Dragostea, mila şi răbdarea le dobîndeşti cu greu doar pe pămînt

 

Domnul Hristos a răscumpărat cu Sângele Lui Sfânt nu numai toată Biserica Sa, ci şi pe fiecare suflet în parte. De aceea, nu numai toată Biserica, în întregimea ei, este a Lui, ci şi fiecare suflet în parte. Noi, când ne predăm personal Domnului ca să fim ai Lui, facem doar un act de dreptate, predându-I Domnului ceea ce era şi este al Lui, răscumpărat cu preţul cel mai mare, al morţii Sale pe Cruce. Când însă noi ne strângem de Domnul cu toată puterea iubirii noastre fierbinţi, simţământul că Îi aparţinem total este atât de fericit! Eu sunt a iubitului meu şi iubitul meu este al meu. El îşi paşte turma între crini… Nu sunt pe pământ cuvinte care să cuprindă ceea ce simte dragostea adevărată şi fierbinte. Nu se găseşte în nici o limbă asemănările cu care dragostei i se pare că poate fi pusă alături fiinţa iubită. Nu poate fi nici nume aşa frumos. Nici mângâieri atât de dulci. Nici loc atât de fericit cum ar vrea dragostea să-i dea odorului ei. De aceea ea caută mereu nume noi. Mângâieri noi. Cuvinte noi. Locuri noi. Mijloace noi. În care să se poată da pe o mie de căi unicului ei odor…

Pe drum, iubirea merge vorbind singură. Căci ea îl simte şi pe odorul inimii ei alături de ea, deşi el acum este departe, departe. La masă pune două linguri, ca şi cum şi el ar fi de faţă, deşi este dus acum de mult. În carte pune două semne… În grădină sădeşte două flori… În aşternut pune două perne… Pe drum vede doi pomi… Pe cer vede două stele… Pe câmp însoţeşte doi fluturi. Pe ram, alături, două mere. Unul pentru mine, unul pentru el. O, Dulcele, Preaiubitul nostru Iisus, Te rugăm să faci ca şi în noi să fie faţă de Tine o asemenea iubire, încât nicăieri şi nici o clipă să nu putem fără de Tine.

(…) Te aud şi când nu-mi vorbeşti, căci Cuvântul Tău este în mine. Te simt şi când nu-mi eşti alături, pentru că Duhul Tău este în inima mea. Tot ce fac caut să fie cât mai frumos. Tot ce spun caut să fie cât mai adevărat. Tot ce gândesc vreau să fie cât mai sfânt. Tot ce lucrez, să fie vrednic de Tine. Căci întru totul totului tot eu sunt a Ta, Preaiubitul meu… Şi eu vreau ca Tu să Te înalţi prin mine. Frumuseţea mea să Te arate pe Tine mai frumos. Vrednicia mea, mai sfânt. Dragostea mea să Te arate mai vrednic de iubit… – Traian Dorz – http://www.oasteadomnului.ro/

Sînt fluture plăpînd, cu aripile frînte
Care dorea atît de mult să zboare spre lumină
Sînt fluture plăpînd,cu aripile frînte
Ce am căzut din zbor,şi-am devenit ruină…
Şi plîng de disperare pe-un petec de ţărînă.
Adun în suflet frunze moarte şi ploi tîrzii de toamnă
Prea multe ploi…prea multe!

Chiar dacă iar coboară,din înălţimi o altă primăvară
Purtînd seninul în privire,
O altă primăvară nu poate să trimită-n depărtare
Atîtea toamne lungi,cîte le port în mine…
Şi-atîtea frunze moarte,plutind nestingherite
Ce nu vor ştii poate niciodată,ce-nseamnă nemurire.

Sînt fluture plăpînd cu aripile frînte…
Speranţa zborului de-acum îmi e pierdută
Lumina ce am dorit-o nu pot s-o mai ating vreodată
Şi chiar pe-o floare,oricît ar fi de neînsemnată
Nu pot să mai cobor vreodată
Nu voi mai fi ce-am fost odată.

Sînt fluture plăpînd cu aripile frînte
Dar sufletul în mine azi nu mai vrea să plîngă
De-atîta plîns făptura delicată,e acum în lacrima cea mai curată îmbrăcată
…şi ochii săi privesc spre cerul primăverii,acolo unde fluturi albi ce-au plîns cîndva atît de mult,ce-au fost cîndva cu cu aripile frînte
acum plutesc purtaţi parcă de-o mînă nevăzută
se bucură nespus şi cîntă…

Sînt îngeri puri care culeg nectarul
Din ochii parfumaţi ai florilor de stea
Şi răspîndesc printre petalele de rouă
În lacrimi cristaline,doar dragostea…

Sînt fluture plăpînd ,cu aripile atîrnînd prin praful unei triste dimineţi
E însă o altă dimineaţă,e-un început de zi, un început de viaţă
Şi dacă nu mai pot să zbor şi mi-am pierdut orice simţire
Înalţ spre cer un strigăt de iubire
Da ,DOAMNE,am înţeles ce-nseamnă nemurire!

