Femeia, lemnul şi neascultarea

Fragmente
Sfântul Grigore de Nissa: “Pentru două pricini Adam a pus numele femeii sale Eva, adică viaţă. Mai întâi pentru că ea trebuia să fie maica tuturor celor vii după trup, că ea a născut primul copil, pe Cain, şi a adus în viaţă prima fiinţă omenească. A doua, că prin Eva cea tainică, prin strănepoata Evei cea dintâi, adică prin Preasfânta, Preacurata Născătoarea de Dumnezeu şi Pururea Fecioara Maria, avea să vină în lume viaţa, adică Hristos. Iată pentru care pricină Adam, fiind prooroc şi făptura cea dintâi a lui Dumnezeu, a proorocit ca Evei să i se pună numele acesta, pentru aceste două pricini. Mai întâi, că va fi maica tuturor celor vii, cum arată Scriptura – deci o tâlcuire o avem în Scriptură şi una în Tradiţie, de la Sfinţii Părinți – iar a doua, că deşi moartea a venit prin femeie, tot prin femeie va trebui să vină la plinirea vremii şi viaţa. A luat satana în Rai trei lucruri, pentru a dărâma neamul omenesc: femeia, lemnul şi neascultarea. La plinirea vremii, noul Adam – Hristos -tot cu aceste trei arme l-a biruit pe satana: femeia, lemnul şi ascultarea. Cu cele împotrivă, pe cele împotrivă le-a surpat .
Cu ascultarea lui Hristos de Părintele ceresc, până la moarte şi cu moartea pe Cruce, a vindecat neascultarea lui Adam şi a noastră; cu lemnul Crucii s-a vindecat rana cea venită prin lemn; gustarea din lemnul oprit, prin gustarea fierii şi a oţetului; şi prin Preasfânta, Preacurata Fecioară Maria, Eva cea tainică, s-a vindecat păcatul Evei şi moartea care a venit în lume. Dar cuvântul nostru priveşte în altă parte. Au trecut de la Adam până la potop 2642 de ani. În acest timp n-a scăzut din viaţa omului nimic.
A trăit Adam 930 de ani şi Eva 950 de ani, iar Noe, al doilea Adam al omenirii, a trăit 950 de ani. Noe, fiind mare prooroc şi plăcut lui Dumnezeu din neamul său, a avut mare grijă să păzească în toată vremea lui, de când s-a născut, un mare dar; oasele lui Adam, corpul lui Adam strămoşul lui. Cele mai scumpe moaşte din lume le păstra el şi până la dânsul le-au păstrat alţi patriarhi mai vechi decât dânsul. Noe a fost al optulea de la Adam, iar Matusalem, al şaselea. Şi le-a dat unul la altul, ca pe un dar preascump: prima zidire ieşită din mâna lui Dumnezeu – oasele lui Adam. Noe, când era de 500 de ani, aţi auzit Scriptura, s-a căsătorit şi 100 de ani trăind, a avut pe cei trei fii: pe Sim, Ham şi Iafet. Şi când era Noe de 600 de ani a început potopul şi a ţinut un an de zile furia potopului. A plouat numai 40 de zile şi 40 de nopți, iar corabia abia la un an de zile s-a oprit, pentru că ai auzit ce spune la Facere:  “Iar din luna a zecea pân în luna a şasea au scăzut apele, trei luni de zile, şi de-abia au început să se vadă vârfurile munţilor celor mai