Dincolo de bine si de rau

Partea a doua: spiritul liber 24 O, sancta simplicitas? În ce simplificare şi falsificare ciudată trăieşte omul! Nu conteneşti să te minunezi din momentul când ochii ti s-au deprins să vadă acest miracol! Cât de bine am reuşit să facem totul din juru-ne limpede şi liber şi facil şi simplu! cum am ştiut să îngăduim simţurilor noastre să vagabondeze în toate cele superficiale, iar gândirii noastre să-i inspirăm o dorinţă divină de salturi zburdalnice şi raţionamente false! – Cât de bine ne-am priceput de la bun început să ne păstrăm ignoranţa, pentru a ne bucura de o libertate, de o lipsă de griji, de o imprudenţă, de un zel şi de o bucurie de a trăi aproape de necrezut, pentru a ne bucura de viată! Si numai pe această temelie de acum stabilă şi granitică a ignoranţei s-a putut construi până acum ştiinţa, voinţa de a şti bazându-se pe o altă vrere cu mult mai puternică, voinţa de a nu şti, voinţa de incertitudine, de neadevăr! Iar această vointă nu era contrariul celei dintâi, ci forma ei cea mai rafinată! Nici măcar limbajul, aici precum şi în altă parte, nu s-a putut dezbăra de grosolănia sa, continuând să glăsuiască de contrarii acolo unde era vorba doar de gradaţii şi de o anumită fineţe a nuanţelor; de asemenea, tartuferia învederată a moralei, care a devenit acum într-un mod invincibil „carne din carnea noastră, sânge din sângele nostru“, a denaturat până şi cuvintele din gura noastră, a cunoscătorilor: ici şi colo observăm şi ne amuzăm că de-a dreptul ştiinţa este cea care caută să ne retină mai cu osârdie în acest univers simplificat, completamente artificial, lustruit şi falsificat pentru uzul nostru, căci de voie, de nevoie, ei îi place eroarea, fiind în viaţă – îi e dragă viaţa!  După o introducere atât de veselă, aş dori să se dea ascultare unei vorbe chibzuite: ea se adresează celor mai serioşi. Luaţi aminte, voi, filozofi şi prieteni ai cunoaşterii, şi feriţi-vă de martiriu! Feriţi-vă să suferiţi „de dragul adevărului“! şi feriţi-vă chiar să vă apăraţi pe voi înşivă! Aceasta corupe întreaga inocenţă şi delicata imparţialitate a conştiinţei voastre, vă îndârjeşte împotriva obiecţiilor şi a năframelor roşii, vă prosteşte, vă abrutizează şi vă preface în tauri atunci când, în lupta cu primejdia, injuria, bănuiala, surghiunul şi cu alte urmări şi mai brutale ale urii, veţi fi siliţi să jucaţi rolul de apărători ai adevărului pe pământ: – de parcă „adevărul“ ar fi o fiinţă într-atât de neajutorată şi de neîndemânatică încât să aibă nevoie de apărători! Să aibă nevoie tocmai de voi, cavaleri ai tristei Figuri, domni gură-cască ai spiritului care îi ţeseţi pânza de păianjen! La urma urmei, voi ştiţi prea bine că nu voi veţi fi aceia care vor avea ultimul cuvânt, că niciodată până acum un filozof nu a avut ultimul cuvânt, şi că aţi face dovada unei veridicităţi mai lăudabile dacă aţi aşeza câteva mici semne de întrebare după formulele voastre preferate şi teoriile voastre favorite (şi, dacă se va ivi prilejul, chiar după voi înşivă), în locul tuturor gesturilor solemne şi a dovezilor pe care le înfăţişaţi în faţa acuzatorilor şi a curţilor de justiţie! Mai bine daţi-vă la o parte! Retrageţi-vă în vreun ascunziş! si uzaţi de măşti şi de vicleşuguri, ca să fiţi confundaţi! Sau, măcar, temuţi un pic! Şi nu-mi uitaţi grădina cea cu zăbrele aurii! şi înconjuraţi-vă de oameni ce sunt precum o grădină, – sau precum o muzică deasupra apelor, la ceas de asfinţit când ziua în amintire se preschimbă; – alegeţi buna solitudine, cea liberă, graţioasă şi uşoară care vă îndreptăţeşte să rămâneţi buni într-un sens sau într-altul! Cât de veninos, şiret, mârşav te face