Tarziu te-am iubit, Tacere…

E post. Inapoi la curatat ferestre -ferestrele astea candva pline de lumina ale sufletului, pe care neiubirea, neiertarea, neuitarea, nepasarea si o lume din ce in ce mai ne-buna aseaza parca in fiecare zi din ce in ce mai multa mazga… Inapoi la repetat, din nou si din nou, lectia aia grea, cea mai grea, pe care n-o poti deprinde nicicum, mai ales atunci cand stii ca ai dreptate…”Smereste-te tu!” Inapoi la punerea in practica a cuvantului aluia atat de antipatic ” infranare”. Inapoi la iertare. Neaparat amestecata bine cu uitarea a tot ce-i rau. Si cu multa, multa iubire. Credeai ca nu mai ai? Mai sapa… Inapoi la arat ogorul inimii, cu credinta, nadejde si, mai ales, rabdare. Si cand nu mai ai rabdare? ” Mai rabda un pic!” (Pr Cleopa). E post. Inapoi la Icoana. E post. Inapoi la Suflet. E post. Inapoi la Tacere. (Tarziu te-am iubit, Tacere!…) Post binecuvantat tuturor! Si ma iertati va rog pentru toate ne-tacerile nelalocul lor. Doamne ajuta! – Alexandra Svet

Sf. Serafim de Sarov spunea ca „scopul vietii crestini este dobandirea Duhul Sfant in viata noastra” si daca toti ne luptam sa dobandim Harul, atunci vom fi partasi si darurilor Lui. Caci aceasta putere – energie este plina de daruri cu care suntem inzestrati. Darurile Sfantului Duh sunt: „duhul intelepciunii, duhul intelegerii, duhul sfatului, duhul puterii, duhul cunoasterii, duhul bunei credinte, duhul temerii de Dumnezeu”, dar multimea lor poate fi nesfarsita, fiindca nesfarsit este Harul care le genereaza. Iar Sf. Vasile cel Mare spunea ca „nu exista dar acordat creaturii, in care Duhul Sfant sa nu fie prezent.”

Harul Duhului Sfant devine lucrator in viata noastra atunci cand suntem doritori de intelegerea bunei credinte ce izvoraste din duhul temerii de Dumnezeu. Cu cat ma rog mai mult, sau cu cat ma las mai mult in iubirea lui Dumnezeu, cu atat ma bucur de mai multe daruri si de mai multa intelepciune spre a ajunge la Hristos. (…)
„Si cand a sosit ziua Cincizecimii, erau toti impreuna la un loc. Si fara de veste s-a facut din cer un vuiet ca de suflare de vant ce vine repede si a umplut toata casa unde sedeau. Si limbi ca de foc li s-au aratat, impartite, si au sezut pe fiecare din ei. Si s-au umplut toti de Duh Sfant si au inceput sa graiasca in alte limbi, precum le dadea lor Duhul a grai…” .

Ca niste limbi de foc ce au stat pe capetele lor… De ce acest foc? Oare unde este foc nu este si lumina? Iar lumina nu era mai puternica decat lumina soarelui? Caci ne aflam in mijlocul zilei… Cred si marturisesc ca acest foc era deja in inimile lor, insa trebuia vazut si de cei din jur. Era acel foc care ardea in inimile celor doi – Luca si Cleopa – in drumul spre Emaus cu Mantuitorul, caci se intrebau: „oare nu ardea in noi inima noastra cand ne vorbea pe cale si-n timp ce ne talcuia Scripturile?” Acest foc al inimii, aceasta ardere interioara nu este altceva decat ravna plina de dragoste spre a marturisi a Sfintilor Apostoli, acea suferinta a Sf. Ap. Pavel: „o, copiii mei, pentru care sufar iarasi durerile nasterii voastre, pana ce Hristos va lua chip in voi”.