mari din lume”. Să fi fost atunci cu corabia lângă Noe, să vezi de-abia în toată România vârful Ceahlăului sau al Negoiului, sau Moldoveanul, sau vârful Ineului din Maramureş, sau dacă erai în Asia, vârful Himalaia sau alţi munţi. Abia se zăreau atunci numai vârfurile munţilor, iar vuietul apelor şi tulburarea văzduhului nu încetase. Din luna a şaptea până în luna a patra mai scăzând apele, a dat drumul Noe porumbelului celuilalt. Când a ieşit Noe din corabie, lângă Munţii Ararat, azi în Armenia, pustiu era pământul, plin de mâl, plin de furia şi urgia lui Dumnezeu, că se înecase tot ce era viu, afară de cei ce erau în pântecele corabiei. Au ieşit în câmpia Senar şi au adus jertfă lui Dumnezeu. Apoi s-a arătat curcubeul, după cum ştiţi, semn de legătură veşnică între om şi Dumnezeu, că nu va mai fi potop cu apă. Şi au ieşit fiii lui Noe -Sim, Ham şi Iafet. Lui Sim i-a dat Asia, lui Ham i-a dat Africa – deaceea sunt negri acolo, că Ham a fost blestemat – iar lui Iafet i-a dat Europa. Dar a avut grijă mare Noe, când a despărţit pe fiii săi, că au plecat fiecare în altă direcţie, după ce s-au înmulţit, să le dea un mare odor nepreţuit pe care îl purtase în corabie şi a avut grijă mai mult decât de tot aurul de acest odor. Era trupul lui Adam, aşa cum l-a făcut Dumnezeu. Era scheletul lui Adam. Şi le-a zis Noe: “Dragii mei, pământul este înaintea voastră; de acum creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul, că aşa a zis Dumnezeu”; că a doua oară a binecuvântat pe om cu acelaşi cuvânt dintâi, cum este scris în Biblie.“Eu nu vă dau aur, eu nu vă dau argint, eu nu vă dau pietre scumpe. Acestea le veţi găsi voi pe pământ şi prin munţi şi oriunde. Vă dau un lucru mai scump decât toate: vă dau trupul protopărintelui nostru Adam, primul om din lume”. Şi le-a împărţit lor oasele lui Adam. Capul l-a dat lui Sim, în Asia, mijlocul l-a dat lui Iafet, înspre Europa, iar picioarele le-a dat lui Ham. Iar fiii lui Noe l-au întrebat:- Dar ce ne folosesc nouă acestea aşa de mult?- Mare folos veţi lua de câte ori veţi privi la dânsele!- Care folos?- Când veţi vedea capul lui Adam, vă veţi aduce aminte că sufletul lui este în chinurile iadului, pentru că a greşit lui Dumnezeu şi vă veţi trezi şi veţi zice: “Doamne, fereşte! Să nu ajungem ca strămoşul nostru! Să nu mâniem pe făcătorul nostru, că iată, oasele lui Adam sunt aici şi sufletul lui se chinuieşte în muncile iadului pentru că a călcat porunca luiDumnezeu”.
Iată filosofia cea mai înaltă pe care a dat-o Noe feciorilor săi: să nu uite că vor muri. Să vadă oasele lui Adam şi să-şi aducă aminte că şi ei sunt praf şi cenuşă şi îndată după moarte urmează judecata şi vai de acela care calcă porunca lui Dumnezeu.

Cea mai înaltă filosofie de sub cer este cugetarea la moarte.
