Binecuvântările din viața mea

Jertfirea de sine nu înseamnă neapărat să-i dai inima ta celuilalt, ci are un înțeles mult mai profund…înseamnă să renunți la orgoliul tău și să te gândești la celălalt mai presus de tine, iar mai presus de noi, așa cum și este, să fie Dumnezeu! – Mihaela Gligan

Sfântul Apostol Pavel a asemănat relaţia dintre soţ şi soţie cu legătura dintre Hristos şi Biserică, adică un raport de iubire dusă până la jertfa supremă. – Ciprian Olinici

Orice lucru care ţi se întâmplă devine învăţătorul tău. Secretul este să înveţi să te aşezi la poalele propriei tale vieţi şi s-o laşi să te înveţe. Tot ceea ce ţi se întâmplă este fie o binecuvântare, care este, în acelaşi timp o lecţie, fie o lecţie, care este, în acelaşi timp, o binecuvântare. – POLLY BERENDS

Fiecare zi de mâine are două mânere. O poți apuca fie de mânerul anxietății, fie de cel al credinței. – autor necunoscut

La fel ca majoritatea mamelor din generația ei, mama noastră de origine italiană avea zicale pentru fiecare eveniment. Spre exemplu, pentru orice boală – de la oasele rupte, la durerile de dinți – sfatul ei era : “Ia o aspirină și dă-o pe gât cu credință”. Dacă ceva din ce prezicea nu se adeverea, replica mamei era inevitabil aceeași: “Poate că nu am întotdeauna dreptate, dar nu greșesc niciodată.”

Una dintre marile calități ale mamei este capacitatea ei de a face față adversităților și de a nu se considera niciodată înfrântă. Indiferent prin ce trece, ea iese întotdeauna cu fruntea sus și cu o atitudine contagios pozitivă. Dacă are de-a face cu un eveniment tragic, răspunsul ei este întotdeauna: “Hei, nu a murit nimeni! Nu are nimeni cancer! Vom trece și prin asta.” Dar mantra pe care o folosește cel mai frecvent este: “Pentru numele lui Dumnezeu, gândiți-vă la toate binecuvântările din viața voastră, nu la nenorociri!” Și știe ce spune. Patru din cei cinci copii ai ei (inclusiv eu) și trei nepoți suferă de o boală rară a oaselor, numită osteogeneză imperfectă, mai cunoscută sub numele de “oase casante”. Aproape orice părinte ai căror copii și-au rupt în total oasele, de peste 100 de ori și-ar pune la îndoială credința – dar nu și mama. Aceasta a refuzat compasiunea altor oameni și nu ne-a permis niciodată să ne plângem de milă.

– Hei, nu este decât un os fracturat … Se va vindeca. Alți copii suferă de lucruri mai rele. Dacă ăsta e cel mai rău lucru de care voi avea parte în viața mea, am să-l accept cu inima deschisă.

În ceea ce mă privea, nu eram niciodată convinsă. Îngăduie-mi să-ți ilustrez o zi tipică din viața mea. Într-o dimineață, m-am trezit, am alunecat pe ceva și am căzut, fracturându-mi încheietura mâinii. M-am dus apoi, împreună cu tata, la spitalul de urgență, iar înainte de ora 10. dimineața aveam deja mâna în ghips. Majoritatea părinților le-ar fi permis copiilor lor răniți să stea acasă și să nu se ducă la școală, în ziua respectivă, dar nu și mama. Ea spăla podelele altora, pentru a le permite celor cinci copii ai ei să primească o educație aleasă, la o școală catolică, așa că nu avea de gând să ne permită să chiulim de la școală. Nici o lamentare nu era admisă în casa noastră, ca să nu mai vorbim de încercarea de a o convinge pe cale logică :

– Dar, mamă, am brațul rupt. Nu pot sta acasă ?

– Nu este decât un braț, Jodi. Din fericire, încă mai ai două picioare. Haide, coboară din mașină și folosește-te de ele, ca să ajungi la școală !

– Dar, mamă, este vorba de brațul meu drept … Știi bine că scriu cu mâna dreaptă. Cum vrei să mă descurc la școală ?

Protestele erau însă inutile, căci mama avea întotdeauna un răspuns pregătit.

– Hei, de aceea te-a binecuvântat Dumnezeu cu două mâini. Folosește-o pe cealaltă.

Nu cred că mai trebuie să menționez, dar la ora actuala mă folosesc la fel de bine de ambele mâini. Nu din naștere, ci pentru că Dumnezeu m-a binecuvântat cu două mâini !

