la scara mult mai mare. „Ce a fost, va mai fi si ce s-a facut, se va mai face; nu este nimic nou sub soare” – spunea eclesiastul ( Eclesiastul 1, 9 ).
Asocierea intre distrugerea Ierusalimului si sfarsitul lumii a fost facuta chiar de Domnul Iisus Insusi. El a vazut in capitala Regatului iudeu un simbol al lumii impietrite de la sfarsitul timpului care va suporta judecatile lui Dumnezeu. Cu circa 40 de ani mai inainte ca profetia sa se implineasca literal, Mantuitorul a vorbit despre acest tragic eveniment. Insa El nu a facut lucrul acesta cu placere si satisfactie, ci cu lacrimi in ochi…

     Imprejurarile

Era in primavara anului 30 d.Chr., cu cateva zile inainte de marea sarbatoare a Pastelor. O mare multime de iudei din Palestina, dar si din tarile din jur, se indreapta spre Ierusalim pentru marea sarbatoare. Mantuitorul se indreapta si El spre sfanta cetate impreuna cu ucenicii Sai. Este ultimul Sau drum, caci, dupa numai cateva zile, urma sa fie arestat, condamnat si executat de autoritatea romana.
La intrarea in Ierusalim, Domnul este intampinat si insotit de un alai triumfal. Multimi de oameni striga de bucurie si rostesc osanale in cinstea Celui pe care-L numeau Imparatul lui Israel. Ramuri de palmier sunt fluturate si mii de glasuri isi manifesta bucuria la sosirea Celui pe care-L asteptau ca izbavitor al poporului.
Atmosfera este minunata si inaltatoare. Ajungand aproape de cetate, de pe creasta Muntelui Maslinilor, Iisus priveste Ierusalimul care se desfasura inaintea Lui in toata frumusetea si maretia. In mijlocul gradinilor si viilor in terase, se inaltau palatele impresionante si fortaretele masive ale capitalei lui Israel.
Se ved cladirile marete ale templului care reflecta razele apusului de soare, dand cetatii un aer fermecator. Marmura zidurilor albe, aurul portii, ornamentele acoperisului, toate creeaza in lumina soarelui care apune o frumusete de nedescris. In mandria sa, Ierusalimul pare sa spuna: „Sed ca imparateasa si nu vad nicio nenorocire.”
Ciudat insa, in fatza scenei de o frumusete rapitoare, in fatza bucuriei generale a alaiului care-L insotea, rostind osanale si unduind ramuri de palmier in maini, Mantuitorul este coplesit de o durere neasteptata, sfasietoare si tainica. Iisus plange…
     „Cand S-a apropiat de cetate si a vazut-o, Iisus a plans pentru ea si a zis: „Daca ai fi cunoscut si tu, macar in aceasta zi, lucrurile care puteau sa-ti dea pacea ! Dar acum ele sunt ascunse de ochii tai. Vor veni zile peste tine cand vrajmasii tai te vor inconjura cu santuri, te vor impresura si te vor strange din toate partile. Te vor face una cu pamantul, pe tine si pe copiii tai din mijlocul tau; si nu vor lasa in tine piatra pe piatra, pentru ca n-ai cunoscut vremea cand ai fost cercetata” ( Luca 19, 41-44 ).
Cu patru decenii inainte, cu ochii sai profetici, Iisus vede marea stramtorare prin care aveau sa treaca locuitorii Ierusalimului, care erau atat de siguri de favoarea si ocrotirea lui Dumnezeu. Este demna de retinut expresia „te vor strange din toate partile”, caci ea ne vorbeste despre o criza fara egal care ii astepta pe locuitorii cetatii.
Dupa intrarea triumfala in Ierusalim, urmeaza cateva zile dense in care Mantuitorul predica Evanghelia tuturor celor care doresc sa o asculte. Cu doua zile inainte de Paste, dupa ce demasca ipocrizia liderilor religiosi, Iisus iese pentru ultima data din templu, indreptandu-Se spre Muntele Maslinilor.
Din nou priveste spre cetate cu turnurile, zidurile si palatele ei, din nou priveste spre templu in toata splendoarea lui. Ucenicii sunt extaziati: „Invatatorule, uita-Te ce pietre si ce zidiri !” Insa urmeaza una din cele mai socante replici ale Mantuitorului din intreaga Sa activitate pamanteasca: „Nu va ramanea aici piatra pe piatra” ( Marcu 13, 1.2 ).
La intrebarea ucenicilor cu privire la timpul in care se vor intampla cele prezise, Domnul Iisus le da un raspuns amplu, care face subiectul capitolului 24 din Evanghelia lui Matei. Studiind cu atentie raspunsul Domnului, observam un lucru care ne-ar putea contraria la o citire fugara: Iisus amesteca evenimentele legate de distrugerea Ierusalimului cu cele legate de sfarsitul lumii. De ce acest amestec ? Din cel putin doua motive:
1) Pentru ca in mintea ucenicilor aceste doua evenimente distincte nu erau separate. Sa observam intrebarea lor: „Spune-ne cand se vor intampla aceste lucruri ( distrugerea templului ) si care va fi semnul venirii Tale si al sfarsitului veacului acestuia ( sfarsitul lumii )” ( Matei 24,3 )
Ucenicii nu puteau concepe ideea ca Ierusalimul ar putea fi distrus inainte de sfarsitul lumii. In prejudecata lor, ei vedeau cele doua evenimente contopite. In mila Sa pentru ei si pentru ca ucenicii nu erau pregatiti sa suporte tot adevarul cu privire la viitor, Domnul a acoperit partial viitorul, prezentand evenimentele si semnele insotitoare ca fiind una.
Daca ucenicii ar fi inteles intregul adevar, cu siguranta ca ar fi fost coplesiti de descurajare. Si aceasta cu atat mai mult cu cat peste doar doua zile ei urmau sa treaca prin cea mai teribila criza a vietii lor: rastignirea Domnului lor.
2) Al doilea motiv pentru care Domnul Iisus nu a separat cele doua evenimente consta in faptul ca profetia Sa avea o dubla semnificatie: distrugerea Ierusalimului era un model al distrugerii finale a lumii, o prefigurare a crizei ce va precede revenirea Sa.
La doar o zi dupa predica de pe Muntele Maslinilor, Domnul este arestat, condamnat si executat. Insa moartea nu-L poate tine captiv pe Cel ce este Izvorul vietii si, dupa inviere, Mantuitorul petrece inca patruzeci de zile cu ucenicii Sai, dupa care Se desparte de ei, inaltandu-Se la cer.