Marele Vasile a fost întrebat de marele filosof din Alexandria, Eubul:- Spune-mi mie, o, minunatule! – că făcuseră şcoala împreună la Atena, pe vremea aceea fiind şi la Alexandria mare cetate de cultură creştină şi păgână – spune-ne nouă, o, minunatule, care este cea mai înaltă filosofiea creştinului? Si a zis marele Vasile:- Cea mai înaltă filosofie de sub cer este să avem de-a pururea moartea înaintea ochilor noştri. Pentru că strămoşii noştri, atâta vreme cât au avut moartea în faţă, n-au greşit. De câte ori în Rai, le dădea satana în minte: “Ia, duceţi-vă la pom şi mâncaţi!” Căci era frumos la vedere şi bun la gust rodul ce l-a omorât. Dar când s-a apropiat Adam zicea: “Nu mă duc”. Dar de ce? “A spus Dumnezeu că în ziua când voi mânca din pomul acesta, cu moarte voi muri”. Şi de frica morţii nu se apuca să mănânce. Văzând satana că sunt înarmaţi strămoşii noştri cu această armă puternică, adică cugetarea morţii, de către Făcătorul lor, ce-a gândit întâi? Să le smulgă din minte moartea. S-a băgat în şarpe, cum zice marele Vasile, că în Rai vorbeau toate animalele şi şarpele avea picioare înalte, nu mergea târâş. După ce l-a amăgit pe Adam, Dumnezeu l-a blestemat să se târască pe pântece, i s-au luat picioarele. Picioarele şarpelui sunt în pântece şi astăzi. Şi asta că să se împlinească porunca să meargă numai pe piept, să mănânce pământ şi să fie blestemat pentru că prin şarpe a reuşit satana să intre şi să vorbească cu Adam.- Ce-a zis Dumnezeu? a întrebat şarpele.- Iată ce a zis, a răspuns Adam: “Toţi pomii Raiului, toate grădinile,desfătarea asta negrăită este a noastră, dar din cutare pom să nu mâncăm”.- Dar de ce? a întrebat şarpele viclean.- A spus că oricând vom mânca, cu moarte vom muri.- Nu-i adevărat! – zice satana prin şarpe – nu veţi muri cu moarte. Cum se poate? Dar de ce?- Ştiţi de ce v-a spus Dumnezeu aşa? Se teme foarte tare că dacă veţi mânca din pomul acela, vă veţi face dumnezei ca şi Dânsul şi veţi fi asemenea Lui şi din mare răutate ce are pe voi, ca să nu vă înălţaţi ca El , v-a oprit sa mancati de acolo; ca in orice zi veti manca, ochii vostri se vor deschide si veti fi ca niste dumnezei !
Auzi ? Dumnezeu ii spune lui Adam ca va muri si sarpele ii spune ca nu va muri ! Si Adam lasa pe Ziditorul sau si asculta pe sarpe, adica pe satana, care vorbea prin gura sarpelui. Si crezand acestea, calca porunca si mosteneste indoita moarte : si pe cea trupeasca si pe cea duhovniceasca !

Parintilor, iubiti credinciosi, maicilor si surorilor, cateva suflete sunteti aici. Eu in viata mea, mi-a ajutat mila Domnului, am vorbit la mii de oameni pe la hramuri si ori as vorbi la doua urechi, ori la doua mii, tot atat ma costa. Dar suntem cateva suflete aici. Daca n-am uita noi invatatura cea preascumpa a Sfintilor Parinti si a Sfintei Scripturi, noi n-am mai gresi lui Dumnezeu.
Auzi ce spune dumnezeiescul si preainteleptul Isus, fiul lui Sirah, : Fiule, adu-ti aminte de cele mai de pe urma ale tale si in veac nu vei gresi.
Pentru ce ? Daca cuget la moarte, moartea ma opreste si de a gandi raul, nu numai de a-l vorbi sau a-l face. Eu stiu ca Dumnezeu o sa-mi cantareasca si gandurile si cuvintele si lucrurile vietii mele, cand imi voi da sufletul. Deci, daca voi cugeta la moarte, ma feresc de toate. Auzi ce spune in ” Usa pocaintei „? Vedeti ca acea carte trateaza patru lucruri : moarte, judecata, Rai si Iad. Eu cred ca acea carte, daca ar fi tiparita in zeci de mii de exemplare, toata lumea ar merge in Rai. Numai daca ar intelege-o. Atat de mult foloseste pentru crestini cugetarea la moarte, ca ne arata ce-i omul si unde se duce si ce va fi in ziua mortii sau a judecatii.
