Suntem lumina lumii

Modul necesar de perfecţionare este răstignirea tuturor poftelor şi, prin aceasta, dezrădăcinarea iubirii de sine prin credinţa interioară şi ascultarea necondiţionată de voinţa lui Dumnezeu. Desăvârşirea prin ascultare era aplicabilă îngerilor înainte de căderea demonilor, de vreme ce după cădere nu mai există pocăinţă pentru îngerii căzuţi. Pentru fiinţele umane, ascultarea este mo-dalitatea de desăvârşire atât înainte, cât şi după cădere. Ascultarea însă nu este un scop în sine, astfel încât, printr-o atitudine servilă, omul să poată atinge o stare statică de extaz, care conduce la o relaţie servilă sau egoistă cu Dumnezeu. În stadiile de rob şi iluminat, omul participă la desă-vârşirea divină prin împărtăşirea de harul curăţitor, iluminator şi deificator al tainei Crucii, care cu-răţeşte patimile, iluminează şi sfinţeşte întreaga sa fiinţă, făcând posibilă, prin conlucrarea (sinergie) omului, ascultarea de voinţa lui Dumnezeu până la moarte, prin care harul lui Dumnezeu transformă pornirea iniţială egoistă în dragoste liberă şi, drept rezultat, omul primeşte îndumnezeirea, devenind prieten şi lucrător împreună cu Dumnezeu, frate şi co-împărat cu Hristos şi fiu adoptiv al Fecioarei“. Am oferit acest lung citat pentru că rezumă în mod esenţial întreaga concepţie a părintelui Ioannis Romanides cu privire la modul în care omul ajunge la îndumnezeire în cursul vieţii creştine. Deşi la prima vedere citatul pare că nu reprezintă în mod fericit scopul vieţii creştine (îndumnezeirea), el explică în amănunt treptele anterioare acesteia. Astfel, calea creştină spre desăvârşire trece mai întâi prin Cruce (asceză, război nevăzut) pentru a ajunge la Înviere (îndumnezeire). Ascultarea este privită de părintele Romanides drept o componentă esenţială a procesului care ne conduce la împărtăşirea de Hristos. El a remarcat că, spre deosebire de îngerii căzuţi, oamenilor le este încă permisă ascultarea de Dumnezeu chiar şi după căderea lor în păcat. Scopul primordial al ascultării este de a ne face să ne supunem în întregime voinţei divine care ne doreşte binele şi ne poate conduce spre îndumnezeire. – părintele Ioannis Romanides despre îndumnezeirea omului – http://basilica.ro/

Creștinul este într-o devenire infinită, într-un univers de har. Fiecare început din progresul său devine un punct de plecare spre alte începuturi și mai înalte. Sufletul trăiește sentimentul unui veșnic început al devenirii sale. Cel ce urcă nu se oprește vreodată, mergând din începuturi în începuturi care nu au niciodată sfârșit. Căci niciodată pofta celui ce urcă nu se oprește la cele cunoscute, căci sufletul, urcând printr-o altă poftă mai mare spre alta superioară, într-o urcare necontenită, înaintează pururea spre Cel nehotărnicit. Fiecare epectază duce la începutul unei alte stări de epectază, căci totdeauna binele prezent, oricât ar părea că e de mare şi de desăvârşit, e început al unuia mai presus de el şi mai mare. – pr. Liviu Petcu – http://www.doxologia.ro/

Sfân­tul Maxim Măr­tu­ri­­sitorul, u­nul dintre Părinţii care au expus cel mai exact şi profund în­vă­ţătura unirii cu Dumnezeu: „O­mul îndumnezeit nu-şi mai pu­ne nădejdea în el; el este precum aerul, în întregime cu­prins de foc… Este ceea ce Mân­tuitorul a spus Tatălui, îm­­plinind în El Însuşi tipul, mo­delul, chipul după care trebuie să fim noi. Nu precum vo­iesc Eu, ci precum Tu voieşti. Şi, după El, Sfân­tul Pavel spune, ca şi cum s-ar ne­ga pe sine însuşi şi nu ar mai şti dacă mai are o viaţă a lui: Da­că mai trăiesc, nu eu tră­iesc, ci Hristos trăieşte în mine. Astfel, în toate lu­cru­rile nu mai există decât o sin­gură şi aceeaşi energie co­mu­­nă lui Dumnezeu şi celor care sunt vrednici de Dum­nezeu sau, mai degrabă, a­ceas­tă ener­gie este doar cea a lui Dum­nezeu, de vreme ce El, în în­tre­gi­me, îi umple de har pe cei vred­nici de aceasta, după cum e po­trivit cu bunătatea Sa“.

