Spunem multe vorbe fără rost

„Linistea este inceputul curatirii sufletului”. – Sfantul Vasile cel Mare

(..) Simţea că niciodată nu este vrednică înaintea Lui Dumnezeu, că nu ,,corespunde” cerinţelor unei vieţi duhovniceşti autentice. Trăia intens starea de pocăinţă şi era intransigentă cu ea însăşi în ceea ce priveşte faptele credinţei. Spunea: ,,Despre viaţa mea nu ştiu decât că am petrecut 85 de ani de păcate. Simt păcatele că apasă ca un jug pe umerii mei. Nimic nu am făcut pentru mântuirea sufletului meu”. De obicei, era foarte tăcută, nu vorbea foarte mult. Stătea stingheră, cu capul plecat, purtând basma la fel ca şi monahiile, şi avea mereu metaniile pe mână. Ne spunea: ,,Mai bună este tăcerea, decât să spunem multe vorbe fără rost”.

Uneori spunea anumite lucruri, dar, când o rugau să repete ceea ce tocmai zisese, răspundea: ,,Când am spus eu aşa ceva? Nu-mi amintesc. Dacă am spus ceva şi era un lucru folositor, nu de la mine l-am spus. Eu, numai prostii spun, nimic altceva”. Tot ceea ce spunea nu era niciodată rodul rațiunii şi al gândirii omeneşti obişnuite. Odată, cineva care a vizitat-o, a rugat-o să-i mai spună o dată ceea ce tocmai spusese, câteva sfaturi duhovniceşti alese. Ea nu-şi amintea nimic: ,,Acestea nu sunt poezii ca să le reciţi. Dacă ai spus, spus a fost, nu poţi să mai zici încă o dată acelaşi lucru”. Katerina vorbea, adică, sub inspiraţia şi iluminarea Duhului Sfânt. Cuvintele ei nu erau cuvinte omeneşti. Spunea, cândva: ,,Mă gândesc la Rai şi îmi zic în gând: O să rămân pe-afară. Cine o să mă bage pe mine în seamă, o sărmană, o păcătoasă şi bună de nimic? Nu am nici o virtute, nu am nimic cu care să mă prezint în faţa Lui Dumnezeu. Cât aş fi vrut să am câţiva sfinţi prieteni care să mijlocească pentru mine şi care să spună că mă cunosc. Mare lucru ar fi! Să ni-i facem prieteni pe sfinţii din Rai!”.

(…),,Nu pot să fac tovărăşie cu oameni de vârsta mea, fiindcă văd că, şi la vârsta aceasta, parcă ar fi tot şcolari; de 80 de ani, ei sunt în «clasa întâi», nu au progresat deloc. Nu se poate să rămânem atâţia ani în aceeaşi «clasă». Trebuie să progresăm, să trecem «clasa». Şi nici nu am ce să le spun, fiindcă una le spun eu, şi alta înţeleg ei”. Despre smerenie, spunea următoarele: „Într-o zi, i-am spus busuiocului, când m-am aplecat ca să-l miros: «Cum de miroşi aşa frumos şi, totuşi, eşti aşa de mărunt? Înalţă-te, ca să poată oamenii să simtă mai bine parfumul tău». Iar busuiocul a răspuns: «Gherontisa, dacă mă înalţ mai mult, o să-mi pierd definitiv parfumul»”. Despre deşertăciunea lumii acesteia, zicea: „Am ieşit în grădină, am văzut o parte dintre trandafirii veştejiţi şi i-am tăiat. Alături, erau câţiva care tocmai înfloriseră, erau tare veseli şi nu dădeau nici o importanţă celor care se ofiliseră. Era o vădită nepotrivire între ei, iar eu am spus celor nou înfloriţi: «Nu vă mândriţi prea mult, fiindcă sunteţi înfloriţi şi gingaşi acum, căci, peste câteva zile, când voi trece iarăşi, veţi fi veştezi şi voi, la fel ca şi ceilalţi»”.

Într-o zi, a spus unui boboc de trandafir: „Aşa cum eşti tu acum, am fost şi eu cândva. Aşa cum sunt eu acum, o să fii şi tu în curând. Aşa eram şi eu cândva, boboc, şi uită-te cum am ajuns acum”.