Acolo spune ca cel mai mare sfetnic in viata nu este nici filosoful, nici ingerii, ci moartea : ” Ia-ti sfetnic, omule, pe moarte, si atata intelepciune are sa te invete, incat, nici Solomon in toata intelepciunea sa, nici ingerii, nici filosofii lumii, nimeni nu te va folosi pe tine ca moartea „. Pentru ce ? Moartea te sfatuieste : ” Omule, nu gandi rau, ca ai sa mori ! Nu fura, ca ai sa mori ! Nu vorbi rau, ca ai sa mori ! Nu ura pe fratele tau, ca ai sa mori ! Nu fi desfranat, ca ai sa mori ! Nu injura, ca ai sa mori ! Nu fuma, ca ai sa mori ! Nu fi betiv, ca ai sa mori ! Nu te judeca cu altul, nu intentiona sa faci rau nimanui, ia seama de sufletul tau, ca ai sa mori ! Cata filosofie ne aduce moartea ! Auzi ce spune Sfantul Ioan Damaschin : ” O, moarte, moarte, mai bine te-am numi pe tine viata, ca cel ce pururea cugeta la tine, pururea viaza „. Vrei sa stii ca nici Solomon nu poate invata atata intelepciune ca moartea. Zice marele Vasile : ” Si Solomon acela, iubitorul de intelepciune, daca n-ar fi uitat moartea, nu-l biruiau femeile, sa ajunga de batjocura lor, sa le faca si capiste, sa se lepede de Dumnezeu si sa se inchine la idoli „.
Iata, Solomon cel preaintelept, cel plin de darul intelepciunii, a ajuns inchinator la idoli si a zidit capiste zeilor, lepadandu-se de Dumnezeu dupa 40 de ani de domnie.
Pentru ce ? A uitat ca va muri. Pe el il mustra cartea intelepciuni lui Isus, fiul lui Sirah : ” Te-ai intarit in trup, te-ai intarit in pacat si ai uitat pe Ziditorul, Care ti-a dat intelepciunea, cu care ai condus poporul acesta 40 de ani”.
Vai de noi si de noi, ca nu gresim pana nu uitam de moarte. Nici un pacat nu trece de la minte la simtire, nici prin imaginatia noastra, daca avem inaintea ochilor moartea. Daca uitam moartea, murim, daca nu uitam moartea, traim, suntem vii cu sufletul in vecii vecilor.
Cine a gandit vreodata la moarte, si-a nalucit-o cu mintea si a gresit lui Dumnezeu vreodata ? Deci prea bun tovaras de drum , prea buna prietena si prea mare sfetnic ne este noua moartea. Sa nu ne temem de ea.
Cel mai mare filosof in viata sa avem moartea. Niciodata moartea nu te va invata de rau, totdeaunua iti va spune : pazeste-te de pacate, omule, ca ai sa mori ! Si-ti spune cel mai mare adevar. Pentru ce ? Pentru ca-ti spune negresit ca esti trecator, vei muri si vei sta inaintea lui Dumnezeu, sa dai seama de tot ce ai gandit, tot ce ai lucrat, tot ce ai facut.
Ce zice Alexandru Macedon, mare filosof – invatase filosofia despre suflet si moarte, de la acel mare filosof din antichitate, Aristotel -, cand a luat imparatia Persiei si a batut pe Darius si imparatia Egiptului si a luat imparatiile de langa Eufrat si imparatiile lui boz si celelalte. veneau filosofii si ii spuneau :
– Maria Ta, aur mult, pietre scumpe, palate are Darius si sabia lui Darius este facuta in forma de octogon cu opt muchii si are manerul impodobit cu doua kilograme jumatate de pietre nestemate si poleita cu aur curat. Vino s-o vezi, macar !
Iar el le-a raspuns :
– Daca-i moarte, nu-i nimic ! Ce-am sa fac eu cu sabia lui Darius in razboi ? Uite, am sabia asta ca fulgerul in mana mea, usoara. Aceea-i parada. S-o iau s-o leg la curea s-o duca calul, sa vada lumea ca straluceste la brau ?
– Vino, imparate, si ia pe sotia lui Darius, ca el a fugit si l-au spanzurat doi osteni.
– Cine l-a spanzurat pe Darius ? Cine le-a dat voie ? Sa-i spanzurati pe aceia, caci nu am dat eu ordin sa omori omul !