Vine ziua judecatii !

Timp de patruzeci de ani, Dumnezeu a amanat judecatile Sale asupra cetatii sfinte si asupra poporului Sau care-L lepadase pe Mesia. Lucrarea apostolilor si a primilor crestini a fost inca o sansa acordata unui popor impietrit. Insa indelunga rabdare a lui Dumnezeu fatza de iudei nu i-a facut decat sa-i intareasca in impietrirea inimii lor.
In momentul in care acestia si-au indreptat ura lor fatza de Christos spre urmasii Sai, Dumnezeu Si-a retras harul si ocrotirea Sa, lasandu-i Diavolului si ingerilor sai mana libera. Iudeii urmau sa cada sub stapanirea acelui domn pe care si l-au ales. Urmarea ?
Violenta a devenit in Ierusalim un mod de viata. Bande de criminali jefuiau si omorau victimele nefericite, pentru ca apoi sa se jefuiasca si sa se omoare intre ele. Nici chiar in templu nu mai exista siguranta vietii, caci oameni nelegiuiti nu se sfiau sa ucida cu sange rece, sanctuarul fiind manjit cu sangele celor ucisi.
Impotriva crestinilor s-a pornit o prigoana violenta, acestia ajungand sa fie mai urati decat stapanitorii romani. Conducatorii cetatii au mituit profeti mincinosi pentru ca acestia sa sigure poporul ca Ierusalimul, fiind cetatea aleasa de Dumnezeu, nu va cadea in mainile romanilor, caci El o va ocroti. Acest lucru se intampla chiar atunci cand armatele romane asediau cetatea.
In cartea Sa „Istoria iudeilor”, Milman aminteste de numeroase semne si minuni care prevesteau apropierea distrugerii Ierusalimului:
– In miez de noapte, o lumina stranie, supranaturala, stralucea deasupra templului si altarului.
– Pe cerul apusului se aratau care cu razboinici pregatindu-se de lupta.
– Preotii care slujeau noaptea in templu  erau ingroziti de zgomote misterioase; pamantul se cutremura si mii de glasuri se auzeau spunand: „Sa fugim de aici !
– Poarta de rasarit, atat de grea incat era nevoie de mai multi barbati puternici pentru a o urni din loc, s-a deschis in miez de noapte fara nicio explicatie.
– Timp de sapte ani, un barbat misterios a colindat strazile Ierusalimului, anuntand nenorocirile care aveau sa vina peste cetate. Intemnitat si biciuit, el nu a scos niciun vaiet, spunad doar: „Nenorocire, nenorocire pentru Ierusalim ! Nenorocire, nenorocire pentru locuitorii lui !