„Creaţia este ca o carte deschisă. Mii de voci tainice vorbesc despre Cel care le-a creat pe toate care există. Însă, trebuie să fii mare «meşter» şi să ai mare răbdare, şi atunci vei învăţa graiul lor”.

„Înşir la metanii. Este oare, vreun nod cu folos, sau nu mă folosesc cu nimic?”

,,Preoţii tot aleargă încolo şi-ncoace, fac slujbe, tot ascultă şi citesc rugăciuni. De multe ori, toate acestea sunt lucruri nefolositoare, dacă nu sunt făcute din inimă”.

,,Nu te bucura atunci când dobândeşti ceva, chiar şi lucru duhovnicesc de este, şi ţi se pare că urci. Mereu există pericolul să cazi”.

„Să nu te mâhneşti atunci când pierzi. Asta te aduce cu picioarele pe pământ şi nu există pericolul să cazi”.

„La cele sărăcăcioase şi fără valoare, hoţii nu trag. Numai la cele mari şi bogate hoţii îşi îndreaptă mereu privirea”.

„Să nu îţi creezi o impresie despre un om doar văzând ceea ce afişează în exterior. Nu poţi să ştii ce există înlăuntrul lui”.

„Dacă mă întrebi, o să-ţi răspund. Dacă nu mă întrebi, ce să-ţi spun? Eu, poezii nu ştiu”.

„Harul coboară înainte de a-l vedea soarele. Sufletul se răcoreşte înainte de a se lumina de ziuă”.

„Trezeşte-te la miezul nopţii, roagă-te, varsă şi o lacrimă cu multă zdrobire de inimă, cu pocăinţă adâncă, ca să-ţi vindeci sufletul”.

„Dacă viaţa ta de zi cu zi este banală, nu o dispreţui. Tu eşti de vină că nu eşti un bun poet, astfel încât să-ţi faci viaţa o frumoasă poezie, şi un cântec frumos glăsuitor”.

„Trebuie să scurtăm calea care ne duce acolo unde Dumnezeu vrea. Noi vedem lucrurile de-afară. De aceea nu ştim să intrăm înăuntru. Doar dacă intri înăuntru vezi ceea ce căutai”.

„De ispite şi încercări să nu-ţi fie teamă. Sunt ca bălegarul. Copacul care are bălegar la rădăcină creşte şi înfloreşte. Vai de copacul (omul) care nu are bălegar (ispite) la rădăcină”.

Mereu când vorbea, nu lua poziţia celui care dă sfaturi de mare înălţime duhovnicească ce trebuie urmate întru totul, ci vorbea simplu şi profund, încercând să te ţină cât mai aproape de înţelesul adânc al lucrurilor. Spunea: „Nu trebuie să stăm cu mâinile încrucişate şi picior peste picior doar aşa, fără să facem nimic. Ceva trebuie să simţim. Nu avem timp de pierdut. Cine ştie viaţa noastră câtă mai este încă?”.

„Spune din inimă «Bună ziua» celui care îţi este potrivnic, şi, să ştii că, în acea clipă, faci un mare dar Lui Dumnezeu”.

Despre mănăstiri zicea: „Înfăţişarea exterioară este foarte frumoasă. Monahul, doar dacă vede adâncimea adevărată a lucrurilor, abia atunci este monah adevărat. Altfel, toate să fie bune şi frumoase în exterior, şi cele mai frumoase voci să aibă, şi cele mai frumoase slujbe să se săvârşească şi toate cele… încă nu am ajuns acolo unde trebuie”.

„Vai, vai, vai! Ce face preotul când se află în faţa Sfintei Mese! Ce se întâmplă în clipa aceea! Cerul coboară pe pământ”.

„Cel egoist este precum un motor fără ulei, care face zgomot, se uzează pe dinăuntru, şi îi oboseşte şi pe ceilalţi”.

