Chemând neîncetat Numele Domnului

Profesorul: Şi eu, la rândul meu, am ascultat cu multă luare-aminte şi cu multă plăcere lecţia sfinţiei tale ! Toate dovezile, adevărate după cea mai dreaptă judecată, sunt pentru mine tot ce poate fi mai frumos. Totuşi, mie mi se pare că izbânda unei rugăciuni neîncetate depinde mai ales de împrejurări prielnice şi de o singurătate în care trebuie să domnească cea mai desăvârşită linişte. Sunt desigur de aceeaşi părere, că rugăciunea deasă sau neîncetată este mijlocul cel mai puternic şi unic pentru dobândirea tuturor faptelor de evlavie, pentru luminarea sufletului şi că este pe măsura puterilor omeneşti, dar acest mijloc poate fi folosit numai atunci când omul se bucură de singurătate şi de linişte, căci numai depărtându-se de feluritele îndeletniciri, de griji şi de risipiri el poate să se roage des sau neîncetat. Atunci nu-i rămâne decât o singură luptă, cu lenea sau cu urâtul care vine din năvala gândurilor. Dar, dacă un om care are îndatoririle lui de slujbaş şi care se află într-o zgomotoasă adunare de oameni ar dori cu toată osârdia să se roage cât mai des, el n-ar putea s-o facă, din pricina unei risipiri de neînlăturat. Urmează că îndemnul de a te ruga cât mai des se poate împlini numai în anumite împrejurări prielnice. Prin urmare, acest mijloc sigur de mântuire nu este la îndemâna tuturor bunilor râvnitori.

Duhovnicul: Degeaba trageţi astfel de concluzii! O inimă învăţată cu rugăciunea lăuntrică se poate ruga fără nici o piedică întotdeauna, în tot felul de îndeletniciri, fie ale trupului, fie ale minţii, în mijlocul oricărei agitaţii. Se poate spune cu tărie că nici un fel de risipire nu este în stare să curme rugăciunea în cel ce vrea să se roage, căci gândul tainic al omului nu este deloc legat de cele din afară, ci e cu desăvârşire liber în sine însuşi. în orice timp el poate fi simţit şi prefăcut în rugăciune, ba chiar însăşi limba e slobodă să rostească rugăciunea în mijlocul mulţimilor şi în vremea îndeletnicirilor din afară, în chip tainic, fără nici un sunet. Pe deasupra, ocupaţiile noastre nu sunt atât de însemnate şi nici convorbirile noastre nu sunt atât de atrăgătoare, încât să nu putem găsi momentul prielnic pentru ca, în acelaşi timp, să chemăm Numele lui Iisus Hristos, măcar din când în când şi cât mai des, chiar dacă mintea nu este încă deprinsă cu rugăciunea neîncetată. Este adevărat că depărtarea de oameni şi de lucrurile care risipesc mintea e cea mai însemnată condiţie pentru cel ce vrea să se roage cu luare-aminte şi neîncetat, dar, cu toate acestea, atunci când nu ne putem retrage în singurătate, nu trebuie să căutăm scuze prin care să ne îndreptăţim rugăciunea făcută rar, căci cantitatea, numărul, deasa rostire stau în puterea fiecăruia, atât a celui sănătos, cât şi a celui bolnav şi sunt lăsate la libera lui voie. Pildele care adeveresc cele spuse ne sunt oferite de oamenii care, fiind împovăraţi de îndatoriri, risipiţi din pricina feluritelor slujbe, din pricina grijilor, ostenelilor şi muncilor de tot felul, nu numai că au chemat întotdeauna Numele dumnezeiesc al lui Iisus Hristos, ci chiar, prin acest mijloc, au învăţat şi au ajuns la rugăciunea neîncetată, lăuntrică, ce se săvârşeşte în inimă. Astfel, patriarhul Fotie, care din slujba de senator a trecut la scaunul de patriarh, în tot timpul cât a condus întinsa turmă cuvântătoare ce ţinea de Constantinopol, şi-a petrecut viaţa chemând neîncetat Numele Domnului, ba chiar a ajuns, prin această chemare, la rugăciunea inimii, care se săvârşeşte singură. Tot astfel Calist din Muntele Athos a învăţat rugăciunea neîncetată trecând printr-o ascultare plină de osteneli şi de griji, cum e bucătăria. La fel s-a întâmplat cu Lazăr, cel cu inimă curată, care, fiind însărcinat cu o necontenită muncă în folosul fraţilor, rostea neîncetat, în toiul tuturor îndeletnicirilor zgomotoase, rugăciunea lui Iisus şi astfel se liniştea. De asemenea, au fost şi mulţi alţii care practicau neîncetata chemare a Numelui lui Iisus. Dacă n-ar fi cu putinţă să ne rugăm în timpul îndeletnicirilor sau in mijlocul oamenilor care ne risipesc luarea-aminte, atunci fără îndoială că nu s-ar rândui ceea ce trece peste puterile noastre. în cuvântarea sa despre rugăciune, Sfântul Ioan Gură de Aur spune următoarele: „Nimeni nu trebuie să se înfăţişeze cu răspunsul că acela ce este ocupat cu grijile vieţii nu se poate ruga întotdeauna, aşa cum nu se poate ruga nici cel ce n-are putinţa să vină la biserică. Pretutindeni, oriunde te-ai afla, poţi să ridici un jertfelnic Lui Dumnezeu în mintea ta, prin mijlocirea rugăciunii. în acest chip, e potrivit să te rogi şi în piaţă, şi în călătorie, şi lângă tarabă, şi în atelier. Oriunde, în orice loc poţi să te rogi.” Şi e de la sine înţeles că, dacă omul îşi va întoarce luarea-aminte în mod stăruitor înlăuntrul său, atunci peste tot va găsi un loc potrivit pentru rugăciune, numai să înţeleagă că rugăciunea trebuie să fie îndeletnicirea cea mai de seamă şi că ea stă înaintea tuturor îndatoririlor sale. Atunci, desigur, el ar trebui să-şi rânduiască treburile cu mai multă hotărâre, iar în timpul convorbirilor cu oamenii ar trebui să fie cât mai scurt la vorbă, cât mai tăcut şi să stea cât mai departe de pălăvrăgeala nefolositoare. Apoi n-ar trebui să se încurce în griji de prisos, încât, cu ajutorul tuturor acestor înfrânări, să câştige cât mai multă vreme pentru rugăciunea lăuntrică. Dacă un astfel de om s-ar afla în asemenea stări sufleteşti, toate lucrările lui s-ar încununa de izbândă, prin puterea chemării Numelui Domnului. în cele din urmă, s-ar obişnui cu această neîncetată chemare a Numelui lui lisus Hristos şi ar cunoaşte din proprie experienţă că repetarea deasă a rugăciunii, acest unic mijloc de mântuire, stă în puterea şi în voia omului şi că în orice vreme, în orice stare şi în orice loc este cu putinţă şi potrivit să te rogi şi să treci de la rugăciunea deasăfăcută cu gura la rugăciunea făcută cu mintea, iar de la aceasta, la rugăciunea inimii, care deschide împărăţia lui Dumnezeu în lăuntrul nostru.