Ziua judecatii

In evenimentele tragice ale distrugerii Ierusalimului n-a pierit niciun crestin. Mantuitorul ii avertizase pe ucenici: „Cand veti vedea Ierusalimul inconjurat de osti, sa stiti atunci ca pustiirea lui este aproape” ( Luca 21,20 ).
Dar cum sa fuga crestinii dintr-o cetate asediata ? Dincolo de ziduri erau romanii, iar in cetate se aflau iudeii care, daca ar fi parasit cetatea, i-ar fi acuzat de inalta tradare. Insa Dumnezeu a condus imprejurarile in asa fel incat toti crestinii aflati in Ierusalim sa scape cu viata.
Pe cand generalul roman Cestius asedia cetatea, tocmai in momentul in care iudeii se aflau pe punctul de a se preda, ceva inexplicabil s-a intamplat: romanii s-au retras pe neasteptate, in aparenta fara niciun motiv, renuntand la sediu. Vazand acest lucru, iudeii au iesit din Ierusalim, atacand armatele romane in retragere. Aceasta a fost ocazia unica pentru crestini de a parasi Ierusalimul. Ei au fugit in cetatea Perea, dincolo de Iordan, intr-un loc sigur.
Insa romanii nu renunta la cucerirea cetatii sfinte. In anul 70 d.Chr., sub conducerea lui Titus, romanii sunt de data aceasta hotarati sa cucereasca si sa distruga Ierusalimul, razbunand atacul iudeilor asupra armatelor lui Cestius.
Titus gaseste Ierusalimul in sarbatoare. Mii de iudei din toate partile erau adunati pentru a sarbatori Pastele. Titus incepe asediul si, odata cu el, incep si nenorocirile. Foametea devine teribila. Rezervele de hrana se impuntineaza pe zi ce trece, astfel incat o masura de grau ajunge sa coste un talant.
Impinsi de o foame cronica, oamenii ajung sa manance curelele incaltamintelor si scuturilor. Cei care risca sa iasa din cetate pentru a aduna plante salbatice, fie sunt prinsi de romani si rastigniti, fie sunt jefuiti cand se reintorc in cetate. Istoria spune ca pe o raza de circa douazeci de kilometri in jurul Ierusalimului nu se mai putea gasi niciun copac datorita crucilor inaltate pentru iudeii fugari.
Conducatorii iudei incep sa-i schingiuie pe locuitorii loviti de foame pentru a scoate la lumina ultimele resturi de hrana ascunse. La toate aceste nenorociri se adauga si cumplita ciuma de care cad secerati mii de locuitori ai cetatii.
Dar poate cel mai teribil lucru care se petrece in cetatea asediata este disparitia sentimentelor umane naturale: sotii isi jefuiesc sotiile, iar sotiile isi jefuiesc copiii. Cei din urma smulg hrana de la gura parintilor bolnavi si batrani, in timp ce unii parinti ajung sa-si ucida proprii copii pentru a se hrani cu carnea lor.
Zilnic, zeci si sute de iudei prinsi de romani sunt rastigniti de-a lungul Vaii lui Iosafat, iar crucile sunt atat de numeroase incat cu greu se mai putea trece printre ele. Blestemul rostit de conducatorii iudei inaintea scaunului lui Pilat se implineste acum cu cea mai mare exactitate: „Sangele Lui sa cada asupra noastra si asupra copiilor nostri” ( Matei 27,25 ).
Apoi urmeaza scenele de groaza ale cuceririi si distrugerii cetatii. Titus doreste sa crute templul si da ordin soldatilor sai in acest sens. Insa ura romanilor fatza de iudei este asa de mare incat templul in care se adapostisera iudeii nu mai poate fi salvat. Torte aprinse sunt aruncate in interiorul acestuia, iar templul este cuprins de flacari.
Aurul se topeste si curge printre pietrele cladirii, iar soldatii, lacomi dupa prada, scot piatra dupa piatra pentru a recupera metalul pretios. Astfel, profetia Mantuitorului se implineste cu exactitate: „Adevarat va spun ca nu va ramanea aici piatra pe piatra care sa nu fie daramata” ( Matei 24,2 ).
Scenele sunt teribile: strigate de groaza, vaiete amestecate cu trosnetul grinzilor care se prabusesc si cu strigatele cuceritorilor. Pretutindeni se pot vedea flacari, sange, ruine si cadavre. In asediul Ierusalimului pier circa un milion de iudei, in timp ce putinii supravietuitori sunt luati sclavi, fie pentru a fi aruncati la fiare in arenele romane, fie pentru a fi imprastiati in tot imperiul ca niste oameni fara patrie.
Tragedia prin care au trecut iudeii cu ocazia distrugerii Ierusalimului a fost atat o pedeapsa din partea lui Dumnezeu pentru ceea ce au facut acestia cu Mesia si urmasii Sai, dar si o consecinta fireasca a propriei lor alegeri. Au semanat vant si au cules furtuna. Au semnat razvratire impotriva lui Dumnezeu, L-au lepadat pe Mantuitorul lumii, i-au prigonit pe crestini, dar au cules distrugere, ruine, exil, moarte si rusine.

