Cresterea in Hristos

Mieluşeaua Ta, Iisuse, Valentina, strigă cu mare glas: Pe Tine, Mirele meu, Te iubesc şi pe Tine căutându-Te mă chinuiesc şi împreună mă rastignesc, şi împreună mă îngrop cu Botezul Tău; şi pătimesc pentru Tine, ca să împărăţesc întru Tine; şi mor pentru Tine, ca să viez pentru Tine; ci, ca o jertfă fără prihană, primeşte-mă pe mine, ceea ce cu dragoste mă jertfesc Ţie. Pentru Rugăciunile ei, ca un Milostiv, mântuieşte sufletele noastre. – Troparul Sfintei Muceniţe Valentina – gl. al 4-lea

Cresterea in Hristos – Viata crestina este crestere.

Crestinul apartine de fapt la doua lumi. El este cetatean al cerului si fixat deja in starea definitiva a Noului Testament. El este, de asemenea, un cetatean al pamantului, nascut ca un rezultat al fortelor ce opereaza aici jos. El se dezvolta, se schimba, devine mai desavarsit ori decade prin pacat si inertie. Evlavia consta din doua trasaturi distincte, dar complementare, si persoana care doreste sa se formeze dupa chipul lui Hristos trebuie sa le urmareasca pe amandoua ca egala vigoare. Prima este centrarea in Dumnezeu pe care o numim devotiune catre Dumnezeu, si a doua este asemanarea cu Dumnezeu pe care o numim caracterul crestin. Caracterul evlavios izvoraste din devotiunea catre Dumnezeu si in mod practic confirma vitalitatea acelei devotiuni.

Noi putem exprima respectul pentru Dumnezeu, putem ridica mainile noastre in adorare pentru El, dar autenticitatea devotiunii noastre catre Dumnezeu o putem demonstra numai prin dorinta noastra aprinsa si prin efortul nostru sincer de a fi ca El.(…) Toata viata este crestere si progres sau declin si descompunere. Viata nu este imobila, nici viata intelectuala, nici viata artistica si nici viata sportului. Viata duhovniceasca nu face exceptie de la aceasta lege a miscarii. Cand un om nu creste, nu se dezvolta, el devine indata intepenit si rigid, si un fel de paralizie se instaleaza in viata sa. Cand viata duhovniceasca incetineste sau devine stagnanta, atunci progresul se opreste. Aceasta contrazice legile fundamentale ale vietii. Facultatile umane prin insasi natura lor tind sa actioneze, sa se dezvolte, sa creasca in viata sa spirituala. Omul trebuie sa fie interesat in legile acestei cresteri si sa recunoasca conditiile normale pentru dezvoltarea inteligentei, simturilor si vointei sale. El e chemat asemenea unui calator sa tina ochii sai fixati asupra tintei ce urmeaza sa fie atinsa. O viata crestina fara crestere este o contradictie in denumire.

Intrucat indumnezeirea nu este numai darul gratuit al Duhului, dar de asemenea cere cooperarea cuiva, este inevitabil un proces dinamic. Ea implica gradare si trepte de comunicare cu Dumnezeu. Ea implica o religie a experientei personale.(…)Obiectivul lui Hristos – tinta alergarii. Prin intruparea Cuvantului, Dumnezeu a iesit si mai mult din transcendenta Sa si s-a apropiat de noi, facandu-ni-se in Iisus Hristos glasul de iubire al unei fiinte umane. Hristos cel intrupat este acum intr-o apropiere maxima de noi si intr-o legatura ontologica, ceea ce face ca in tot drumul ce-l suim spre Dumnezeu sa nu fim singuri, ci , cu El si in El. Hristos „s-a dat pe Sine pentru noi, ca sa ne izbaveasca de toata faradelegea”. Obiectivul lui Hristos in a muri pentru noi era sa ne rascumpere de pacat, nu propriu-zis de pedeapsa Lui, ci de puterea si stapanirea lui. Spre acest obiectiv credinciosii sunt chemati sa alerge cu infocare spre a-l atinge si a pune stapanire pe el. Hristos s-a dat pe sine pentru Biserica Sa ca aceasta „sa fie sfanta si fara de prihana”. Acesta este obiectivul lui Hristos pentru noi, de aceea s-a dat pe Sine pentru noi. Acesta este scopul pentru care Hristos a pus stapanire pe Saul pe drumul Damascului si pentru care cucereste pe crestini in mod individual spre a-i duce la credinta in Sine. In Hristos avem acces spre fericirea cereasca si posibiltatea de a deveni sfinti „asemenea chipului Sau”. Aceasta este o putere formidabila oferita oamenilor spre a putea inainta cu incredere si fermitate spre Dumnezeu.