Profesorul: Sunt de aceeaşi părere, că în timpul tuturor îndeletnicirilor trupeşti este cu putinţă şi e potrivit să se săvârşească rugăciunea deasă sau chiar cea neîncetată, căci acestea nu cer o adâncire încordată, nici multă luare-aminte; de aceea mintea mea poate în vremea lucrului să se cufunde în rugăciunea neîncetată, iar gura să o urmeze în rostirea ei. Dar când trebuie să mă îndeletnicesc cu ceva ce este în legătură numai cu puterea minţii, cum e o lectură săvârşită cu luare-aminte, sau o cugetare făcută asupra unei chestiuni adânci, sau scrierea unei lucrări, atunci cum mă mai pot ruga cu mintea şi cu gura ? Şi, fiindcă rugăciunea este o lucrare care ţine de minte, atunci cum i-aş putea da, aceleiaşi minţi, două îndeletniciri felurite ?

Duhovnicul: Răspunsul este foarte simplu, dacă vom ţine seama că cei ce se roagă neîncetat pot fi împărţiţi în trei grupe: 1) începători; 2) înaintaţi şi 3) cei ce au dobândit rugăciunea. Pe acest temei, începătorii pot avea, chiar în timpul rugăciunii făcute cu mintea, o deasă îndreptare a minţii şi a inimii către Dumnezeu şi, măcar din când în când, o rostire scurtă cu gura, dar cei înaintaţi sau cei care au ajuns la starea de rugăciune necontenită pot să se îndeletnicească în mintea lor cu cugetarea sau cu alcătuirea unor cărţi, stăruind totuşi într-o neîntreruptă simţire a lui Dumnezeu, care este socotită temeiul însuşi al rugăciunii. Acest adevăr poate fi zugrăvit prin următoarea pildă. închipuie-ţi că un împărat aspru şi neîngăduitor ţi-ar porunci să faci o lucrare stând la picioarele tronului său, fiind şi el de faţă. Sunt încredinţat că, oricât ai fi tu de adâncit în cugetarea ta, totuşi gândul că împăratul e de faţă, că în mâinile lui se află viaţa ta şi că el te stăpâneşte întru totul nu-ţi va îngădui să uiţi, nici pentru o clipă, că judeci şi cugeti nu undeva într-o singurătate, ci într-un loc care cere o deosebită cinstire, stimă şi bunăvoinţă. Tocmai acest simţământ viu, de nemijlocită apropiere de împărat, lămureşte foarte limpede şi cum putem să ne îndeletnicim cu neîncetata rugăciune lăuntrică chiar în timpul când lucrăm cu mintea. Iar despre cei care, printr-o îndelungată deprindere sau din mila lui Dumnezeu, au dobândit rugăciunea inimii din rugăciunea minţii, aceştia nu-şi curmă rugăciunea neîncetată, nu numai în vremea unei cugetări adânci, ci nici chiar în timpul somnului, ceea ce o mărturiseşte înţeleptul: „Eu dorm, dar inima mea veghează”… La cei desăvârşiţi, lucrarea inimii capătă o capacitate atât de puternică în ce priveşte chemarea Numelui Domnului, încât, trezindu-se singuri în rugăciune, mintea şi întreg sufletul sunt absorbite într-o necurmată revărsare de rugăciune, fără să ţină seama de starea în care se află cel care se roagă şi de îndeletnicirea trupească pe care o are. – Pelerinul rus

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Trezire divina. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Chemând neîncetat Numele Domnului

  1. Pingback: Chemând neîncetat Numele Domnului | radupopescublog

Enter your email address:Delivered by FeedBurner

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s