Distrugerea Ierusalimului – un simbol al sfarsitului lumii

In ciuda grozaviilor petrecute in anul 70 d.Chr. cu ocazia cuceririi Ierusalimului, acest eveniment este doar o umbra palida in comparatie cu stramtorarea prin care va trece lumea iniante de revenirea in slava a Domnului Christos.
Sa retinem cateva principii dupa care a actionat Dumnezeu in cazul distrugerii Ierusalimului pentru a sti cum va actiona El si in finalul istoriei lumii:

     1) Dumnezeu ii avertizeaza din timp pe oameni cu privire la planurile si intentiile Sale, astfel incat oamenii sa nu fie surprinsi nepregatiti. Caci este scris: „Nu, Domnul Dumnezeu nu face nimic fara sa-Si descopere taina Sa slujitorilor Sai proroci” ( Amos 3,7 ).
     2) Dumnezeu acorda oamenilor un timp de har si de indreptare pentru ca acestia sa-si clarifice pozitia fatza de Dumnezeu si adevarul Sau. Am vazut ca profetia a fost rostita de Domnul Iisus in anul 30 d.Chr., iar implinirea ei a avut loc in anul 70 d.Chr. Deci 40 de ani de har si de indelunga rabdare din partea lui Dumnezeu…
„Dar daca cel rau se intoarce de la toate pacatele pe care le-a savarsit  si pazeste toate legile Mele si face ce este drept si placut, va trai negresit, nu va muri. Toate faradelegile pe care le-a facut i se vor uita. El va trai din pricina neprihanirii in care a trait” ( Ezechiel 18, 21.22 )
     3) Dumnezeu Isi salveaza copiii credinciosi in ceasul crizei. E recunoscut faptul ca, in ciuda asediului dur, nici macar un singur crestin nu a pierit in timpul cuceririi si distrugerii Ierusalimului.
     4) Cand tot ce se poate salva este pus la adapost, Dumnezeu Isi retrage ocrotirea Sa, lasand fortele raului sa actioneze liber. Acest lucru declanseaza criza.
Aprofundand stramtorarea prin care au trecut iudeii cu ocazia distrugerii Ierusalimului, am incercat sa intrezarim cate ceva din ceea ce va insemna marea criza finala care va cuprinde intreaga omenire.
Istoria ne demonstreaza ca, in vremuri de criza, oamenii pot face lucruri pe care nu le-ar face in conditii normale de viata. Un astfel de exemplu ni-l ofera Olga Lengyel, o supravietuitoare a lagarelor naziste, in cartea sa „Cuptoarele lui Hitler”.
Era in primavara anului 1944. Din gara orasului Cluj porneste o garnitura de tren de marfa, destinat transportului de animale, catre o destinatie necunoscuta. Intr-unul din vagoane, 96 de evrei de vitza aleasa din Cluj stau inghesuiti fara apa, fara hrana si fara cele mai elementare conditii de viata. Ii asteapta opt zile de calvar, opt zile de calatorie in conditii inimaginabile.
La inceput, oamenii sunt manierati si grijulii unii cu altii. Erau doar intelectuali… Dar pe masura ce timpul trece si nevoile de baza ale existentei nu le sunt satisfacute, oamenii incep sa-si piarda rabdarea. La inceput apar mici incidente, pentru ca apoi patimile omenesti sa fie date pe fatza fara nicio retinere.
Un martor ocular spunea: „Ne-am pierdut cu totii chiar si cea mai mica idee de comportament uman… iar vagonul s-a transformat intr-un infern.”
Ajunsi in lagar, patimile josnice ale naturii umane ies tot mai mult la iveala. Acelasi autor consemneaza: „Femei care fusesera mame oneste de familie, inainte incapabile sa fure un ac, acum devenisera imorale fara nici cea mai mica remuscare. Cineva trebuia sa aiba o forta morala extraordinara ca sa vietuiasca deasupra prapastiei naziste si sa nu se afunde in ea. Totusi, am cunoscut si detinuti care au ramas credinciosi demnitatii lor umane chiar pana la sfarsitul vietii lor. Nazistii au reusit sa-i ruineze fizic, dar n-au avut putere sa-i degradeze sub aspect moral… In Birkenau, numai fiintele umane inzestrate cu o morala exceptionala puteau ramane demne si bune.
Ziua despre care ne avertizeaza cartea Apocalipsei este aproape: „A venit ziua cea mare a maniei Lui si cine poate sta in picioare ?” ( Apocalipsa 6,17 ). Va trece cineva cu bine de ultima criza a lumii ? E cineva speriat ca el nu va putea rezista ?
Dumnezeu nu doreste ca fiii Sai sa fie nelinistiti. El nu vrea in Imparatia slavei Sale niste oameni speriati, ci oameni care se incred pe deplin in El, fie ca afara e soare, fie ca e furtuna. Biblia ne asigura ca in criza finala a lumii vor fi supravietuitori care-L vor onora pe Dumnezeu in cele mai grele momente  ale istoriei luptei dintre bine si rau.
„Apoi m-am uitat si iata ca Mielul statea pe Muntele Sionului; si impreuna cu El stateau             144 000 care aveau scris pe frunte Numele Sau si Numele Tatalui Sau. Si am auzit venind din cer un glas ca un vuiet de ape mari, ca vuietul unui tunet puternic; si glasul pe care l-am auzit era ca al celor ce canta cu alauta si cantau din alautele lor.
     Cantau o cantare noua inaintea scaunului de domnie, inaintea celor patru fapturi vii si inaintea batranilor. Si nimeni nu putea sa invete cantarea afara de cei 144 000 care fusesera rascumparati de pe pamant. Ei nu s-au intinat cu femei, caci sunt verguri si urmeaza pe Miel oriunde merge El. Au fost rascumparati dintre oameni ca cel dintai rod pentru Dumnezeu si pentru Miel. In gura lor nu s-a gasit minciuna , caci sunt fara vina inaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu” ( Apocalipsa 14, 1-5 ).
Cei care astazi cladesc un caracter curat printr-o comuniune stransa cu Mantuitorul si lasandu-se sfintiti de Duhul lui Dumnezeu nu au de ce sa se teama. Pentru ei „nici moartea, nici viata, nici ingerii, nici stapanirile, nici puterile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare, nici inaltimea, nici adancimea, nicio alta faptura nu vor fi in stare” sa-i desparta de „dragostea lui Dumnezeu care este in Iisus Christos, Domnul nostru” ( Romani 8, 38.39 ).
Este cineva descurajat si speriat de apropierea crizei finale ? Psalmul 91 a fost scris special pentru cei care vor trebui sa treaca prin acele clipe dramatice. Cititi-l in liniste si incredeti-va in promisiunile lui Dumnezeu !
In curand, Dumnezeu va spune Bisericii Sale credincioase: „Va ajunge de cand ocoliti muntele acesta. Intoarceti-va spre miazanoapte” ( Deuteronomul 2, 3 ). Va mai fi o lupta, o ultima lupta, dupa care, daca vom fi credinciosi si rabdatori, vom intra in Canaanul ceresc pentru a fi vesnic langa Domnul nostru.
Pentru aceasta minunata perspectiva, oare nu merita sa sacrificam orice ? Eu cred ca da ! De aceea, „vegheati dar in tot timpul si rugati-va ca sa aveti putere sa scapati de toate lucrurile acestea care se vor intampla si sa stati in picioare inaintea Fiului omului” ( Luca 21, 36 ).