Am spus sa iei imparatia si sa-l lasi sa traiasca – ca el cucerea toate imparatiile si trecea mai departe. Altii ii ziceau :
– Ia una din fetele lui Darius, caci are cele mai frumoase fete de pe lume ! Doua fete avem. Si Macedon le-a zis :
– Sa nu le aduci sa le vad, ca-ti tai capul. Eu, care am cucerit atatea popoare cu puterea lui Dumnezeu, ma biruiesc de frumusetea unei femei ? Acest imparat a murit la 35 de ani necasatorit si otravit – stiti istoria lui -, dar totdeauna, cum ii spunea Ptolomeu Filadei si Seneca secretarul lui si Antioh si Nicanor si Vizantie si ceilalti si Chir cu toata suita lui :
– Maria Ta, nu-ti pasa de nimic; nici de aur, nici de frumusete !
– Nu ! Daca-i moarte, nu-i nimic !
De aceea si cand murea, dupa ce a batut toate imparatiile, cand a vazut ca-i dadusera otrava dulce, nepotii lui, a zis :
– Astazi am baut pahar dulce si amar !
– Ce este, Maria Ta ?
– Mor !
Se adunasera filosofii, generalii, imparatii, care pe unde ii pusesera. Iar el le-a zis :
– Eu nu ma tem de moarte ! Eu cred intru unul singur Dumnezeu, cum m-a invatat arhiereul evreilor, cand am cucerit Palestina. Acela mi-a spus ca este un singur Dumnezeu.
– Cum il cheama pe Dumnezeul vostru ? l-am intrebat pe arhiereu.
– Unul este Dumnezeu, Care a facut cerul si pamantul. Il cheama Savaot !
– Ce inseamna Savaot ?
– Dumnezeul ostirilor.
– Nu cumva conduce ostirile de jos ?
– N-ai grija, Maria ta ! El conduce ostirile cele din cer. Cu acelea nu te poti masura ! Aceluia ma inchin si eu.
Asa a cunoscut Alexandru Macedon pe Dumnezeu si a inceput sa fie un om foarte milostiv. Cand era sa moara, l-au intrebat generalii lui :
– Maria ta, din ce sa-ti facem mormantul ? Din marmura ? De aur ? de pietre scumpe, de iachint, de hrisolit, de onix, de ametist sau de rubin ? Toate pietrele scumpe i le-au pus.
Iar el le-e raspuns :
– Daca-i moarte, nu-i nimic ! Sa nu-mi faceti mormantul meu din aur si din alte pietre scumpe. Ci sa-mi faceti mormantul si sicriul de granit si sa nu cumva sa ma imbracati in haine aurite. Ci simplu, ca un simplu om. Si sa lasati la sicriu doua gauri : una in stanga si una in dreapta.
– Da de ce asta ?
– Pe acolo sa-mi scoateti mainile mele si sa le lasati goale, ca sa vada toti ca nimic n-am luat cu mine dupa moarte.
Vedeti, fratilor, intelepciunea imparatului Alexandru Macedon ? Sa nu creada cineva ca, dupa moarte, va lua ceva cu dansul. Ce-au folosit faraonii Egiptului ca au pus in piramide atata aur si argint si au facut carute cu cai de aur ? Le gasesc altii si se imbogatesc la muzee. Ce le-a folosit ? Le-au luat cu ei ? nu. Stii ce-au luat cu ei ? Fapta buna ! Daca au facut-o, au fost intelepti.
Si faraonii Egiptului aveau mare filosofie despre moarte.
Ei aveau un mare dregator, care era platit la curtea imparateasca, numit omul mortii. Si cand bea imparatul si manca si canta muzica si se veselea, venea acest slujitor cu o capatana de mort si i-o punea pe masa si atat zicea : ” Imparate, mananca, bea si te veseleste, dar adu-ti aminte ca ai sa mori !”

