Vremile noastre sunt un mare fiu rătăcit

„Precum pasarile cele grase nu pot zbura spre cer, asa nici cel ce-si hraneste si-si slujeste trupul sau”. – Sfantul Ioan Scararul

Vremile noastre sunt pilda fiului rătăcit arătată în chip mare. Pe fiul cel pierdut l-au întors acasă lipsa, foamea şi necazul. Necazurile şi suferinţele vin din îndepărtarea de Dumnezeu, ca o chemare cerească să ne oprim din calea morţii şi să ne întoarcem „acasă“, la cele sufleteşti. Necazurile, greutăţile şi lipsurile vremurilor noastre sunt strigarea şi chemarea Tatălui Ceresc să ne oprim din calea răutăţilor şi să ne întoarcem „acasă“ la El. Însă lumea, oamenii de azi, aleargă înainte pe căile pierzării. Necazurile şi greutăţile nu i-au putut opri în loc. Vremile noastre sunt un mare fiu rătăcit ce a ajuns să mănânce „roşcovele“… a ajuns să îndure cumplite lipsuri şi greutăţi, dar nu vrea să se întoarcă „acasă“ la Tatăl Ceresc… Chefuieşte, rabdă şi stă slugă la diavoleştile patimi, dar nu vrea să se întoarcă „acasă“ la mântuire. De greutăţi şi necazuri nu vom scăpa până ce nu vom apuca înapoi pe calea întoarcerii la Tatăl Ceresc. Lumea de azi e plină de fii rătăciţi şi nepăsători, de aceea nu mai sosesc binele şi uşurarea. Ca să scăpăm la bine şi uşurare, ne trebuie şi nouă lacrimile fiului pierdut şi hotărârea lui: Scula-ne-vom – din răutăţi – şi ne vom întoarce la Tatăl nostru cel Ceresc… Fără această hotărâre, nu vom avea uşurare.

(…) Prin trei stări ne arată evanghelia că a trecut calea fiului rătăcit. Întâia stare a fost când a rupt legătura cu tatăl şi, ieşind din casa acestuia, şi-a prădat averea, alunecând tot mai mult în ticăloşie. A doua stare a fost când s-a oprit în loc din calea rătăcirii şi s-a întors înapoi la tatăl său. Iar a treia stare a fost iertarea şi bucuria cu care l-a primit tatăl lui. Să luăm aminte că prin aceste stări trece şi viaţa noastră cea sufletească. În chipul şi asemănarea fiului din evanghelie rupem şi noi legătura cu Tatăl Ceresc de câte ori păcătuim şi apucăm pe calea păcatelor. Când ne aruncăm în braţele poftelor şi ale păcatelor, atunci începem şi noi să prădăm averea pe care ne-a dat-o Tatăl Ceresc.

(…) Sunt multe şi felurite căile de a risipi averea sufletească ce o avem de la Tatăl Ceresc şi toate duc acolo, unde a ajuns fiul din evanghelie: la ticăloşie trupească şi sufletească. Fiul cel pierdut, după ce a rupt legătura cu tatăl său, a mers din rău în mai rău, până ce a ajuns slugă la porci, flămând şi zdrenţăros. Aceasta e şi azi însuşirea păcatului: când apuci pe calea răului, cazi tot mai în jos şi mai în jos, până când ajungi sluga diavolului şi te pogori în rând cu dobitoceştile patimi. Când ajungi pe căile răutăţilor, păcatul îţi rupe zi de zi haina sufletului, până când ajungi un suflet chinuit şi zdrenţuit de patimi rele. Fiul din evanghelie ajunsese la ultima treaptă a decăderii, ajunsese la marginea prăpăstiei; un pas poate îi mai trebuia şi ar fi fost pierdut cu totul. Mulţi dintre oameni ajung la această decădere a fiului pierdut şi mulţi, cei mai mulţi, nu se opresc în loc, ci merg înainte, la pieire; unii se spânzură, pe alţii îi mănâncă bolile şi moartea, iar pe alţii îi înghit temniţele. Sărmanii! Aceştia nu se mai întorc niciodată la casa de unde au plecat şi la Tatăl Care-i aşteaptă. Fiul din evanghelie n-a făcut aşa. El s-a oprit în loc tocmai când ajunsese la marginea prăpăstiei. Şi-a venit în fire, zice evanghelia, adică s-a trezit ca dintr-o amorţeală, ca dintr un somn de moarte, şi, văzând cu groază unde a ajuns, a strigat plângând cu amar: Scula-mă-voi din această stare ticăloasă şi mă voi duce la tatăl meu. Aici e şi începutul mântuirii tale sufleteşti, iubite cititorule. Să-ţi dai mai întâi seama cu groază în ce stare ticăloasă te-a adus păcatul. Să te înspăimânţi de această stare de pieire şi să ieşi numaidecât din ţara păcatelor, aşa cum a făcut fiul din evanghelie. Mulţi arată părere de rău pentru păcate, ba şi plâng pentru ele, dar din păcate nu ies. O astfel de căinţă n-ajunge la nimic.

(…) Tu, dragă cititorule, când citeşti aceste rânduri, poate eşti undeva departe în calea rătăcirii şi a pieirii. Opreşte-te, frate dragă, opreşte-te îndată din calea morţii şi te întoarce la Dumnezeu! Pleacă, întoarce-te la Dumnezeu aşa cum eşti, cu haina sufletului ruptă şi zdrenţuită de păcate! Fiul cel pierdut n-a aşteptat până să-şi facă ceva haine, căci atunci ar fi pierit. Întoarce-te aşa cum eşti, căci Tatăl Ceresc te aşteaptă cu haină nouă şi cu inel nou, pentru a înce-pe o viaţă nouă. Vino acasă, suflet rătăcit! Vino acasă din grozava pustiire în care rătăceşti! Vino acasă, căci ai stat destul slugă la diavolul şi ai petrecut împreună cu porcii lui, adică cu dobitoceştile patimi şi plăceri păcătoase. Vino, dragă suflet rătăcit, şi, căzând înaintea Tatălui Ceresc, zi şi tu: Tată şi Doamne, greşit-am la cer şi înaintea Ta!… Mulţi ani am trăit fără de Tine… Averea ce mi ai dat-o am risipit-o… Vin acasă flămând, prăpădit şi zdrenţăros… Primeşte-mă, Doamne! Iartă-mă, Doamne!… Când astfel te întorci la Domnul, bucurie mare se face în cer pentru întoarcerea ta, iar în viaţa ta se pogoară un dar, o putere, o binecuvântare şi o schimbare pe care nu le ai avut şi nu le-ai cunoscut. – Preot Iosif Trifa, din ”Din pildele Mântuitorului”

„Binele face putin zgomot, iar zgomotul face putin bine”. – Parintele Constantin Galeriu

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Trezire divina. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Vremile noastre sunt un mare fiu rătăcit

Enter your email address:Delivered by FeedBurner

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s