Lori Balogh

 

http://www.loribalogh.ro/2014/10/distrugerea-ierusalimului-un-model-al-sfarsitului-lumii/

Publicat în Alte subiecte | Lasă un comentariu

O Scrisoare catre cei Salbatici

Aceasta este pentru Rebeli și pentru cei care niciodată nu s-au putut încadra cu adevărat în ceea ce așteaptă sistemul de la noi și în ceea ce spune că ar trebui să facem. Aceste rânduri sunt pentru cei Sălbatici.

Societatea ne face să credem că ceva nu este în regulă cu noi când suntem prea diferiți. Suntem afectați? Ar trebui să fim “reparați” sau chiar vindecați?

Când te-ai hotărât să nu respecți regulile și să ieși din fiecare zonă de confort și posibile adăposturi, oamenii au început să îți pună întrebări. Când ai luat deciziile de a uita liniile directoare de bază, acel fii atent și gândește de două ori au început să își facă griji.

Când ai afirmat că se vor întâmpla schimbări mari în viața ta, dar pe care nu le-ai putut dezvălui încă, prietenii, familia și chiar dușmanii tăi au început să se minuneze.

Deci, te-ai speriat tocmai pentru că ai văzut că nu au putut înțelege alegerile tale.

Dar ești în regulă. Ai încredere în această scrisoare.

Ei nu se îngrijorează pentru că ești o greșeală sau pentru că ai ales o cale greșită. Nu ești, nici ei nu sunt o greșeală. Oamenii sunt diferiți și asta este totul. Nu îi poți învinui. Poți doar să îi iubești și să renunți dacă nu te simți aliniat.