războiul cel îndelungat pe care nu-l poţi purta deschis, pe faţă! Cât de personal te face o teamă îndelungată, atenţia prelungită, ochii aţintiţi asupra duşmanului, asupra duşmanilor posibili! Aceşti surghiuniţi ai societăţii, aceşti prigoniţi şi încolţiţi, – chiar şi pustnicii fără voie ca Spinoza sau Giordano Bruno – devin în cele din urmă întotdeauna, chiar şi sub deghizamentul cel mai spiritual, poate chiar fără să o ştie ei înşişi, rafinaţi răzbunători şi otrăvitori (să dezgropăm dar în sfârşit fundamentul eticii şi teologiei lui Spinoza?) -nemaivorbind despre nerozia indignării morale, care la un filozof este semnul infailibil al faptului că el şi-a pierdut pe de-a-ntregul umorul filozofic. Martiriul filozofului, a sa „jertfire pentru Adevăr” scoate la lumină agitatorul şi actorul din el; iar presupunând că i-am cercetat până acum doar cu o curiozitate artistică, s-ar putea întâmpla să încercăm dorinţa primejdioasă, în cazul anumitor filozofi, de a-i vedea în starea lor de degenerare (degeneraţi în „martiri“, măscărici şi demagogi?. Numai că trebuie să ştim, de ne va încerca o asemenea dorinţă, ce ne va fi dat să vedem de fiecare dată: – doar o comedie satirică, o farsă de epilog , dovada neîncetată a faptului că lunga tragedie propriu-zisă s-a terminat: presupunând că naşterea tuturor filozofiilor a fost o îndelungată tragedie. Omul de elită năzuieşte în mod instinctiv la o fortăreaţă a sa, la un refugiu în care să fie mântuit de gloată, de mulţime, de vulg, un loc în care să poată uita regula „Omul“ de la care face excepţie: – cu excepţia cazului în care el va fi aruncat de către un instinct şi mai puternic de-a dreptul asupra acestei reguli, dorind s-o cunoască, în sensul măreţ şi excepţional al acestui cuvânt. Cel care în relaţiile cu oamenii n-a trecut prin toate nuanţele suferinţei, înverzind şi pălind de dezgust, plictiseală, compasiune, posomoreală, însingurare, acela nu este cu certitudine un om de bun-gust; însă dacă el nu- şi asumă de bunăvoie toate aceste poveri şi neplăceri, ocolindu-le mereu şi rămânând ascuns, cum am mai spus, tăcut şi mândru în fortăreaţa sa, atunci un lucru e cert: el nu este făcut pentru cunoaştere, nu îi este predestinat. Fiind astfel, el şi-ar spune într-o bună zi: „la naiba cu bunul meu gust! regula e mai interesantă decât excepţia, – mai interesantă decât mine, excepţia!“ – şi s-ar porni să coboare, şi mai ales să se „amestece“ cu gloata. Studiul omului mijlociu, studiu îndelung şi serios care necesită multă prefăcătorie, biruinţă de sine, familiaritate, relaţii dubioase-orice relaţie fiind dubioasă în afara relaţiilor cu cei asemeni nouă: – acesta este un capitol necesar din viaţa oricărui filozof, poate cel mai dezagreabil, cel mai rău mirositor, cel mai bogat în decepţii. Însă dacă îi surâde norocul care i se cuvine unui copil al cunoaşterii, el va întâlni ajutoare care să-i scurteze şi să-i uşureze sarcina, – mă refer la aşa-numiţii cinici care recunosc cu ingenuitate animalitatea, vulgaritatea, „regula“ pe care o poartă în ei, păstrând totuşi o doză suficientă de spiritualitate şi de mâncărime care să-i oblige să vorbească în faţa martorilor despre ei înşişi şi despre semenii lor: chiar tăvălindu-se câteodată, în cărţile lor, ca în propriul lor excrement. Cinismul este singura formă prin care sufletele obişnuite acced la ceea ce se numeşte onestitate; iar omul superior, aflându-se în prezenta cinismului, fie el mai grosolan sau mai rafinat, trebuie să-şi ciulească urechile şi să se felicite de fiece dată când chiar în faţa lui prinde glas bufonul cel neruşinat sau satirul ştiinţific. Se poate chiar întâmpla ca dezgustului să i se adauge