Pana la aceasta treapta se inalta Lucifer, cel fara de masura. Dar aceasta inaltime a fost atat de ametitoare chiar si pentru el, incat nu a putut sa ramana acolo si a cazut. El isi zicea in cugetul sau: „Ridica-ma-voi in ceruri si mai presus de stelele Dumnezeului celui puternic voi aseza jiltul meu!… Asemenea cu Cel Preainalt voi fi” (Isaia 14, 13-l4). Dar aceasta mandrie l-a doborat in cele mai de jos ale pamantului. Prin inselaciune i-a ispitit Satana spre o astfel de mandrie si pe protoparintii nostri in rai. Veti fi ca Dumnezeu!… (Facere 3, 5), le spune el. Si primii oameni, care au pornit pe calea inselatoare a mandriei, au cazut, si au cazut adanc, incat nu se mai puteau ridica singuri si trebuia ca insusi Fiul lui Dumnezeu, Iubirea intrupata, sa Se pogoare pe pamant spre a ne rascumpara si mantui.Veti fi ca Dumnezeu! Ce ademenire mare si minunata in aparenta! Cine nu si-ar dori sa fie ca Dumnezeu! Dar problema este ca diavolului nu ii sta in putinta sa ne faca asemenea lui Dumnezeu. El este mincinos. Fagaduintele lui sunt desarte. Ademenindu-ne catre inaltimi, ne arunca de acolo tocmai in adancuri. Adam si Eva au vrut sa fie asemenea lui Dumnezeu. Dar ce s-a intamplat? In unele privinte ei au cazut chiar mai prejos decat animalele. Se vede limpede din istoria urmasilor lor nefericiti intarirea acestui trist adevar. Si iata, din momentul tragic al caderii din rai, oamenii merg ca niste orbi pe calea mandriei, neincetat inseteaza sa se inalte si cadne incetat. Si cu cat zboara mai sus, cu atat cad mai rau. Intregul zbucium al lumii insangerate in care traim astazi isi are obarsia in mandria nebuneasca. Ea este pricinuitoarea tuturor marilor caderi ale omului modern. Cati scriitori, cati filosofi, cati politicieni, cati cuceritori au uitat, orbiti de mandrie, ca, totusi, si ei sunt simpli muritori, si au purces la savarsirea de fapte marete si peste puterile lor si, inaltandu-se impotriva lui Dumnezeu, si-au sfarsit sarmana lor viata, unii in boli ingrozitoare, altii complet distrusi, iar altii in deplina umilinta, nebuni, iar toti dimpreuna: in iad! Dumnezeu insusi celor mandri le sta impotriva (Iacob 4, 6). Duhul mandriei contrazice intotdeauna si nu vrea sa primeasca invatatura de la nimeni. El este despotic, foarte iubitor de sine si crud. Cel mandru ar prefera mai degraba sa i se ia viata decat sa fie demascat si umilit. El doreste sa conduca si sa existe competitie. Vrea sa fie asemenea lui Dumnezeu. „Asa precum chiparosul nu-si pleaca ramurile ca sa se intinda pe pamant, nici monahul cu inima mandra nu vrea sa faca ascultare”, spune Sfantul Ioan Scararul. Cel mandru nu va recunoaste niciodata ca este vinovat de ceva. Un batran foarte cunoscator il sfatuia duhov-niceste pe un frate ce se trufea, la spovedanie. Iar acesta, orb fiind, zise: „Iarta-ma, parinte, nu sunt mandru.” Auzind acestea, preainteleptul batran zise catre el: „Si cealta dovada mai vadita a patimii acesteia poti da, fiule, decat cuvantul ce l-ai spus: nu sunt mandru …” Neamul omenesc, cazut, al veacului acestuia nu vrea sa recunoasca mandria ca pacat, ci o socoteste a fi o virtute. Atat de mult a amestecat omul sensul cuvintelor, incat nu batjocoreste mandria satanica, ci smerenia. El considera ca ceva firesc atunci cand cineva da dovada de mandrie. A fi mandru se impune ca o datorie si pricina de lauda. Orice om, astazi, trebuie sa aiba ca tel propria sa demnitate, sa-si pastreze cinstea, sa-si apere propria persoana. Dar dincolo de toate aceste cuvinte – cinste, demnitate, ambitie – se ascunde mandria nebuneasca. Dati in vileag un astfel de „cavaler” al „nobilului” orgoliu in vreun pacat al sau!

