O, preafrumoasa pustie

„Totul se dobândeşte prin rugăciune, repeta Stareţul. Voi, acum, vă apropiaţi de prima treaptă, încă nu vă ridicaţi, ci doar vă apropiaţi. Trebuie să treceţi prin uşă şi prin nici un fel de efort nu se poate intra, dacă nu va fi milostivirea lui Dumnezeu. De aceea trebuie să cerem în primul rând: «Uşa milostivirii deschide-mi mie, Doamne». Când vei fi supărat şi deznădăjduit să spui doar: «Doamne, cruţă-mă, mântuieşte-mă şi miluieşte pe robul Tău!». În orice timp vă veţi afla, orice aţi face: şedeţi, mergeţi sau lucraţi, spuneţi din toată inima: «Doamne, miluieşte!» Când vor fi dureri şi nu le veţi putea duce, atunci îndreptaţi-vă către Domnul, către Născătoarea de Dumnezeu, către Sfântul Ierarh Nicolae, către sfântul al cărui nume îl purtaţi şi durerea se va uşura.” În diferite nenorociri el sfătuia să spunem: “Doamne, cred că rabd ceea ce trebuie să primesc, ceea ce merit. Dar Tu, Doamne, după mila Ta, iartă-mă şi mă miluieşte, – şi să repeţi acestea până când vei simţi linişte în suflet…Sunt oameni, observa Părintele Nectarie, care niciodată nu se adresează lui Dumnezeu, nu se roagă. Şi deodată se întâmplă să le vină în suflet melancolie, în minte zbucium şi în inimă mâhnire. Şi simte omul că, în această situaţie dezastruoasă, pe el nu îl ajută altul, nici nu îl ascultă şi nenorocirea nu i-o înţelege. Atunci omul se adresează lui Dumnezeu şi, suspinând, îi spune: «Doamne, miluieşte!», şi Domnul îl ascultă; dar la început omul abia simte harul, iar mai apoi îl simte din ce în ce mai mult şi primeşte uşurare.” – Stareţul Nectarie de la Optina