Își fac griji pentru că nu ar putea să meargă așa de departe.

Se îngrijorează pentru că expiri libertate, iubire, culori, abandon și bucurie. Pentru că știu că numai războinicii adevărați strălucesc atât de puternic, se îngrijorează pentru că își pot imagina luptele tale – ale noastre.

Se îngrijorează pentru că au ceea ce nu ai și pentru că ai ceea ce ei nu pot înțelege. Se îngrijorează pentru că pot vedea tot ce ai aruncat din cutia vieții tale, pentru a păși în libertate.

Ei sunt curioși de călătoria ta pentru că trăiești în adevărul tău. Și văzând adevărul este înfricoșător, doare, iar uneori țipă. Și adevărul lor ar putea să-i doară așa cum te-a durut și pe tine cu mult timp în urmă.

Îi fac griji când aud despre tine, pentru că ai reușit să găsești destulă tărie pentru a trăi o viață bazată pe credințele tale. Ceea ce văd în tine este reflectarea a ceea ce ei nu pot fi.

Cât de curajos ești! Ați încredere în aceste rânduri.

Uneori chiar te-au făcut să plângi, știu. Oamenii te întreabă ce vei face și unde vei merge, așa că începi să te întrebi la sfârșitul zilei dacă ești în regulă, fiind neliniștit în acei pantaloni albaștri de yoga, ținând în mână un creion cu pene și văzând viața ca un copil.

Dar nu ar trebui să te minunezi, Doamnă a Luminilor. Nu ar trebui, Războinice, Căutătorule, Shamanule.

Ai încredere în tine, o dată pentru totdeauna. Iubește-ți pacea și libertatea pe atât de mult pe cât te temi de cuvintele care vin din gura lor, la fel de mult ca și când te răneau când trăiai în minciuni.

Tine minte. Nu uita niciodată, odată pentru totdeauna, cine ești.

Desigur, în unele nopți te îndoiești de tine. S-ar putea să te întrebi dacă ești suficient de inteligent. Da, Sălbaticule, esti inteligența inimii.

În unele zile te simți ca și cum ai aștepta melodii noi, noi iubiri sau noi zori pentru a-ți încălzi pielea. O viata nouă poate? O vei avea.

A fost un timp atât de lung și de tăcut.

Pare că sunt secole de rugăciuni. Ai încredere în aceste cuvinte.

Te îndoiești de faptul că ai luat decizii dure pentru a urma acea cale. Ai renunțat la un loc de muncă sau ai încheiat o relație de termen lung cu un partener și acești pași au fost incredibil de grei. Ai fost groaznic, aproape că te-a costat viața.

Poate că te-ai hotărât să trăiești în străinătate pentru că ești un aventurier. Ți-ai dorit să descoperi noi culturi, oameni noi și scene noi – lumea este atât de largă, omenirea ascunde atât de multe mistere diferite.

A păși în necunoscut părea atât de atrăgător, dar odată ce ai fost pe acest drum, ai văzut că nu a existat nici o cale de întoarcere și că ai putut merge mai departe.

Viața ta a fost o imagine uimitoare. În unele zile, ai murit prin cărți poștale. Cât de departe ai plecat de acasă, cât de rău și de pierdut te-ai simțit în acele nopți!

Poate că ai hotărât să lucrezi în birou și să faci cât mai puțini bani ca cei care trăiesc onest – pentru că tastând la un computer și așezat toată ziua, toată săptămâna, toată viața, îți stoarce inima.

Poate că ai părăsit o iubire pentru că aveai nevoie să crești, să înveți, să schimbi și să ridici straturi și el sau ea nu putea să călătorească pe aceași cale cu tine.

Sunt atât de mulți oameni în viața ta. Ai întâlnit lumea, se pare. Cu toate acestea, este un drum singuratic.

Da, ai renunțat la multe lucruri pentru a rămâne fidel față de tine însuți. Ai vrut o viață care ar avea amprentele tale, moștenirea ta. Ai dorit o viață care va fi, nici mai mult și nici mai puțin, ghidată de vocea care se ridică din interior.

O vei avea. Ai încredere în aceste rânduri.

Da, alții își fac griji pentru că nu înțeleg cu adevărat. În ochii minții lor, te afli într-un loc ciudat, pe un pământ al nimănui, un tren care nu merge nicăieri sau un autobuz pentru sufletele pierdute, poate.

Dar adânc, este altceva. Inima lor dorește aventurile tale, libertatea ta, vibrația moale și rebelă pentru care tu – și numai tu – cunoșți secretul.