Grija celor din lume este ca vor sa fie slaviti pentru frumusete, bogatie, stapanire si pentru inteligenta.ˇ Nu-i usor a ne izbavi de slava desarta, dar se izbaveste cineva prin lucrarea ascunsa a virtutilor si prin luarea aminte deasa. Semnul izbaviriie a nu mai tine minte raul celui ce ne-a vorbit de rau.ˇ Ia seama si vei vedea aceasta nelegiuita inflorind pana si la mormant invesminte, mirodenii, convoaie si cantari (cu ocazia inmormantarii cu mare pompa; aceasta se vede si in monumentele costisitoare pe care si le cladesc unii cat sunt in viata).ˇ Fiecare virtute este capabila sa nasca slava desarta; aceasta impletiretine de o etapa inca nedesavarsita a firii noastre. Patima este atat de impletita cu firea, incat ni se pare ca luptand cu patima, luptam cu firea noastra si vedem in aceasta o greutate. Numai o intelegere adanca a firii noastre ca regasindu-se deplin cand se uita pe sine, sau se preda total lui Dumnezeu si semenilor, ne scoate din aceasta stare contradictorie si chinuitoare pentru a ne ridica la starea paradoxala suprema, fericita si conforma cu ea, la starea in care nu mai esti prin tine, ci prin Dumnezeu, prin Cel ce te iubeste si pe care Il iubesti desavarsit.ˇ E propriu celor inaintati sa rabde cu barbatie si cu bucurie ocarile, dar e propriu celor sfinti si cuviosi sa treaca nevatamati prin laude.ˇ Sa ne ferim sa fim laudati cat si de a ne ferici unii pe altii in fata. Cea de-a doua este a lingusitorilor si a celor miscati de draci, prima a usuraticilor. Cel de-al doilea este ca un stricator al bunatatilor – ingerul diavolului; cel dintai este un mostenitor nesocotit, pregatit sa piarda indata ostenelile. Amandoi lucreaza impreuna pierderea reciproca.ˇ Cand vei auzi pe aproapele si prietenul tau ca te-a defaimat in dos sau chiar fiind tu de fata, atunci si numai atunci arata-i iubire si manifesta-ti dragostea fata de dansul.ˇ Mare lucru e a scutura din suflet lauda oamenilor, dar mai mare e a respinge lauda dracilor.ˇ Nu cel ce se dispretuieste si se defaima pe sine arata ca este smerit -caci cum nu se va suporta cu usurinta pe sine, ba inca prin aceasta se vasi mandri, ci acela care ocarat fiind de altul nu-si va imputina iubirea catre dansul. (Cel smerit nu se tulbura cand e nedreptatit si nu se ingrijeste sa-i convinga pe ceilalti ca a fost calomniat, ci degrab cere iertare.)ˇ Nu te compara cu cei pacatosi, ci mai degraba cu cei inaintati in virtuti,caci masurandu-te cu cei dintai vei cadea in groapa inchipuirii de sine; insa masurandu-te cu cei din urma vei inainta spre inaltimea smereniei.ˇ Slava desarta se foloseste de darurile naturale si prin acestea de multe ori i-a doborat pe nenorociti. Cel ce se mandreste cu darurile sale naturale (inteligenta, invatatura, cititul limpede, elocinta, cu destoinicia si cu toate celelalte pe care le are fara nici o osteneala, nu-si va putea insusi niciodata bunatatile mai presus de fire; caci cel necredincios in putine, va fi necredincios si in multe si stapanit de slava desarta.ˇ Inceputul lepadarii slavei desarte e pazirea gurii si iubirea necinstirii, mijlocul ei este oprirea tuturor lucrarilor gandite ale slavei desarte, iar sfarsitul este indeplinirea fara nici un regret cele ce tin de necinstire inaintea multimii oamenilor.ˇ Cel ce are grija de limba se dovedeste lucrator al virtutilor, iar nepedepsirea limbii arata desertaciunea din el.ˇ Nu-ti ascunde rusinea pe motiv ca tu vrei sa dai prilej de poticnire; trebuie avut in vedere si felul pacatului, caci nu este nevoie totdeauna de aceeasi doctorie.ˇ Cand vezi un gand in tine ispitindu-te cu slava desarta, cunoaste limpede ca-ti pregateste rusinea.ˇ Cand laudatorii, mai bine-zis amagitorii incep sa ne laude, sa ne aducem aminte de multimea faradelegilor noastre si ne vom afla nevrednic de cel spuse sau facute.ˇ Cei simpli nu sunt cuprinsi de aceasta otrava caci slava desarta este lepadarea simplitatii si o prefacatorie continua.ˇ Mandria este tagaduirea lui Dumnezeu, dispretuirea oamenilor, maica a osandirii, nepoata a laudelor, semnul nerodniciei, izgonirea ajutorului lui Dumnezeu, inaintemergatoarea iesirii din minti, pricinuitoarea caderilor, izvor al maniei, usa fatarniciei, cauza nemilostivirii, radacina hulei.