încântarea: şi anume atunci când, printr-un capriciu al naturii, un asemenea ţap indiscret sau maimuţoi neruşinat este dăruit cu geniu, ca în cazul abatelui Galiani, omul cel mai profund, cel mai perspicace şi poate şi cel mai obscen al secolului său – el a fost mult mai profund ca Voltaire şi, prin urmare, într-o bună măsură, şi mai tăcut. Şi mai ades se întâmplă, precum am spus, ca un cap de savant să fie aşezat pe un corp de maimuţă, o inteligentă de o fineţe excepţională să fie grefată pe un suflet ordinar, -caz frecvent printre medici şi, în special, printre fiziologii moralei. Si oriunde vreunul vorbeşte despre om fără amărăciune, ci mai degrabă cu ingenuitate, ca despre un pântec cu două necesităţi şi un cap cu una singură, pretutindeni unde se vede, se caută şi vrea să se vadă mereu doar foamea, dorinţa sexuală şi vanitatea, prezentate ca fiind adevăratele şi singurele impulsuri ale acţiunilor umane, pe scurt, oriunde oamenii sunt vorbiţi de „rău“ – şi nici măcar cu răutate, – acolo amatorul de cunoaştere trebuie să ia aminte cu subtilitate şi hărnicie, îndreptându-şi urechile în direcţia din care aude vorbindu-se fără indignare. Căci omul indignat şi cel care se sfâşie şi se sfârtecă pe sine cu proprii dinţi (în caz că nu sfârtecă lumea, sau pe Dumnezeu, sau societatea) se prea poate să valoreze din punct de vedere moral mai mult decât satirul râzător şi satisfăcut de sine; însă, din toate celelalte puncte de vedere, el este mai ordinar, mai banal, mai puţin instructiv . Nimeni nu minte atât de mult ca omul indignat.  E dificil să te faci înţeles, mai ales când gândeşti şi trăieşti gangasrotogati, printre oameni care gândesc şi trăiesc altfel, fie kurmagati sau, în cel mai bun caz, mandeikagati  , „prin sărituri de broască“ – eu însumi fac totul ca să devin „dificil de înţeles“! – şi trebuie să le fim recunoscători din toată inima celor care au bunăvoinţa să interpreteze cu o anumită fineţe ceea ce spunem. Însă în ceea ce îi priveşte pe „prietenii cei buni“, mereu prea comozi şi care, tocmai ca prieteni, îşi închipuie că au  in sanscrită, indicaţii muzicale de tempo. Gangasrotogati – precum curge Gangele (presto); kurmagati = umbletul broaştei ţestoase (lento); mandeikagati = săritura broaştei (staccato). (n. trad.). dreptul la comoditate, faci bine dacă le avansezi un loc de joacă, o arenă a nepriceperii lor: vei avea astfel pricină de râs; – sau să-i înlături cu totul pe aceşti prieteni buni, – şi iar să râzi!  Lucrul cel mai anevoie de tălmăcit dintr-o limbă în alta este tempoul stilului, care are la bază caracterul rasei sau, exprimat în termeni mai fiziologici, ritmul mediu al „metabolismului“ său. Există traduceri obişnuite şi oneste care sunt aproape nişte falsificări, căci, involuntar, ele banalizează originalul neştiind să-i redea tempoul viteaz şi vesel care îl ajută să salte peste toate obstacolele primejdioase ale lucrurilor şi cuvintelor. Limba germană este aproape incapabilă de mişcare presto; astfel, se poate deduce pe drept cuvânt că germanul este incapabil şi de multe dintre nuanţele cele mai amuzante şi mai îndrăzneţe ale unei gândiri libere, liber-cugetătoare. Precum buffo-ul şi satirul îi sunt străine de trup şi de conştiinţă, tot astfel Aristofan şi Petroniu sunt pentru el intraductibili. La germani se găsesc din belşug toate varietăţile de gravitate maiestuoasă, de densitate, de solemnitate greoaie, toate genurile stilistice interminabile şi plictisitoare, – fie-mi iertat dacă voi spune că nici proza lui Goethe, prin amestecul ei de rigiditate şi graţie, nu face excepţie, fiind o oglindire a „vechilor timpuri bune“ de care aparţine şi o expresie a