În adâncul lor, ei îți invidiază secretele. Dar cum țes oamenii propria lor viață în acea lume a ta? Pari o vrăjitoare uneori. Ai făcut magie albă cu ceea ce poate fi uman. Ai aruncat vrăji pe viață, ca să găsești mereu solul sub picioarele tale? Cum ai rezolvat cu fricile?

Cum ai putut să crezi și să ai atât de multă încredere în frumusețile necunoscute? Cum te-ai putut duce atât de departe? Ai fost condus de mistere?

Ești o preoteasă sau un șaman, venit din nevăzut. Te ridici de unde pare aproape imposibil să trăiești.

De aceea, tu cel Sălbatic, nu mai trebuie să-ți faci griji. Poți să-ți spui adevărul și să trăiești o viață care aduce bucurie ființei tale, chiar dacă asta te face să devii cu adevărat diferit de acei oameni și chiar de cine ai obișnuit a fi.

Fără respirații anxioase, fără pași ascunși, tu cel Sălbatic.

Ești pe drumul spre tine însuți, și noi toți putem vedea asta. Mergi spre frumusetea ta unică, pentru sinele tău autentic de aur, iar acel aur nu cunoaște nici un preț.

Tu – noi – am ales drumurile înăbușitoare ale căutătorilor. Ai spus Nu de atâtea ori la toate lucrurile pe care nu le-ai simțit aliniate cu inima ta.

Ai decis că fericirea ta a fost mai importantă decât orice titlu sau statut. Bucuria ta a fost mai importantă decât orice ținută, ai meritat mai mult decât ce părea strălucitor, dar fără să aibă aroma inimii.

Da, ești infricoșător. Ești chiar incredibil, vezi ce ai obținut.

Sunt cu tine, Doamnă a Luminilor.

Când toată minciuna sufletului este îndepărtată, vei vedea clar. Când nu este nimic altceva decât nucleul tău și cine ești tu cu adevărat, cât de strălucitor, cât de liniștit, de înduioșător și de puternic va fi imnul inimii tale!

Da, nu-ți face griji, ești bine. Ai încredere în aceste cuvinte.

Întotdeauna amintește-ți că cei care îți spun că trebuie să te așezi sau să știi, sunt cei care s-au așezat, ei sunt cei care cred că știu.

Dar nu trebuie să faci asta.

Continuă să mergi pe drum. Vei ști când trebuie să te oprești, când lucrurile sunt corecte sau când te afli în brațele care au fost destinate pielii tale.

Vei ști și vei rezolva când va veni timpul – oriunde și cu oricine va părea adevărată viața.

Ține minte puterea ta și de cât de departe ai venit. Ei au crezut că vei eșua, dar viața nu abandonează niciodată astfel de inimi curajoase.

Tu cel Sălbatic, nu îți mai face griji, nu te mai îndoi niciodată din nou. Continuă încălcarea regulilor care nu sunt ale tale, prin puterea zâmbetului tău.

Acest zâmbet spune atât de mult, dar nu are nevoie de cuvinte. Amintește de atât de multe răsărituri, cât și de atât de multe nopți care au murit. A trăit deja o mie de vieți.

Acest zâmbet al tău este înțelepciune, acest zâmbet este lumină.

***

Sophie Gregoire

http://www.rebellesociety.com

Multumesc      https://inaloveworld.wordpress.com

Publicat în Alte subiecte | 11 comentarii

10 Boli Cu Transmitere Spirituală

https://www.efemeride.ro/10-boli-cu-transmitere-spirituala

Oare chiar credem ca numai pentru ca cineva a meditat vreme de cinci ani sau a practicat yoga timp de 10 ani e mai putin nevrozat decat altii? În cel mai bun caz, poate că o să fie un pic mai constient de asta. Un pic. Cum prin munca si calatoriile mele am ajuns sa cunosc sute de invatatori spirituali si mii de practicieni in spiritualitate, m-a uluit modul in care punctele noastre de vedere spirituale, perspectivele si experientele noastre devin „infectate” si ele de „contaminatori conceptuali” – construirea unei relatii derutate si imature cu principii spirituale complexe poate sa fie la fel de invizibila si de insidioasa ca o boala cu transmitere sexuala. 

Cele 10 categorisiri de mai jos nu intentioneaza sa fie definitive, ci sunt oferite ca instrument, care sa va ajute sa deveniti constienti de cateva dintre cele mai frecvente boli cu transmitere spirituala. Iata care sunt cele ZECE boli cu transmitere spirituala:

1. Spiritualitatea fast-food

Amestecarea spiritualitatii cu o cultura care celebreaza viteza, multitasking-ul si gratificarea imediata nu poate rezulta doar intr-o spiritualitate de tip fast-food. Spiritualitatea fast-food este un produs al unei fantezii obisnuite si scuzabile, care sustine ideea potrivit careia eliberarea de suferinta din conditia noastra umana se poate face rapid si usor. Insa, un lucru este clar: transformarea spirituala nu se poate obtine printr-o pastila cu actiune rapida.

