Trebuie să te mântuiești în locul în care te găsești

 

„Cel ce n-a exersat in intelepciunea omeneasca nu poate ajunge nici la cea dumnezeiasca”. – Sfantul Vasile cel Mare

Dumnezeu Mântuitorul s-a pogorât din cer pentru păcătoşi, şi cu toate că vede că veşnic îl amărâm cu păcatele şi cu fărădelegile noastre, zice: „Veniţi către Mine toţi cei osteniţi şi însărcinaţi şi Eu vă voi odihni pe voi”. Vezi? Oricât de păcătos să fii, El nu-ţi zice: „Du-te de aici, păcătosule, că nu eşti vrednic de Mine”. Încă te roagă: „Veniţi către Mine toţi cei osteniţi şi însărcinaţi cu toate fărădelegile pământului, că numai la Mine veţi afla odihnă!”. Vezi cât de bun Dumnezeu avem? Oricât de păcătoşi să fim, să ne ducem cu capul la pământ, cu smerita cugetare şi să zicem înaintea Lui şi a duhovnicului: „Doamne, iartă-mă, că am greşit înaintea Ta”, şi Dumnezeu tot în momentul acela te iartă şi te cuprinde şi te bagă în împărăţia Cerurilor. Dar trebuie să fim atenţi, pentru că omul cade veşnic în drumul de-a stânga, căci Satana, duhul cel viclean, el duh fiind, veşnic seamănă sămânţa faptelor rele în cugetul şi în inima noastră. Şi dacă nu le spovedim la duhovnic, nu scăpăm de ele. Numai atunci când ne ducem la duhovnic, în faţa icoanei Mântuitorului, şi-ţi spui gândurile şi zici „Doamne, iartă-mă”, numai atunci scapi de gânduri. Altfel nu scapi de ele, pentru că Satana e duh, nu are nici o osteneală ca să stea veşnic să te chinuiască. – Starețul Dionisie – Duhovnicul de la Sfântul Munte Athos

Până la judecata din urmă, mântuirea se poate dobândi oriunde, şi pe câmpuri de bătaie; şi se poate dobândi şi în iad; şi se poate pierde oriunde; şi în mănăstiri, şi în ceata Apostolilor, şi s-a pierdut şi în rai. Tâlharul, răstignit pentru faptele sale, a sărit de pe cruce direct în rai, şi Lucifer ca fulgerul a căzut din Ceruri. Orbul din naştere capătă vederea şi a văzut pe Dumnezeu şi a vorbit cu El, iar fariseii templului o pierdeau, zicând că-I păcătos (Domnul) şi are drac. Cereau semn şi umblau să omoare pe Lazăr, cel înviat a patra zi din morţi. Orbia răutăţii, stând de-a pururi împotriva Adevărului, nu are leac, dar are pedeapsă, inima înfrântă şi smerită, însă, Dumnezeu nu o va urgisi. De aceea, înfruntând mândria, a zis că vameşii şi păcătoasele vor lua-o înaintea „drepţilor” în Împărăţia Cerurilor, şi că mare bucurie se face în Ceruri pentru un păcătos ce se întoarce. Această întoarcere o urmăreşte Dumnezeu să ne-o câştige, însă nu poate, dacă nu ne învoim şi noi. De aceea ne poartă pe tot felul de căi şi ne cheamă cu tot felul de surle şi, dacă trebuie, ne grăieşte când cu tunul, când cu bombe. Ceea ce urmăreşte Dumnezeu în tot chipul, e mântuirea sau întoarcerea noastră duhovnicească spre El şi Acasă, chiar dacă mai rămânem şi în viaţa aceasta. – Din învăţăturile Părintelui Arsenie Boca – Despre durerile oamenilor

Dragă, poți să afli voia lui Dumnezeu pentru viața ta din vocația care o ai și din preocupările pe care le ai. Nu înseamnă că toți oamenii trebuie să se călugărească și că dacă nu se fac călugări, nu se mântuiesc. Părintele Arsenie mi-a spus mie, personal: „Nu toți cei din mănăstire se mântuiesc, nici toți cei din lume se prăpădesc”. Așa că ceea ce trebuie să facem noi este să ne găsim locul și să lucrăm de pe poziția pe care ne-a rânduit-o Dumnezeu. Dacă am ajuns călugăr, înseamnă că așa a vrut Dumnezeu, să ajung călugăr și atunci nu mă mai pot gândi la alt stil de viață. Dacă am o viață de familie, nu trebuie să mă gândesc că „numai de-aș ajunge la bătrânețe, că apoi tot la mănăstire mă duc”. Nu este corect! Trebuie să te mântuiești în locul în care te găsești. – Arhimandrit Teofil Părăian, Bucuriile credinței