gustului german, într-o epocă în care mai exista un „gust german“: cel al rococo-ului în moribus et artibus. Lessing face excepţie, graţie naturii sale de comediant care pricepea multe şi se pricepea la multe: nu întâmplător a fost el traducătorul lui Beyle şi s-a refugiat cu plăcere în apropierea lui Diderot şi Voltaire, şi, mai bucuros, printre poeţii comici ai Romei: – chiar şi în tempo, Lessing iubea gândirea liberă, fuga din Germania. Dar cum ar putea imita limba germană, fie chiar în proza lui Lessing, tempoul lui Machiavelli, care în al său Principe ne face să respirăm aerul uscat şi subtil al Florenţei, neputându-se retine de la a expune cele mai serioase probleme într-un allegrissimo impetuos: aceasta nu fără un oarecare sentiment artistic maliţios născut din îndrăzneala unui astfel de contrast, – idei lungi, grele, dure, primejdioase, un tempo de galop şi un umor îndrăzneţ de cea mai bună calitate. Cui i-ar fi îngăduit să se încumete în sfârşit la o traducere germană a lui Petroniu, a celui care, mai mult ca oricare mare muzician de până acum, a fost virtuosul prestoului atât în invenţii şi în capricii, cât şi în vocabularul său: – ce-au a face, la urma urmei, toate mocirlele acestei lumi bolnave şi rele, chiar şi cele ale „lumii antice“, câtă vreme se aleargă, precum o face el, pe picioare de vânt, cu elanul, suflul, ironia eliberatoare a unui vânt care însănătoşeşte toate lucrurile, făcându-le să alerge! Iar cât priveşte pe Aristofan, acest spirit ce transfigurează şi completează antichitatea şi de dragul căruia întregului elenism i se iartă vina de a fi existat, (presupunând că s-a priceput pe de-a-ntregul ce anume trebuie iertat şi transfigurat), nu cunosc nimic care să mă fi predispus mai mult să visez la natura enigmatică de Sfinx a lui Platon decât acel petit fait, din fericire păstrat pentru noi: la căpătâiul patului său de moarte nu s-a găsit nici o Biblie şi nici vreo scriere egipteană, pitagoreică sau platonică, – ci un exemplar din Aristofan. Cum ar fi putut îndura viaţa un Platon – viaţa elenă, căreia îi spusese Nu, – fără să fi existat un Aristofan! Independenţa aparţine celor mai puţini la număr: ea este privilegiul celor puternici. Iar cel care şi-o asumă, fie chiar îndreptăţit fiind, dar fără a fi constrâns s-o facă, dovedeşte prin aceasta că este nu numai puternic, ci probabil şi îndrăzneţ până la exuberanţă. El pătrunde într-un labirint, înmiind pri- mejdiile oricum inerente ale vieţii, dintre care nu cea mai mică e primejdia că nimeni nu vede nici felul şi nici locul în care el se rătăceşte, se izolează şi în care va fi sfâşiat bucată cu bucată de vreun minotaur ascuns în peşterile conştiinţei. Dacă un astfel de om piere, totul se petrece atât de departe de înţelegerea oamenilor, încât pe aceştia nici nu-i mişcă, nici n-o simt: – iar el nu se mai poate reîntoarce! El nu mai poate reveni nici măcar la compătimirea oamenilor!  Este inevitabil – şi chiar just! – ca supremele noastre vederi să pară nebunii şi câteodată chiar crime când ajung clandestin în urechile celor care nu sunt făcuţi şi predestinaţi să le înţeleagă. Deosebirea dintre exoteric şi ezoteric, adoptată odinioară de filozofii indieni, greci, persani şi musulmani, pe scurt, pretutindeni unde se credea într-o ierarhie şi nu în egalitatea de fapt şi de drept, – această deosebire se bazează mai puţin decât se crede pe faptul că filozoful exoteric rămâne în exterior, privind, evaluând, măsurând şi judecând din afară şi nu dinlăuntru: mai esenţial este faptul că el priveşte lucrurile de jos în sus, – iar filozoful ezoteric, de sus în jos! Privită din anumite înalturi ale sufletului, însăşi tragedia încetează să mai pară tragică; iar dacă am strânge toate suferinţele lumii în una singură, cui i-ar mai fi îngăduit să se încumete la a spune că această privelişte ne va ispiti şi ne va constrânge inevitabil la compătimire, aşadar la o dublare a suferinţelor?