Nu este bine să fie omul singur

Soția nu propovăduieşte soțului despre Mântuitorul, ci Îl întrupează în viaţa sa. Mai mult decât atât: slujind fericirii vremelni­ce a soţului, soţia trebuie să slujească şi mântui­rii lui veşnice, şi doar atunci îi va fi de ajutor cu adevărat.

Dar cum îşi poate ea îndeplini această meni­re? Situaţia ei o ajută şi în acest caz, şi ea poate realiza în tăcere schimbarea mântuitoare ce nu ar putea fi realizată prin nici un fel de îndemnuri. Să presupunem că soţul ei şovăie între cre­dinţă şi necredinţă, sau priveşte cu nepăsare lucrarea mântuirii sale pentru că este absorbit de preocupările vieţii sociale, sau este furat de sminteli şi de îndoială – şi iată că alături vede un om care trăieşte în duhul credinţei. Soţia triumfă: ea săvârşeşte mântuirea soţului său. Ast­fel, ea nu propovăduieşte despre Mântuitorul, ci Îl întrupează în viaţa sa; nu-l învaţă pe soţul său adevărurile Evangheliei, ci prin faptele sale, prin cuvintele sale, prin toată rânduiala vieţii sale în­rădăcinează în el adevărurile acestea. Fără să ex­plice teoretic adevărurile acestea, ea îl face pe so­ţul ei să le simtă.

Această lucrare a femeii nu este inventată de noi. Apostolul Petru o porunceşte limpede, punând îndeplinirea ei în strânsă le­gătură cu dependenţa femeii de bărbat: femeilor, supuneţi-vă bărbaţilor voştri. Dar pentru ce? Pen­tru ca acei bărbaţi care nu se pleacă cuvântului să fie câştigaţi, fără propovăduire, prin purtarea femeilor lor, văzând de aproape viaţa voastră curată şi temă­toare de Dumnezeu. Iată unde se află adevărata măreţie a femeii, cu toată subordonarea ei aparentă! Soţul trebuie să fie orb sau din cale-afară de împietrit ca să nu fie impresionat de priveliştea cucerniciei adevărate şi vii care se manifestă în viaţa soţiei lui şi ale cărei roade sunt pentru el atât de plăcute, încât se întreabă fără să vrea cine a câştigat mai mult: el, pentru viaţa de acum, sau ea, pentru viaţa viitoare? Şi ce fericire este pentru soţie când citeşte în inima soţului său aceste cuvinte dumnezeieşti: nu este bine să fie omul singur, şi ce amar este pentru ea – dacă este în stare să înţeleagă aceas­ta – când citeşte în inima soţului cu totul alte cu­vinte: „Bine este să fie omul singur!” – Protoiereul Dimitrie Smirnov

Trebuie să ne străduim să sacrificăm totul pentru a păstra pacea în familie. Diavolul e viclean. El ne prezintă o mie de „pricini binecuvântate” care îi pot despărţi pe soţi. Aceştia au neapărată nevoie să-şi cruţe unul celuilalt sentimentele şi să-şi amintească întotdeauna de jurămintele de credincioşie şi dragoste pe care le-au făcut nu oricum, ci înaintea Feţei Domnului. Acesta este un lucru sfânt, în comparaţie cu care păleşte orice prietenie „pe de lături”. Viaţa este luptă duhovnicească. Soţul şi soţia sunt răspunzători unul pentru celălalt în mai mare măsură decât suntem răspunzători pentru oricare dintre cei pe care îi „îmblânzim”. Soţul şi soţia poartă împreună o cruce, şi această cruce va începe negreşit să se „răstoarne” dacă una dintre mâini va slăbi şi îşi va pierde tăria. – din „Cum să întemeiem o familie ortodoxă”- http://ortodox.md/

Viaţa nu este benchetuială, aşa cum cred unii care ajung la nuntă şi apoi cad din cer pe pământ. Nunta este o mare întinsă care nu ştii ce-ţi scoate în cale. Te căsătoreşti cu persoana ce-ai ales-o cu frică şi cutremur, cu multă luare-aminte şi după un an, doi ani, cinci ani îţi dai seama că şi-a bătut joc de tine. Este o concepţie greşită să credem că nunta este calea în care trebuie să căutăm fericirea noastră, refuzul Crucii. Bucurie în căsătorie este atunci când bărbatul şi femeia pun împreună umărul şi înaintează spre urcuşurile vieţii. „Nu aţi suferit? Nu aţi iubit”, spune un poet. Numai cel ce suferă poate iubi cu adevărat. De aceea suferinţa constituie element de bază în căsătorie. „Nunta – spune un filosof şi poet antic – este o lume înfrumuseţată de nădejde şi călită de necazuri”. După cum în foc se căleşte oţelul, tot aşa şi omul se oţeleşte în căsătorie, în focul greutăţilor vieţii. Când priveşti nunta din afară, toate îţi par miere şi lapte, toate îţi surâd. Când te apropii însă, ai să vezi câte clipe grele ascunde.

„Nu este bine să fie omul singur”, zice Dumnezeu. De aceea i-a pus alături un tovarăş, un ajutor pentru toate împrejurările vieţii, mai cu seamă pentru luptele credinţei, căci pentru a-ţi putea ţine credinţa, trebuie să suferi mult. Dumnezeu trimite Harul Său tuturor, însă numai atunci când suntem noi dispuşi să răbdăm şi să suferim. Unii îndată ce dau de greu, dau bir cu fugiţii. Uită şi de Dumnezeu şi de Biserică. Dar credinţa, Dumnezeu, Biserica nu sunt cămaşă pe care o lepădăm îndată ce ne-au cuprins sudorile. Prin urmare, nunta este o călătorie întretăiată de necazuri şi bucurii. Când necazurile îţi par grele, adu-ţi aminte că Dumnezeu este cu tine. El va ridica crucea ta. El te va încununa. – Arhimandritul Emilian Simonopetritul

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Trezire divina. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

3 răspunsuri la Nu este bine să fie omul singur

  1. ane zice:

    „suferinţa constituie element de bază în căsătorie” Puterea mintii este infinita, ea are, putere de vindecare. Mi-a placut articolul. Multumesc! o zi splendida, iti doresc!

  2. Fara unirea dintre Mama Pamant si Tatal Ceresc nu exista viata , adica noi nu existam , asa ca aceasta separare de forte care creaza viata, este numai o lipsa de cunoastere, de iluminare , a mintii noastre,
    Dar viitorul ne este in fata!!!!!!. Doamne ajutane si lumineazane !

Enter your email address:Delivered by FeedBurner

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s