Privirãm cu toții spre fereastra fãrã nici un geam. Un suflu de ger aspru ne tãia ochii și rãsuflarea. Ne depãrtarãm repede din fața ei.
– Ce punem în fereastra asta sã nu ne mai batã vântul chiar așa?
– Reverenda pãrintelui – glumi necuviincios profesorul cãutînd sã facã haz de necaz, pentru a nu cãdea cu toții în descurajarea situaţiei.
– Și apoi eu în ce mai tremur? – rãspunse cu glas de glumã jalnicã preotul.
– Sã punã badea ãsta cojocul lui cel de oaie.
– Nu-l pun cã îngheț fãrã el.
– Atunci ce punem?
– Dau eu o cãmașã, mai dã altul una. Mai un prosop…
Am acoperit astfel fereastra.
– Și acum unde sã stãm, cã nu vom putea mult așa? În peștera asta nu-i nimic, numai obiectul acela în colț. Era tineta, hârdãul de murdãrii. Ce bine cã este mãcar aceasta. Ce îngrozitor suferisem dincolo fãrã el!
– Eu bat în ușã sã ne aducã mãcar niște paie sau niște priciuri – zise profesorul. Și bãtu în ușã o datã, de douã, de trei ori, tot mai tare.
În ușã se deschise o vizetã cât o gamelã. Vãzurãm o jumãtate de pușcã și douã mustãți mari și încruntate:
– Ce vrei mã?
– Domnu șef – n-avem nimic aici pe ce sã ne așezãm. Dați-ne mãcar niște priciuri, niște scaune, niște paie, orice numai sã stãm pe ceva. Murim aici de frig. Ce faceți cu noi?
– Așteptați! – și trânti vizeta.
În închisoare încã nu sunase deșteptarea. Simțeam cã înghețãm, începând de la picioare. Genunchii ne înțepeniserã. Ne mișcam tot mai greu încoace și încolo suflând în palme și frecându-ne urechile. Ieșea aburul din noi ca din niște oale golite. Pãrea totul mort. Pãrea cã în curând vom muri și noi. Dar dintr-o datã se auzi un clopoțel undeva în curte. Apoi voci și mișcare. Zgomote de uși și pași. Curând zãvoarele ușii noastre se izbirã trase, iar marea ușã se deschise scârțîind ascuțit.
– Mergeți toți în colțul cela cu fața la perete! – rãsunã vocea asprã a gardianului. Și doi deținuţi cu haine vãrgate intrarã cu douã brațe de paie pe care le aruncarã în partea cealaltã.
Apoi ieșirã.
– Le împroșcați și stați pe ele!
Dupã ce ieși gardianul se repezirã fiecare sã ia cât mai multe pentru sine, din paiele fãrâmițate. Dar paiele erau puține. Și dupã ce luarã primii lacomi, pentru ceilalți nu mai rãmãsese nimic.
– Nu așa, – zise unul dintre cei ce rãmãsesem fãrã paie. Le așezãm uniform, iar apoi ne așezãm sã stãm cu toții unul lângã celãlalt. Bine-rãu cum este, dacã e așa, e așa. Trebuie sã împãrțim totul egal frãțește. Aici suntem frați vrând-nevrând.
Abia ne așezarãm pe paie pânã când se deschise vizeta de jos.
– Mâncarea! Nouã porții de turtoi. Un fel de mãmãligã coaptã și rece. Nu mai vãzusem de asta în viața mea. Era cam cât o bucatã de sãpun de rufe. Îmi luai și eu porția mea. Era rece și necoaptã, ni se lipea de degete… Am început s-o mâncãm lingându-ne degetele nãclãite și înghețate.
– Stați cã vine și cafeaua, nu mâncați turtoiul gol!
Pe vizeta deschisã intrarã nouã gamele aburind cu ceva ca o apã neagrã pe fund.
Nu ne-am mai uitat la gamelele turtite, ruginite, cu smalțul sãrit. A mea curgea pe la un colț… E caldã, ce bine – zise cel ce luã prima gamelã. Am pus un deget în gaura prin care picura gamela mea și retrãgându-mã într-un colț mulțumeam Domnului încãlzindu-mi mâinile pe gamela caldã cu cafeaua aburind. Niște lacrimi de recunoștințã mi se prelinseserã pe obraji cãzând în gamela ruginitã pe care o țineam între palme, ca pe o ofrandã înaintea lui Dumnezeu. Acesta era darul Lui pentru mine și jertfa mea pentru El.
…O Dumnezeul meu, primește și Tu ceea ce-Ți dau eu cum primesc și eu ceea ce-mi dai Tu!
Din ochii mei picurau lacrimi liniștite în castronul aburind. Cãldura lor era la fel.
Niciodatã nu mi-aș fi putut închipui cã cineva poate simți atâta mângîiere și bucurie într-o astfel de stare. De fapt nici nu bãnuisem niciodatã cã pot fi astfel de condiții undeva pentru om. Dar acum cred și caut sã mã obișnuiesc cu toate fãrã sã mã mai mir de nimic. Doresc un singur lucru: sã pot suporta totul mulțumind lui Dumnezeu, cu bucurie, sau mãcar cu rãbdare.
Încã o datã: – nu spun asta decât pentru a trage niște învãțãminte, fiindcã viața poate fi uneori mai grea decât moartea de o mie de ori. Și pentru cã frica morții fiind mai mare decât frica veșniciei, omul adeseori își vinde veșnicia sa, pentru a-și amâna cu câteva clipe moartea aceasta. Niciodatã sã nu faceți așa ceva! – Traian Dorz, din „Hristos mărturia mea”

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Trezire divina. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

5 răspunsuri la O, preafrumoasa pustie

  1. Aliosa zice:

    La multi ani de DRAGOBETE ! 🙂

    Aliosa.

  2. childagain zice:

    Da, acei care au pătimit în închisori au fost oameni mari, aproape niște sfinți ! Cred că li s-a dat crucea asta pentru că au fost socotiți vrednici de Sus, și îndeajuns de tari pentru ea. Nu oricine ar trece prin asta, rămânând și cu credința neștirbită.
    Mie îmi plac tare mult poeziile lui Radu Gyr, și am mai citit ceva și de Valeriu Gafencu, Aceia au fost cu adevărat oameni aproape de îngeri.

    Mulțumim din suflet, ne-ai reamintit ce mici sunt încercările noastre, și cât de grele ni se par !

  3. ..mi-am reamintit si mie .. multumesc cu drag Florina Ce mici suntem !!

Enter your email address:Delivered by FeedBurner

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s