Iar cei prezenti au crezut si „au fost patrunsi la inima si au zis lui Petru si celorlalti Apostoli: „Barbati frati, ce sa facem?”. Iar Petru le-a zis: „Pocaiti-va, si fiecare din voi sa se boteze in numele lui Iisus Hristos, spre iertarea pacatelor, si veti primi darul Sfantului Duh. Ca pentru voi este data fagaduinta si pentru copiii vostri, si pentru cei de departe, pentru oricati ii va chema Domnul Dumnezeul nostru…”– Arhim. Siluan Visan

   Când o femeie dintr-un vechi trib african îşi dă seama că este însărcinată, se pregăteşte pentru cel mai important lucru pe care trebuie să-l facă în aşteptarea copilului. Se retrage în afara comunităţii cu prietenele, se roagă şi meditează împreună, până când ea sau o alta aude cântecul celui care se va naşte peste câteva luni. O credinţă a locurilor spune că fiecare suflet are propria vibraţie, care îi exprimă amprenta unică şi menirea existenţei. Femeia care a prins cântecul din invizibil, îl îngână cu glas tare, iar celelalte frendonează împreună cu ea, ca să-l memoreze şi să-l poată repeta fără şovăire. Apoi se întorc în trib, unde îl vor învăţa şi ceilalţi. În momentul naşterii, întreaga suflare se adună în jurul pruncului şi îi cântă cântecul propriului său suflet. În anii următori, tribul este prezent la fiecare dintre lecţiile de viaţă pe care le primeşte copilul şi îi sărbătoreşte fiecare reuşită, cu acelaşi cântec.
Mai târziu, când intră în rândul bărbaţilor sau al femeilor, când se căsătoreşte, când are primul copil… Omul îşi aude cântecul, din nou şi din nou. De fiecare dată primeşte celebrarea colectivă a esenţei sale sufleteşti. Când se pregăteşte să părăsească această existenţă, îl ascultă pentru ultima oară. La fel ca în prima zi de viaţă, toţi membrii tribului vin la căpătâiul său şi cântă cântecul care-i însoţeşte naşterea în lumea de dincolo. Comunitatea aceasta se conduce după reguli simple. Dacă cineva din grup comite o greşeală gravă, o nedreptate, un act imoral sau violent, este convocat întregul trib. Oamenii fac cerc în jurul celui vinovat. Ce fel de judecată şi ce fel de pedeapsă urmează? Niciuna.
Grupul începe să-i cânte celui care a greşit, cântecul propriului său suflet. Tribul ştie că nu pedeapsa este cu adevărat folositoare pentru cineva care a încălcat codul de convieţuire, ci iubirea şi reamintirea esenţei reale a fiinţei sale. Căci atunci când un om îşi recunoaşte cântecul propriului suflet, nu mai are nici cruzimea, nici slăbiciunea de a face lucruri care îi rănesc pe cei din jur. Un prieten adevărat îţi ştie cântecul pe dinafară şi ţi-l cântă, când tu l-ai uitat. Cei care te iubesc nu se lasă înşelaţi de greşelile pe care le-ai făcut sau de imaginea catastrofală pe care o poţi avea uneori, despre tine însuţi. Îţi amintesc frumuseţea unică a sufletului tău, tocmai când te simţi mai urât şi mai nevrednic. Îţi amintesc faptul că eşti complet, chiar în momente când te consideri neputincios şi rupt în bucăţi; îţi aduc aminte că eşti curat, exact când te simţi mai vinovat. Şi te fac să vezi din nou care-ţi este menirea în această viaţă, tocmai când eşti mai confuz şi mai puţin încrezător.
Te-ai născut şi ai crescut departe de tribul african care, în momentele de răscruce, ii fredonează omului, cântecul esenţial al sufletului său. Dar viaţa îţi arată când ţii linia melodică şi când nu. Dacă te simţi împăcat şi senin, ceea ce faci i se potriveşte cu adevărat, cântecului tău; dacă suferi, te frămânţi, te revolţi sau te blamezi, probabil că ai început să falsezi. În cele din urmă însă, toţi vom ajunge să ne recunoaştem propriul cântec şi să-l cântăm desăvârşit.
Nu te îngrijora dacă te simţi nesigur uneori şi ai senzaţia că glasul îţi derapează. Chiar şi marii cântăreţi păţesc asta câteodată. Bucură-te de fiecare clipă şi cântă fără oprire pe drumul tău de întoarcere acasă. http://www.financiarul.ro/

„Cu cat Dumnezeu detine un control mai mare asupra noastra, cu atat devenim mai mult noi insine, pentru ca El ne-a facut”. – C. S. Lewis

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Trezire divina. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Tarziu te-am iubit, Tacere…

  1. qwykx zice:

    Daca ne-am ruga toti cei treziti din somn, (la o anumita ora),pentru acelasi lucru, cu aceleasi intentii si cu inima curata Romania ar fi salvata si nimeni n-ar mai trebui sa intreprinda nimic, lucrurile s-ar aranja de la sine, dar

Enter your email address:Delivered by FeedBurner

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s