« Cel care caută Absolutul se poate întoarce si spre Filocalie unde se va învăta că doar rugăciunea neîncetată este eficace, că adevărata rugăciunea înseamnă „să-ti ridici fără încetare gândul si atentia spre amintirea lui Dumnezeu, să mergi în prezenta Lui, să trezesti în tine dragostea Lui gândindu-te la El, si să asociezi numele lui Dumnezeu cu respiratia si cu bătăile inimii”. Această metodă asociază trupul, atentia intelectuală, memoria afectivă, fortele psihice profunde, pe scurt, persoana în întregimea ei, în cursul acestei activităti orante, care după Sfântul Simeon Noul Teolog, constituie „sinteza oricărui bine”. Nu omul actionează, ci harul o face înlăuntrul lui. Singura mângâiere între nevoia de credintă si neputinta de a o face să izvorască prin mijloace omenesti este implorarea: „Cereti si vi se va da”. Doar prin rugăciune se ajunge la credintă, cea care mută si muntii, si faptele cele bune se pot atunci împlini » – Pelerini rusi si vagabonzi mistici

Scopul vieţii noastre, după cum ştim, este unirea noastră cu Dumnezeu. După cum spune Sfânta Scriptură, omul a fost făcut „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”, ca să se asemene cu Dumnezeu, adică să se unească cu El. Asemănarea omului cu Dumnezeu e numită de Sfinţii Părinţi îndumnezeire. Vedeţi cât e de înalt scopul vieţii omului? Nu doar să devină mai bun, mai moral, mai drept, ci dumnezeu după har. Fiindcă, unindu-se cu Dumnezeu, omul devine şi el dumnezeu după har. Dar atunci ce diferenţă este între Creatorul nostru şi omul îndumnezeit? Diferenţa constă în aceea că El este Dumnezeu prin fire, în timp ce noi devenim dumnezei prin har, rămânând oameni ca fire, îndumnezeindu-ne cu harul Lui. Când omul se uneşte cu Dumnezeu prin har, el dobândeşte experienţa harului dumnezeiesc şi Îl simte pe Dumnezeu. Cum altfel, oare, ar fi posibilă unirea cu Dumnezeu dacă nu am simţi harul Lui? (…)

Prima unire a lui Dumnezeu cu omul a avut loc în Paradis, dar n-a fost ipostatică, şi de aceea s-a distrus. Această a doua unire este ipostatică, adică personală. În ipostasul, în veşnic, firea umană cu firea dumnezeiască. Chiar dacă vor mai păcătui, oamenii nu mai pot separa firea omenească de Dumnezeu, fiindcă în Iisus Hristos, Dumnezeul-om, aceasta e unită pentru veşnicie cu firea dumnezeiască. Pentru ca omul să poată primi, deci, Sfântul Duh, să devină preot, împărat şi profet, să cunoască tainele lui Dumnezeu şi să-L simtă pe Dumnezeu, trebuie să devină mădular al Trupului lui Hristos, al Bisericii. Iisus Hristos este singurul, adevăratul, desăvârşitul Preot, împărat şi Profet. Ceea ce trebuiau să facă Adam şi Eva – dar nu au reuşit din cauza păcatului şi a egoismului – a făcut Hristos. Acum, noi toţi, uniţi cu Hristos, putem să luăm parte la demnităţile lui Hristos: la cea împărătească, profetică şi preoţească. – – Arhimandritul Gheorghios, Stareţul Sf. Mânăstiri Grigoriu-Athos – http://www.pemptousia.ro/

„Voi sunteţi lumina lumii.” –  Hristos

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Trezire divina. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

9 răspunsuri la Suntem lumina lumii

  1. Thanks for your interest in “Tails from Paris”. We’re now following your blog.

    Hey ! You know you can treat yourself with a little trip to Paris if you feel like it : http://sousnoscouettes.com/

    Here is our FB page : https://www.facebook.com/sousnoscouettes

    We’re also on Twitter :
    https://twitter.com/sousnoscouettes
    https://twitter.com/tailsfromparis

    And you’re back for dinner : we promise !

    Alix & Roxane

  2. Dan zice:

    Şi totuşi ? Nu intri cam adânc în dogmatică pentru nişte bieţi mireni care abia de îşi fac corect sfântul semn al Crucii ?

    • Dan zice:

      Mie nu-mi sunt străine noţiunile aprofundate în domeniu însă eu am „practică” serioasă în domeniu. Mă gândesc însă că Părintele Stăniloae nu este totuşi accesibil oricui. 😉

  3. Da , greu de mestecat Parintele , porumb cu grau ,insa merge . Asa ne vom face mari .

  4. ane zice:

    “Voi sunteţi lumina lumii.” ce frumos si profund e acest citat. O zi plina de lumina si bucurie!

  5. ioan zice:

    draga trezire. daca tot forăm mai adanc in dogmatica ortodoxa poate ar trebui totusi sa nu ne uitam radacinile, adica pe taranul simplu de la coarnele plugului, care in smerenia lui spune un simplu Doamne ajuta, nepermitandu-si filozofii prea adanci, deoarece stie-din batrani ca daca sapa mai adanc, s-ar putea sa dea peste”noroc”, o dihanie mare si neagra, care-l va urmarii tot timpul si-i va spune „hai noroc”. asa ca stimata trezire-hai…Doamne ajuta. ps. iertare, dar fierul rosu vindeca rana.

  6. Veronica zice:

    Doamne ajuta!
    “Iată, vin zile – zice Domnul Dumnezeu – în care voi trimite foamete pe pământ, nu foamete de pâine şi nu sete de apă, ci de auzit cuvintele Domnului. Şi ei se vor clătina de la o mare până la cealaltă şi de la miazănoapte până la răsărit, şi vor cutreiera pământul căutând cuvântul Domnului, dar nu-l vor afla”.
    Cutremurator acest citat!
    Sa dea Domnul ca setea pentru Cuvintul Domnului sa ne cuprinda pe toti, sa-l cautam toti si sa-l aflam toti!
    Nu-i usoara Ortodoxia insa este atit de frumoasaaaaa …. sa cautam Cuvintul …
    Pace si bucurie!

Enter your email address:Delivered by FeedBurner

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s