„E un grai tăcut, o chemare lină, pe care o auzi sau înţelegi că vine dinlăuntru, dar totuşi de dincolo de tine, de la Dumnezeu. Însuşi cuvântul con-ştiinţă însemnează a şti împreună, la fel. Iar cei ce ştiu împreună, la fel, sunt Dumnezeu şi omul. Prin urmare cugetul sau conştiinţa e ochiul cu care vede Dumnezeu pe om şi acelaşi ochi cu care vede omul pe Dumnezeu. Cum îl văd aşa mă vede – aşa simt că mă vede – vedere deodată dinspre două părţi. Patimile, reaua voinţă şi peste tot păcatele, dar mai ales nebăgarea în seamă a acestui glas, îngrămădesc nişte văluri peste ochiul acesta, nişte solzi, care-i sting graiul, încât abia se mai aude. Atunci şi Dumnezeu se stinge din ochiul nostru încât ne pare că nici nu mai este Dumnezeu. Prin păcatele noastre, capătul omenesc al conştiinţei noastre s-a îmbolnăvit. înţelegem prin urmare, cum se face că s-a întunecat Dumnezeu aşa de tare în ochii păcătoşilor, încât aceştia ajung de bună credinţă, în răutatea necredinţei care i-a cuprins şi li se pare că abia acum au ajuns la „adevăr”.

 Glasul conştiinţei însă, fiind şi capătul lui Dumnezeu din fiii Săi, prin firea Sa, nu va putea fi înăbuşit mereu, toată vremea vieţii noastre pământeşti. Odată şi odată începe să strige la noi, pârându-ne înaintea lui Dumnezeu şi înaintea noastră de toate fărădelegile făcute; iar dacă nu ne împăcăm cu pârâşul acesta, câtă vreme suntem cu el pe cale, drumeţi prin viaţa aceasta, avem cuvântul lui Dumnezeu, că El va asculta pâra şi-i va da dreptate, şi ne va băga în chinurile iadului. Sunt oameni care s-au învechit în rele – nevrând să ştie de Dumnezeu – şi, mai către capătul zilelor, când îndărătnicia firii s-a mai stins, s-au pomenit cu o răbufnire năpraznică a conştiinţei bolnave, rupând toate zăgazurile fărădelegilor şi azvârlindu-le pe toate în faţa lor, încât şi somnul le-a fugit, iar la unii le-a fugit şi mintea. Căci cu adevărat a fugit mintea omului care o viaţă întreagă nu face altceva decât să stingă glasul conştiinţei. De aceea nu vrea Dumnezeu să ieşi din viaţa aceasta, fără să ştii şi tu că ţi-ai omorât sfătuitorul cel mai bun, ce-l aveai la îndemână pretutindeni, şi nu te lasă să pleci fără să vezi, încă de aici, unde te vei duce. Aşa sunt tocmite lucrurile, ca odată să vadă fiecare, vrând-nevrând, ceea ce trebuia, prin credinţă, să vadă totdeauna.” – Glasul conştiinţei – Parintele Arsenie Boca – Cararea Imparatiei

„Dupa cum hainele mai mari decat masura impiedica la miscare pe cei care se lupta, asa si dorinta avutiei peste masura impiedica sufletele sa lupte sau sa se mantuiasca.” – Sfantul Antonie cel Mare

Azi noapte Iisus mi-a intrat in celula.
O, ce trist si ce-nalt parea Crist !
Luna venea dupa El, in celula
Si-L facea mai inalt si mai trist.

Mainile Lui pareau crini pe morminte,
Ochii adanci ca niste paduri.
Luna-L batea cu argint pe vestminte
Argintandu-I pe maini vechi sparturi.

Uimit am sarit de sub patura sura:
– De unde vii, Doamne, din ce veac ?
Iisus a dus lin un deget la gura
Si mi-a facut semn ca sa tac.

S-a asezat langa mine pe rogojina:
– Pune-mi pe rani mana ta !
Pe glezne-avea urme de cuie si rugina
Parca purtase lanturi candva.

Oftand si-a intins truditele oase
Pe rogojina mea cu libarci.
Luna lumina, dar zabrelele groase
Lungeau pe zapada Lui, vargi.

Parea celula munte, parea Capatana
Si misunau paduchi si guzgani.
Am simtit cum imi cade capul pe mana
Si-am adormit o mie de ani…

Cand m-am desteptat din afunda genuna,
Miroseau paiele a trandafiri.
Eram in celula si era luna,
Numai Iisus nu era nicairi…

Am intins bratele, nimeni, tacere.
Am intrebat zidul: nici un raspuns !
Doar razele reci, ascutite-n unghere,
Cu sulita lor m-au strapuns…

– Unde esti, Doamne ? Am urlat la zabrele.
Din luna venea fum de catui…
M-am pipait… si pe mainile mele,
Am gasit urmele cuielor Lui.                             – Radu Gyr – Iisus in celula

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Trezire divina. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Enter your email address:Delivered by FeedBurner

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s