„Există lacrimi omeneşti, şi există şi lacrimi vărsate pentru Hristos. Lacrimile omeneşti pot însemna tristeţe, mâhnire, dar şi dezaprobare. Lacrimile pentru Hristos nu au cauze omeneşti, nu caută «vinovaţi», iar omul, prin intermediul lacrimilor, simte dragostea Lui Hristos pentru el, şi abia atunci descoperă adâncul indiferenţei, insensibilităţii şi a păcătoşeniei sale”.

„Atunci când sfinţii ne vorbesc despre lacrimile pocăinţei care ne curăţă şi ne sfinţesc, se referă la acele lacrimi rodnice, folositoare, nu la lacrimile omeneşti, care, câteodată vin şi de la cel rău. Să nu ne sensibilizeze orice lacrimi pe care le vărsăm, ci doar acelea care sunt pentru Hristos”.

„Sfinţi Părinţi nu vorbesc despre acele lacrimi care sunt din pricini omeneşti, din tristeţe, dezamăgire şi tânguire, ci despre lacrimile recunoştinţei. Acestea sunt lacrimile dragostei conştientizării dragostei Lui Dumnezeu, şi, în aceste lacrimi, se găseşte mântuirea omului. Acolo sufletul se înalţă, acolo simte mângâiere”.

Spunea nepoţilor ei: „În orice clipă m-aş culca, voi adormi cu conştiinţa împăcată. Acesta este cel mai important lucru. Să aveţi grijă ca, în fiecare seară, să vă faceţi un «control» al conştiinţei, şi abia apoi să vă culcaţi”.

Pe nepoţii ei îi sfătuia spunându-le pilde: „Eu am aruncat sămânţa. Dacă ogorul est bun, va încolţi. Dacă nu, nu va aduce rod”.

„În viaţă să nu fiţi mereu rigizi. Pentru a ajunge acolo unde vreţi să ajungeţi, va trebui să mai faceţi şi ocolişuri, să plecaţi şi capul uneori. Niciodată să nu vă duceţi direct în sus, la «ţint㻄.

„Să nu alegeţi întotdeauna cel mai uşor drum în viaţă. Nu mereu cel mai bun. Pe drumul mai anevoios vei învăţa cum să păşeşti şi vei învăţa să te ridici atunci când cazi. Pe drumul lesnicios nu vei învăţa nimic”.

,,Dacă faptele noastre sunt bune şi conştiinţa noastră este curată, nu avem de ce să ne temem de Dumnezeu”.

„Să fii smerit în tot ceea ce faci, fiindcă aroganţa nu place nimănui, nici Lui Dumnezeu, şi nici oamenilor”.

Pe o fată, care s-a căsătorit cu un băiat bogat, o sfătuia: „Să fii smerită, să nu te înalţi. Banii, astăzi îi ai, mâine, nu îi mai ai. Dacă ai smerenie şi «cazi», nu vei cădea de la înălţime. Însă, dacă te crezi foarte sus (ai mândrie) şi vei cădea, te vei răni foarte tare”.

(…) Cu puţin timp înainte de a muri, un student francez – care urma să devină preot – a mers şi i-a cerut sfatul: „Ce să-ţi spun, fiul meu? Mare lucru este preoţia! Dacă aş fi fost bărbat, aş fi vrut să mă fac preot. Smerenie şi iar smerenie! Nu există lucru mai mare ca smerenia. La aceste lucruri să ţii cât vei trăi”. Mai apoi, s-a ridicat, a mers şi s-a spălat singură, şi-a strâns părul, şi-a luat rămas bun de la toţi care se aflau strânşi acolo, şi s-a întins din nou. A aşteptat ca toţi ceilalţi să adoarmă, iar mai apoi şi-a dat sufletul în mâinile Lui Dumnezeu, în linişte, în pace şi fără ca cineva să-şi dea seama. Era 18 noiembrie 1978.(…)

Sursa: Asceţi în lume, volumul II, Editura Sfintei Sihăstrii Sfântul Ioan Botezătorul, Metamórfosi, Halkidikí, 2012. – http://www.pemptousia.ro/

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Trezire divina. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la Spunem multe vorbe fără rost

Enter your email address:Delivered by FeedBurner

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s