… Ceea ce unei specii de oameni superiori îi serveşte drept hrană sau mângâiere, pentru o altă specie, cu totul diferită şi mult inferioară, este aproape o otravă. Virtuţile omului obişnuit ar putea să apară în ochii unui filozof ca vicii şi slăbiciuni; se prea poate ca un om superior să fie nevoit să degenereze şi să decadă pentru a putea cuceri calităţile care să-l facă să fie venerat ca un sfânt în lumea inferioară în care s-a scufundat. Există cărţi care au asupra sufletului şi sănătăţii efecte contrarii, după felul în care sunt folosite de câtre un suflet inferior, cu o energie vitală scăzută sau de către unul superior şi cu o energie viguroasă: în primul caz, aceste cărţi sunt primejdioase, corozive, dizolvante, în cel de al doilea fiind chemări la arme care îi provoacă pe cei mai viteji să-şi arate întreaga lor vitejie. Cărţile „pentru toţi“ sunt întotdeauna cârti rău-mirositoare: ele aduc cu sine mirosul oamenilor mărunţi. De obicei locurile în care norodul mănâncă şi bea, şi chiar cele în care venerează, duhnesc. Nu trebuie să mergi în biserici, de vrei să respiri aer curat. – În anii tinereţii venerezi şi dispreţuieşti fără a fi deprins încă acea artă a nuance-lor care constituie cel mai mare câştig ai vieţii, trebuind de obicei să plăteşti scump faptul de a fi opus oamenilor şi lucrurilor doar un Da şi un Nu. Totul este orânduit pentru ca cel mai rău dintre toate gusturile, gustul absolutului, să fie batjocorit şi maltratat cu cruzime, până în momentul în care omul se deprinde să pună un dram de artă în sentimentele sale şi să încerce mai degrabă artificialul: precum o fac adevăraţii artişti ai vieţii. Pornirile mânioase şi respectuoase proprii tinereţii par să nu-şi îngăduie o clipă de răgaz până n-au falsificat într-atât oamenii şi lucrurile încât să li se poată abandona: – tinereţea, ea însăşi, este ceva ce falsifică şi amăgeşte. Mai târziu, când sufletul tânăr, martirizat de numeroasele deziluzii, se întoarce în cele din urmă bănuitor împotriva lui însuşi, arzător şi sălbatic încă, chiar şi în suspiciunea şi în remuşcările sale: cum se mai mânie el, cum se sfâşie nerăbdător, cum se răzbună de îndelungata-i autoorbire, de parcă ar fi fost o orbire intenţionată! În această perioadă de trecere te pedepseşti pe tine însuţi, suspectându-ţi propriile sentimente; îţi torturezi entuziasmul prin bănuială; chiar conştiinţa curată îţi pare o primejdie, un văl aruncat asupră-ţi, în chip de ostenire a unei onestităţi mai rafinate; şi, mai presus de toate, iei atitudine, o atitudine de fapt împotriva „tinereţii“. – Iar un deceniu mai târziu, înţelegi că toate acestea mai aparţineau tot tinereţii! În decursul celei mai îndelungate perioade din istoria umanităţii – denumită epoca preistorică – valoarea sau non-valoarea unei acţiuni se deducea din consecinţele sale: actul în sine era la fel de puţin luat în consideraţie ca şi originea sa, lucrurile petrecându-se aproximativ la fel ca în China, chiar şi aceea a zilelor noastre, unde o distincţie sau o dezonoare a copilului se răsfrânge asupra părinţilor, puterea retroactivă a succesului sau a insuccesului fiind aceea care îi îndruma pe oameni să considere o acţiune drept bună sau rea. Să denumim această perioadă epoca premorală a umanităţii; pe atunci imperativul „cunoaşte-te pe tine însuţi!