Pentru ca adevarata fiinta a omului e gasita in Hristos „cei a caror vointa a fost captata in intregime de vointa lui Hristos, si care se lipesc de El in mod complet, si El este tot ceea ce ei doresc si iubesc si cauta” gasesc in Hristos adevarata lor implinire si adevarata lor fericire.(…)Obiectivul lui Hristos pentru noi este sa purifice intinaciunea pacatului din vietile noastre, ca expunand trasaturile caracterului evlavios sa-l lasam pe El sa fie Domn al vietilor noastre iar noi sa fim impreuna lucratori cu Hristos pana la imprimarea deplina a chipului Sau in viata noastra. Parintii au vazut sfintenia ca o asemanare totdeauna crescanda a omului cu Dumnezeu, cauzata de purificarea de pasiuni si de cresterea in virtuti care culmineaza in iubirea nemarginita. Virtutile sunt aripi pe care omul se inalta tot mai sus in lumina lui Dumnezeu, asimiland tot mai mult din lucrurile bune ale lui Dumnezeu, sursa a tot binele, izvorul infinit a toata lumina. Caci strafundul revarsarii bunatatii dumnezeiesti, adica adancul bogatiei si capatul final al harului, nu se descopera nimanui din noi desertat in viata de acum, chiar daca s-ar invrednici de cel mai inalt urcus spre Dumnezeu si de cea mai inalta indumnezeire. Caci capatul si desavarsirea se pastreaza tuturor spre impartasirea din veacul viitor. De-abia atunci, dupa ce oglinzile se vor descoperi si adevarul se va descoperi in chip vadit, vom ajunge la simtirea care acum e acoperita in chip tainic .(…)Insasi natura harului este sa creasca. Prin „har” intelegem aici intregul darului dumnezeiesc in noi, harul sfintilor, virtutile infuzate, darurile Duhului Sfant, intr-un cuvant, este participarea noastra la viata divina. Acum aceasta participare poate sa fie mai mult sau mai putin intensa si mai mult sau mai putin intima. Participarea in har din partea pacatosului care abia si-a marturisit pacatele sale este un lucru si harul care transfigureaza sufletele marilor sfinti este altceva. In acest domeniu este, deci, o chestiune de mai mult si mai putin.(…)Traind in Hristos, El lucreaza in noi cu infinitatea iubirii pe care noi niciodata nu o putem primi si darui intreaga. Aceasta starneste in noi o sete permanenta de a sorbi cat mai multa iubire dumnezeiasca si de a ne oferi in schimb iubirea noastra. SfantulSimeon Noul Teolog zice : „Cand eu beau, totdeauna insetez… eu doresc sa am tot si sa beau de e cu putinta toate abisurile deodata ; dar cum aceasta e cu neputinta, iti spun ca eu sunt mereu insetat; desi in gura mea e mereu apa ce debordeaza in paraie. Dar cand vad abisurile mi se pare ca nu beau deloc, pentru ca doresc sa am tot, desi am din belsug, apa toata in gura mea. Eu sunt totdeauna un cersetor, desi posed cu adevarat totul unit cu putinul ce-l beau” .(…) Acum misterul iubirii, in expresia sa cea mai deplina, devine ascuns dincolo de norul slavei, care nu poate fi in nici un fel cunoscuta, descrisa ori impartasita, ci numai exprimata. Aceasta este de fapt faza transfigurarii si transparentei depline in Hristos, experimentata de aceia care prin urcusul duhovnicesc au facut un admirabil efort de sensibilizare morala. -I.P.S. Irineu Pop Bistriteanul

„Aparatorul cel mai mare si Doamne, Biruitorul iadului, ca cei ce ne-am izbavit de moartea cea vesnica, cele de lauda aducem Tie noi, robii Tai si zidirea Ta. Ci, ca Cel ce ai indurari nenumarate, izbaveste – ne pe noi din toate nevoile, care-Ti strigam Tie.” – Acatistul Domnului

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Trezire divina. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Enter your email address:Delivered by FeedBurner

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s