2. Falsa spiritualitate

Falsa spiritualitate reprezinta tendinta de a vorbi, de a ne imbraca si de a actiona asa cum ne imaginam ca ar face-o o persoana spirituala. Este un soi de spiritualitate de imitatie, care imita realizarea spirituala asa cum tesaturile cu imprimeuri piele de leopard imita pielea unui leopard adevarat.

3. Motivatii confuze

Desi dorinta noastra de a ne dezvolta este sincera si pura, adesea ea se amesteca si cu motivatii inferioare, inclusiv dorinta de a fi iubit, dorinta de a apartine undeva, dorinta de a umple un gol interior, convingerea ca drumul spiritual ne va indeparta de suferinta, ambitia spirituala, dorinta de a fi special, de a fi mai bun decat ceilalti, de a fi „alesul” .

4. Identificarea cu experientele spirituale

Simptomul acestei boli este reprezentat de identificarea ego-ului cu experienta noastra spirituala, acesta considerand-o experienta sa, iar noi incepem sa credem ca incorporam revelatii care au luat nastere in noi, la un moment dat. In cele mai multe cazuri, acest lucru nu dureaza la infinit, desi tinde sa reziste perioade lungi de timp la cei care se cred a fi iluminati si/sau care functioneaza ca invatatori spirituali.

5. Ego-ul spiritualizat

Boala aceasta apare atunci cand insasi structura personalitătii egotice este profund imbibata cu concepte si idei spirituale. Rezultatul este o structura egotica „anti-glont”. Atunci cand ego-ul se spiritualizeaza, suntem invulnerabili la ajutor, la idei noi sau la vreun feedback constructiv. Devenim fiinte umane impenetrabile si suntem impiedicati in cresterea noastra spirituala – toate astea, in numele spiritualitatii.

6. Productia in masa de invatatori spirituali

Exista o serie de traditii spirituale care sunt la moda acum si care produc oameni care se cred a fi la un nivel de iluminare spirituala, sau de maiestrie, care este cu mult peste nivelul lor real. Aceasta boala functioneaza ca un soi de banda rulanta: da-ti cu glow-ul asta, vezi cu revelatia asta si bam! – te-ai iluminat si esti gata sa ii iluminezi si pe altii, in acelasi mod. Problema nu este că astfel de invatatori predau, ci faptul ca se prezintă pe sine ca persoane care au atins maiestria spirituala.

7. Mandria spirituala

Mandria spirituala apare atunci cand practicianul, prin ani de efort trudit, a ajuns la un anumit nivel de intelepciune si foloseste aceasta realizare pentru a-si justifica inchiderea pe care si-a dezvoltat-o fata de orice alte experiente. Sentimentul de „superioritate spirituala” este un alt simptom al acestei boli cu transmitere spirituala. Acesta se manifesta ca un sentiment subtil care-ti spune ca „eu sunt mai bun, mai intelept si deasupra celorlalti, pentru ca eu sunt spiritual”.

8. Spiritul de turma

Aceasta boala mai poarta si numele de gandirea de turma, mentalitatea de cult sau boala de ashram, spiritul de turma e un virus perfid, care contine multe elemente de co-dependenta clasica. Un grup spiritual face intelegeri subtile si inconstiente cu privire la modul corect de a gandi, de a vorbi, de a se imbraca si de a se purta. Persoanele si grupurile infectate cu „spiritul de turma” resping persoanele, atitudinile si circumstantele care nu se conformeaza regulilor nescrise ale grupului.

9. Complexul „alesului”

Complexul alesului defineste convingerea potrivit careia „grupul nostru este mai evoluat spiritual, mai puternic, mai iluminat, cu alte cuvinte, mai bun decat orice alt grup”. Exista o distinctie importanta intre recunoasterea faptului ca ai gasit calea potrivita, invatatorul sau comunitatea potrivită si a il gasi pe Cel Ales.

10. Virusul mortal: „Am ajuns”

Boala aceasta e atat de puternica, incat are capacitatea sa fie o boala terminala si mortala pentru evolutia noastra spirituala. Este vorba de convingerea ca „am ajuns” la obiectivul final al caii spirituale. Progresul nostru spiritual inceteaza in momentul in care aceasta convingere se cristalizeaza in psihicul nostru, deoarece in momentul in care incepem sa credem ca am ajuns la capatul drumului, orice crestere ulterioara inceteaza.

https://www.efemeride.ro/10-boli-cu-transmitere-spirituala

Publicat în Alte subiecte | Lasă un comentariu