“ era încă necunoscut. Dimpotrivă, în decursul ultimelor zece milenii, în numeroase regiuni ale globului s-a ajuns pas cu pas la a nu mai atribui vreo valoare conse- cinţelor acţiunii, ci cauzelor ei: iată, în rezumat, un mare eveniment, o considerabilă şlefuire a privirii şi a etalonului, consecinţa întârziată şi inconştientă a valorilor aristocratice şi a credinţei în „origine“, semnul distinctiv al unei perioade care poate fi desemnată, în sensul cel mai strict al cuvântului, ca perioada morală: prin ea s-a făcut primul pas spre cunoaşterea de sine. Consecinţele au fost înlocuite cu originea: ce răsturnare a perspectivei! O răsturnare obţinută desigur în urma unor îndelungi lupte şi vicisitudini! La drept vorbind, era o superstiţie nouă şi funestă, o limitare ciudată a interpretării ce venea astfel la putere: originea unei acţiuni, în sensul cel mai strict al cuvântului, era atribuită unei intenţii. Se cădea de acord asupra faptului că valoarea unei acţiuni rezidă în valoarea intenţiei sale. Intenţia în chip de unică origine şi preistorie a unei acţiuni: sub semnul acestei prejudecăţi s-au rostit laude şi dojeni, s-au pronunţat verdicte, şi chiar s-a filozofat până mai ieri pe pământ. – Însă acum n-ar trebui oare să simţim în sfârşit necesitatea de a purcede din nou la o răsturnare şi dislocare radicală a valorilor printr-o nouă reîntoarcere spre sine şi o nouă aprofundare a omului? – n-am ajuns noi oare în pragul unei perioade care ar putea fi caracterizată, mai întâi negativ, ca extramorală? – astăzi, când începe să câştige teren bănuiala, cel puţin printre noi, imoraliştii, că valoarea decisivă a unei acţiuni rezidă tocmai în ceea ce are ea neintenţionat, şi că întreaga ei intenţionalitate, tot ceea ce poate fi văzut, ştiut, tot ceea ce poate deveni „conştient“ din ea aparţine încă suprafeţei şi epidermei sale, – care, ca orice epidermă, trădează câte ceva, dar mai mult tăinuieşte. Pe scurt, noi credem că intenţia este doar un semn şi un simptom care necesită mai întâi o interpretare, un semn încărcat de prea multe semnificaţii pentru a avea una pentru sine, – că morala, în sensul pe care îl avea până acum, aşadar morala intenţiilor, a fost o prejudecată, o nechibzuială, poate o judecată provizorie, un lucru de genul astrologiei şi alchimiei, în orice caz un lucru ce va trebui să fie depăşit. Depăşirea moralei, într-un anumit sens chiar autodepăşirea moralei: acesta ar putea fi numele travaliului îndelungat şi tainic hărăzit celor mai rafinate, celor mai cinstite şi, totodată, celor mai răutăcioase conştiinţe de azi, acestor vii pietre de încercare a sufletului. – Nu e nimic de făcut, trebuie aduse fără milă în discuţie şi în faţa instanţei sentimentele devotamentului, ale jertfirii pentru semeni, întreaga morală a autoînstrăinării, precum şi estetica „contemplaţiei dezinteresate“ sub a cărei mască o artă demasculinizată, destul de ispititoare, caută să- şi făurească astăzi o conştiinţă curată. Există mult prea mult farmec şi dulceaţă în acele sentimente „pentru ceilalţi“ şi „nu pentru mine” ca să ne retină de a deveni în cazul lor de două ori mai neîncrezători şi de a întreba: „nu sunt oare acestea – ispite?” – Că ele plac – nu numai celui care le încearcă şi celui care se bucură de roadele lor, dar până şi spectatorului simplu, – aceasta nu oferă vreun argument în favoarea lor, ci dimpotrivă, invită la prudenţă. Aşadar, să fim prudenţi! 