Cred, Doamne!

 

(…) Mi-am îngăduit să-i scriu lui Eugen Ionescu şi să-i spun că formula „dar poate că doar cred că eu cred” este varianta frazei pascaliene şi a textului de la Marcu. „Poate că doar cred că eu cred” este totuna cu: „Nu M-ai căuta dacă nu M-ai fi găsit” şi cu: „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele”. De ce a se teme sau ruşina, Eugen Ionescu nu are , se alătură câtorva mari artişti şi gânditori biruiţi de Hristos : Dostoievski, Claudel, J. K. Huysmans, Bergson, Peguy, Werfel, Papini, Chesterton.

Dar cripticului fundamental verset 24 trebuie să-i mai dăm un răspuns , se cuvine să-l decodăm şi din punct de vedere practic . Cum depăşim punctul critic , incertitudinea, acuza de rea credinţă , cum efectuăm saltul de la necredinţă , orbecăială şi tumult interior la credinţă , linişte şi fermitate ? Drumul ni-l dă (în sensul vechi al sintagmei ,          [ cel preferat de Constantin Noica ]  ni-l arată acelaşi verset 24: „Şi îndată strigând tatăl copilului , a zis cu lacrimi.”

Iată cheia , iată cifruL , iată dezlegarea . Insăşi inferioritatea condiţiei noastre omeneşti decăzute supune chiar şi credinţa incertitudinii , fluctuaţiilor , acediei , trecerii prin conuri de umbră . Suntem fiinţe osârduitoare dar şi slabe , oricând predipuse a ne poticni , de nu şi a pica . Fer. Filip Nerri n-a grăit oare : Ţine-mă Doamne de urechi că altfel te vând ca Iuda ! Dar dacă strigăm , ca tatăl copilului demonizat , dacă într-adevăr ne rugăm cu lacrimi , altfel spus din străfundurile fiinţei noastre , dacă realizăm că nu suntem decât trestii firave şi biete feştile fumegânde , ieşim din capcana trufiei , din chinurile incertitudinii şi din labirintul paradoxelor . Strigătul însoţit de lacrimi al tatălui e mai înainte de toate un act de smerenie : el recunoaşte şi mărturiseşte ticăloşia condiţiei sale omeneşti ; îngâmfarea nu-l mai opreşte să ceară ajutorul interlocutorului său . Prin smerenie , lacrimi şi rugă , el (şi o dată cu el tot omul) trece de la starea complexă (dubioasă, apăsătoare) de credinţă – necredinţa la starea stabilă de credinţă.

Ce dovedeşte aceasta? Că e nevoie de har. Fiinţa omenească nu este îndeajuns de puternică pentru a putea ieşi singură din paradoxalitate, dispersiune şi fluctuaţie. Ii este însă larg deschisăpoarta smereniei (rugăciune + lacrimi+ „strigare”)(…) – Parintele Nicolae Steinhardt, Daruind vei dobandi, Ed.Manastirii Rohia, 2005 – http://www.razbointrucuvant.ro/

„Deci smeriţi-vă sub mâna cea tare a lui Dumnezeu , ca El să vă înalţe la timpul cuvenit. Lăsaţi-I Lui toată grija voastră , căci El însuşi are grijă de voi“. O , tu , oaia din turma cea binecuvântată a Domnului , stai liniştită în mâna Lui ! Predă-te cu totul Lui şi nu te împotrivi ! Împotrivirea noastră nu foloseşte la nimic , căci , atunci când Păstorul nostru cel Mare vrea să ne tundă , apoi El tot o face . Cu toată împotrivirea noastră , nu putem face nimic altceva decât doar atât că , zvârcolindu-ne sub foarfecele Lui , am putea să fim tăiaţi şi răniţi ; în loc de o lovitură , să primim două .
(…) O, ce nebunie este a te răzvrăti sub foarfecele Domnului ! Cu toate gemetele noastre , noi nu putem face nici să plouă , nici să stea ploaia . Putem noi câştiga vreun ban prin nelinişte sau să cumpărăm vreo pâine prin tânguire ? Atunci ce vrem cu răzvrătirea sub foarfecele Domnului ? Murmurarea este distrugerea răsuflării noastre celei duhovniceşti , iar neliniştea este o pierdere zadarnică de timp . Stai liniştit în mâna Domnului ! Aceasta aduce sufletului binecuvântare . Omul – zicea un sfânt părinte – atunci este mai aproape de porţile cerului , când se supune cu totul şi deplin voinţei lui Dumnezeu .

Eu – care scriu aceste rânduri – am cunoscut aproape în fiecare an „foarfecele“ Domnului . Sărut aceste foarfeci şi le doresc mereu , căci prin ele mi-a venit mângâierea şi puterea Duhului Sfânt . Voi, toţi care cunoaşteţi aceste foarfeci – mărturisiţi pe tot locul binecuvântările lor şi îndemnaţi pe toate „oile“ să stea liniştite sub mâna cea scumpă a Tunzătorului . Rugăciunea noastră cea de fiecare zi să ne fie aceasta : O Doamne , fă cu mine , robul Tău , ceea ce Tu voieşti şi când Tu voieşti . Hotărăşte-mi ce voieşti Tu : cinste sau necinste , bogăţie sau sărăcie , boală sau sănătate , bucurie sau mâhnire… Eu toate le voi primi vesel din mâna Ta şi voi lăuda neîncetat Numele Tău . Amin. – Părintele Iosif Trifa, din „Ca o oaie fără glas

Photo

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Trezire divina. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

3 răspunsuri la Cred, Doamne!

  1. Pe mine ma revolta afirmatiile , de falsa superioritate , nu avem nici un merit si nici o vina daca suntem mai evolutia sau mai putin . Eu as spune ” un om evoluat nu va fi niciodata rau , rautatea se naste din necunoastere , si din teama ” . Oameni buni nu va subapreciati,i fiecare isi are rolul sau pe acest pamant , la fel ca plantele si animalele sau intrun cuvant , la fel ca toate formele de viata , fara fiecare dintre noi nu s-ar pastra echilibrul naturii . Sunteti minunati asa cum ati fost creati , incercati sa va indreptati atunci cand nu va este bine , semn ca ati ratacit drumul echilibrului .

Enter your email address:Delivered by FeedBurner

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s