Peste ani, când am aflat că eram însărcinată cu gemeni (două fetițe), bucuria mea a fost de scurtă durată. Le-am născut pe fetele mele cu 16 săptămâni mai devreme. Cu doar 500 g la naștere și o înălțime sub 30 cm, fetițele mele s-au confruntat de mici, cu numeroase probleme medicale. Singură mama, cu rozariul într-o mână și ținându-mă cu cealaltă, mi-a spus pe patul de spital :

– Or fi ele micuțe, dar sunt puternice. Gândește-te la ele ca la o binecuvântare.

Chiar și când Hayley a murit de pneumonie, trei săptămâni mai târziu, mama-mea-ca-o-stâncă a găsit o modalitate de a mă ajuta să merg mai departe, în pofida durerii copleșitoare.

– Știu că ți-ai dori ca fetița ta să mai fie în viață, mi-a spus ea cu o voce plină de blândețe, dar Dumnezeu a avut alt plan cu ea. Poate că are nevoie de Hayley în cer, pentru a veghea ca înger păzitor, asupra surorii sale. Hayley va avea grijă de Hanna, pentru ca ea să supraviețuiască.

Mama avea dreptate. Hanna a supraviețuit. În toți cei 17 ani care au trecut de atunci, m-am uitat în ochii albaștrii ai fiicei mele și m-am convins, de tot atâtea ori, că într-adevăr era binecuvântată.

Când Hanna a fost diagnosticată cu osteogeneză imperfectă, cei din jurul meu au încercat să mă compătimească, dar le-am răspuns :

– Hei, nu a murit nimeni! Nu are nimeni cancer! Vom trece și prin asta. Va supraviețui. Oasele rupte se vindecă. Am izbucnit în râs … Mă transformasem în mama.

În 2003, mama s-a îmbolnăvit și a fost operată. Când medicul le-a spus fraților mei diagnosticul, pe când mama se afla încă în salonul de reanimare – cancer ovarian – sora mea m-a sunat și mi-a spus :

– Ce îi spunem, acum? Nu-i mai putem spune: “Hei, nu a murit nimeni! Nu are nimeni cancer! Vom trece și prin asta!” Până la urmă, nu a trebuit să-i spunem nimic. Mama știa ce are, chiar înainte de a-i spune noi, așa că a sfârșit prin a ne mângâia ea pe noi, nu invers :

– Hei, haide să ne gândim la toate binecuvântările din viața noastră. Doctorul ține boala sub control și nu am murit încă. Haideți să avem puțin mai multă credință.

Ca de obicei, înțeleapta noastă mamă a avut dreptate. Nu numai că a supraviețuit acestui cancer, dar cinci ani mai târziu, a supraviețuit inclusiv unui cancer de colon. Nu a avut niciodată nevoie de radiații sau de chimioterapie, căci ambele cancere s-au curățat perfect după operație și nu au mai recidivat. De atunci au trecut mai bine de doi ani, iar boala mamei nu a revenit.

– Credință! Nu aveți nevoie de altceva, ne spune mama, de fiecare dată, bătând cu palma în masă. Degeaba vă plângeți de milă. Asta nu a ajutat niciodată pe nimeni să își rezolve problemele. Gândiți-vă tot timpul la numeroasele binecuvântări din viața voastră si astfel veți înțelege cât de bine o duceți. Acesta este motto-ul vieții mele.

Acum nu mai suntem mici, așa că ne-am obișnuit să răspundem, fără să o mai contrazicem:

– Da, mamă … Știm, știm !

Enumerarea frecventă a binecuvântărilor din viața noastră nu este o simplă mantră, pe care ne-a băgat-o în cap mama. Această atitudine a devenit pentru noi un mod de viață. Nu întâmplător, atunci când mă gândesc la binecuvântările din viața mea, mama se află întotdeauna în capul listei.

Jodl L. Severson
Supa de pui pentru suflet – Gândește pozitiv !
Jack Canfield, Mark V. Hanssen, Amy Newmark

Acest articol a fost publicat în Alte subiecte. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Binecuvântările din viața mea

  1. mariana spune:

    Multumesc pentru postarile minunate.Povesti frumoase de viata,din care putem invata.Cum se spune, viata se traieste,nu se cauta ,traieste adevarul,bucuria si iubirea.

Enter your email address:Delivered by FeedBurner

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s