Am înţeles că trupul frînt care plutea ca şi o frunză pe-nvolburate ape
Şi se pierdea tot mai adînc în noapte
Ducea cu el acolo unde uitarea te-nconjoară şi te cuprinde-un straniu gînd de moarte
Ducea cu el de fapt ţărîna,ce-a fost cîndva materia din care-au fost creaţi pe rînd şi cu răbdare
Să se destrame iar în mici grăunţe de ţărînă
Din care să renască o altă viaţă
Din lacrima prelinsă pe-un mugur de lumină
Şi un alt fluture să vină
Cu aripile poleite de dragoste divină
Să ia nectarul florilor,să ia lumină din lumină
Să-şi frîngă aripile-n zbor,să moară trist,uitat făr-ajutor
Dar dragostea mereu,doar dragostea în veşnicie să rămînă.

O,DOAMNE,aş vrea să mă zdrobeşti tu şi mai tare
Decît să pier aşa în nepăsare
Să mă loveşti de vrei şi să mă doară
Dacă numai aşa,atîta negură-adunată-n mine,ar mai putea să moară.

Învaţă-mă,cît încă sînt pribeag pe-acest pămînt
Învaţă-mă cum să iubesc din ce în ce mai mult…
Aş vrea doar glasul tău să îl ascult
Şi chiar aşa rănit cum sînt,cu sufletul eliberat
Numai cîntări de laudă să-ţi cînt!

Dac-ai putea să-ntorci o dată doar ,clepsidra ce-a măsurat atîta timp
Atîtea clipe-nşiruite pe portative de culoare
Cînd nu-mi păsa de mine,cînd n-ascultam a ta chemare
Mă legănam tăcut pe cîte-o floare
Mă bucuram de frumuseţea ei,
Nu-nţelegeam că nu-I decît o altă floare trecătoare…

Mult prea tîrziu cînd m-a durut
Am regretat tot timpul irosit
Am regretat că am pierdut atît de mult
Atîta timp…prea mult…

Dar fiindcă în sfîrşit am priceput
Că dragostea şi mila şi răbdarea nu le primeşti în cer
Le dobîndeşti cu greu doar pe pămînt
Nu te naşti sfînt ca să mori sfînt
Nu te naşti decît numai o dată
Şi asta atunci cînd trupul tău s-a frînt
Cînd înţelegi că DUMNEZEU,atît de mult te preţuieşte şi te iartă.

Dar ca s-ajungi să poţi cînta
Cu îngerii în cor spre slava sa doar simfonii
Şi viaţa-n cer să-ţi fie pe vecie-asigurată
Să mergi pe calea-ngustă
Să te opreşti la poarta ce te-aşteaptă
După ce-ai coborît treaptă cu treaptă,în inima ta îngheţată
Şi-ai scos afară la lumină tot ce era nevrednic şi locuia în ea…
Ai coborît în tine să poţi smerit urca
Pe dealul suferinţei ,unde la GOLGOTA
Te-aşteaptă mielul sfînt să îţi arate rana-adîncă
Din inima străpunsă-odată,din inima nevinovată
Pe care-o răstigneşti şi tu în fiecare zi
În fiecare zi mai baţi şi tu un cui în ea
Şi chiar aşa îţi spune “da”
Şi pentru tine-am dat la moarte viaţa mea
Pentru tine am murit şi-am înviat
Las astăzi sîngele să curgă-n valuri
Să cureţe un suflet de păcat împovărat

Să mori şi tu cu mine-odată
Ca pentru totdeauna eu să trăiesc în viaţa ta cu-adevărat
Să fie pe vecie vina ta iertată
Şi doar aşa speranţa zborului îţi va putea fi înapoi redată
Pentru ca-n veşnicie să poţi zbura cu toţi cei care
Şi-au dat de bunăvoie viaţa în mîna lui ISUS
Şi-au învăţat că doar smerit,zdrobit,înfrînt,supus
Şi mai presus de toate iubind atît de mult,iubind nespus
Îţi vei găsi odihna ,cînd vei ajunge sus… – Camelia Mariş

 

 

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Trezire divina. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la Dragostea, mila şi răbdarea le dobîndeşti cu greu doar pe pămînt

  1. Blessings of peace to you this Christmastime, my dear friend. Love from Izzy ♥

  2. Cuvintele mele sunt nebunie, ale tale par nebunie. Oare ce trebuie sa facem sa trezim si alti oameni la nebunia noastra?!

Enter your email address:Delivered by FeedBurner

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s