Cel ce sufera de inchipuirea de sine nu traieste ancorat in realitate. Toata imaginea este un fum care-l intoxica. El iese din legatura cu Dumnezeu si cu oamenii care sunt singura realitate ce-l tine si pe el in real.ˇ Unde s-a produs caderea, acolo s-a salasluit mai inainte mandria, caci al doilea lucru este vestitor al celui dintai.ˇ Cel ce se inalta cu cugetul, se impotriveste cu cuvantul, dar cel smerit nu stie sa se impotriveasca nici cu privirea. Monahul semet contrazice cu tarie spusele altuia. Barbatul mandru iubeste stapanirea si cu toate ca-i constient prin aceasta ca-si agoniseste pieirea, totusi nu se incumeta sa-si paraseasca naravul.ˇ Cel ce respinge mustrarea cuibareste patima in sufletul sau, iar cel ce-o primeste s-a dezlegat de legatura ei.ˇ Celor mandri le este folositoare ascultarea cu supunere, o viata aspra si lipsita de orice cinstiri precum si citirea faptelor celor mai presus de fireale Parintilor. Doar asa va mai fi poate vreo speranta de mantuire si pentru acesti nenorociti.ˇ Sa ne cercetam pururea pe noi insine si sa nu incetam niciodata a ne compara cu parintii si luminatorii dinaintea noastra si atunci vom vedea ca nu le-am urmat nici macar un pas, nu ne-am pazit fagaduinta ci ducem inca o viata lumeasca.ˇ Trufia lucreaza uitarea greselilor, caci aducerea aminte de acelea e pricinuitoarea smeritei cugetari. ( Uitarea greselilor pricinuieste uneori inchipuirea de sine, alteori nesimtirea. Uitarea de sine din mandrie da aparenta unei cunoasteri de sine caci sinea cunoscuta prin mandrie, e o sine de suprafata, suprapusa, si care sta pe nisip ca un gol, pe cand sinea cunoscuta prin smerenie este sinea afundata pe veci in temeiul neclintit si adevarat care este Dumnezeu. Cel mandru, nestiind de pacatele sale nu se deosebeste de Dumnezeu in inchipuirea sa si deci nu-si vede fundamentul sau; cel smerit stiind de greselile sale sau de micimea sa, isi vede fundamentul sau care-l sustine totusi pentru veci, iertandu-l.
Daca mândria i-a facut pe unii din îngeri draci, negresit smerenia poate face si din draci îngeri. Drept aceea sa nu sovaie cei ce au cazut .
Sa nu-i înveti pe cei simpli si nevinovati cele mestesugite si subtiri, ci mai vârtos îndruma-i la simplitate .
Dar ei n-au cunoscut, nici n-au priceput, ci în întuneric umblă; stricase-vor toate rânduielile pământului.
Eu am zis: „Dumnezei sunteţi şi toţi fii ai Celui Preaînalt”.
Dar voi ca nişte oameni muriţi şi ca unul din căpetenii cădeţi .

Fotografia postată de Dimineti Cu Dor.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Alte subiecte. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Enter your email address:Delivered by FeedBurner

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s