34 Oricare ar fi poziţia filozofică pe care ne-am plasa azi, trebuie să recunoaştem că, indiferent cum am privi-o, falsitatea lumii în care ne închipuim că trăim este lucrul cel mai cert şi mai stabil pe care îl poate sesiza ochiul nostru; găsim temeiuri peste temeiuri care încearcă să ne seducă la presupunerea că în „esenţa lucrurilor“ există un principiu amăgitor. insă cel care face răspunzătoare pentru falsitatea lumii însăşi gândirea noastră, aşadar „spiritul“ subterfugiu cinstit pe care îl foloseşte, conştient sau inconştient, orice advocatus dei -: cel care consideră această lume, laolaltă cu spaţiul, timpul, forma, mişcarea, ca o concluzie falsă, acela ar avea cel puţin prilejul de a se deprinde în sfârşit cu neîncrederea faţă de întreaga gândire: nu ne-a jucat ea până acum cea mai mare festă dintre toate? şi ce garanţie avem că ea nu va continua să facă ceea ce a făcut dintotdeauna? Vorbind cu toată seriozitatea: inocenta gânditorilor are ceva emoţionant, care inspiră respect, ea le permite să se înfăţişeze chiar şi astăzi în faţa Conştiinţei cu rugămintea de a-i cere răspunsuri cinstite: de pildă, dacă ea e „reală“, sau de ce se sustrage cu atâta încăpăţânare din faţa lumii exterioare, ori alte întrebări asemănătoare. Credinţa în „certitudinile nemijlocite“ este o naivitate morală care ne face cinste, nouă, filozofilor: însă ar trebui să încetăm odată de a mai fi doar oameni morali! Făcând abstracţie de morală, această credinţă e o nerozie care nu prea ne face cinste! Neîncrederea mereu trează n-are decât să treacă în viaţa burgheză drept semnul „caracterului rău“, şi să facă parte prin urmare dintre imprudente: aici, intre noi, dincolo de lumea burgheză şi de Da-urile şi Nu-urile ei – ce ne-ar putea împiedica să fim imprudenţi şi să spunem: filozoful are în fine dreptul la „caracterul rău“, el fiind cea mai batjocoritoare fiinţă de până acum pe pământ astăzi, el are datoria de a h neîncrezător, de a privi lumea duşmănos din toate abisurile bănuielilor. – Fie-mi iertată această glumă, această caricatură tristă, această întorsătură sumbră: căci eu însumi mi-am schimbat de mult ideile şi aprecierile despre escroci şi escrocaţi, şi am la îndemână câteva ghionturi pregătite pentru mânia oarbă cu care filozofii se împotrivesc ideii de a fi înşelaţi. şi de ce nu? Ideea că adevărul are o valoare mai mare decât aparenta este o simplă prejudecată morală şi nimic mai mult; este chiar cea mai puţin dovedită ipoteză din câte există pe pământ. Să recunoaştem totuşi ceva: viaţa nu ar fi deloc posibilă fără o perspectivă de evaluări şi de aparenţe; iar dacă am vrea să suprimăm totalmente „lumea aparentă“, laolaltă cu înflăcărarea şi nerozia virtuoasă a anumitor filozofi, presupunând că voi aţi putea s-o faceţi, – n-ar mai rămâne nimic din „adevărul“ vostru! De fapt, ce anume ne constrânge să admitem existenta unui antagonism real între ,.adevărat“ şi „fals“? Nu e de ajuns să admitem existenta unor grade ale aparentei, precum şi a unor umbre şi armonii mai luminoase sau mai întunecate ale ei, – a diferitelor valeurs, ca să întrebuinţăm limbajul pictorilor? De ce n-ar h lumea care ne priveşte Pe noi o ficţiune? Iar dacă se va obiecta că „ficţiunea trebuie să aibă şi un creator“ – de ce nu s-ar putea răspunde pe şleau: De ce? Acest „trebuie să aibă“ nu aparţine, şi el, ficţiunii? Oare ne este îngăduit, la urma urmei, să fim cât de cât ironici atât faţă de subiect cât şi faţă de predicat şi complement? Nu îi este îngăduit filozofului să se înalţe deasupra încrederii naive în gramatică? Am tot respectul pentru guvernante: dar n-a sosit oare timpul ca filozofia să renunţe la o credinţă bună pentru guvernante?

Fragment – Dincolo de Bine si de Rau – Prolog la o filozofie a viitorului

Friedrich Nietzsche

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Alte subiecte. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Enter your email address:Delivered by FeedBurner

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s