Calea spre mantuire

Cărţi Ortodoxe
Începutul urcuşului spre unirea deplină cu Dumnezeu

VIII – Partea a treia – Calea spre mantuire

Începutul urcuşului spre unirea deplină cu Dumnezeu

După ce s-a întărit lăuntric, cel convertit îşi îndreaptă toată puterea râvnei sale spre lucrarea îndreptării de sine, a curăţirii de patimi şi de întinăciune, spre dezrobirea puterilor sale şi spre întărirea lor în lucrarea celor bineplăcute lui Dumnezeu, în slujba acestei lucrări el îşi pune toată atenţia, osteneala şi timpul, în măsura în care s-a deprins cu această lucrare şi după treapta de desăvârşire a rânduielii şi întocmirii sale lăuntrice, el va pătrunde, în chip firesc, din ce în ce mai adânc în sine însuşi, adunându-se acolo şi punând început unei necurmate petreceri lăuntrice. Acesta este rostul ne-voinţelor începătoare: intrarea înlăuntrul tău.

Deodată cu întărirea lăuntrică, omului i se descoperă încetul cu încetul scopul spre care el trebuie de fapt să tindă şi care până atunci a fost ascuns în dosul nenumăratelor griji. Dar, potrivit cu măsura înstrăinării noastre de tărâmul patimilor, acest scop se vădeşte în chip firesc ca fiind cel spre care îndreaptă toate strădaniile şi dorul duhului nostru, precum şi toate nevoinţele întrepnnse sunt menite a-i lărgi orizontul. Acest scop şi strădanie sunt: năzuirea după Dumnezeu ca după cel mai mare bine şi aceasta este cu putinţă doar dacă nevoitorul a trăit simţământul dulceţei vieţii în Hristos, şi a văzut cât de bun este Domnul – şi din această pricină ea nu vine dintr-odată pe deplin.

La început, omul este stăpânit de frică; el lucrează ca un rob, din datoria şi obligaţia pe care le-a simţit sufletul său în clipa deşteptării prin har. Pe urmă frica slăbeşte şi, fără să dispară, lasă loc simţământului de dulceaţă al lucrării pentru Domnul şi unui sentiment de mângâiere şi alinare. Acesta este începutul învierii sufletului întru Dumnezeu, pârguirea strălucitorului său ţel. De îndată ce se iveşte tânjirea, ea începe să sporească de la sine în interiorul acelei rânduieli în care s-a născut. Cu toate acestea, nevoitorul nu trebuie să o aştepte pentru a-şi începe lucrarea. Nu, el însuşi trebuie să lucreze după rânduiala înfăţişată mai înainte, pentru a ajuta la o cât mai grabnică sporire a dorului [după Dumnezeu], iar majoritatea lucrărilor lăuntrice au drept scop tocmai aceasta.

Totuşi, toate nevoinţele de acest fel, săvârşite fără a întrerupe concentrarea lăuntrică, pot susţine pe nevoitor în tânjirea sa, îi grăbesc creşterea lui duhovnicească şi îl întăresc în dorinţa sa de a dobândi toate bunătăţile lui Dumnezeu şi de a rândui toate spre slava Sa. Această lucrare trebuie descoperită în duhul, altminteri ea rămâne stearpă; mai ales acest lucru este important, deoarece omul nu poate purta asemenea povară fără puterea lăuntrică semănată în el. Astfel, nevoinţele ascetice începătoare pot odrăsli dorul după Dumnezeu, dar este necesar să fie canalizate spre o anumită stare lăuntrică, pe care să o menţinem în timpul nevoinţelor în sine.

1. Urcuşul spre Dumnezeu
Urcuşul minţii sau dorul ei către Dumnezeu sporeşte în măsura în care se întăreşte şi lucrarea lăuntrică, care este pentru el asemenea unui pământ fertil, în care încolţeşte asemeni unei sămânţe şi creşte. De aceea, pentru a păstra această stare lăuntrică din care să se nască tânjirea cea după Dumnezeu, sunt de trebuinţă acestea:

l) Să-ţi deprinzi mintea a vieţui în prezenţa lui Dumnezeu. Să o sileşti să-L vadă neîncetat pe Dumnezeu, căci este aproape; şi să se înalţe până la simţământul că ochii Lui te privesc. O asemenea deprindere este poarta care duce la Dumnezeu şi cerul ce se descoperă minţii.

2) Toate să le faci spre slava lui Dumnezeu şi să nu nă-zuieşli nimic altceva, în orice lucrare ai săvârşi – fie ea lăuntrică sau exterioară; aceasta să fie măsura fiecărei lucrări începute şi ea să poarte întipărită pecetea sa.

3) Să săvârşeşti totul cu conştiinţa că este voia lui Dumnezeu; lucrează călăuzit de voia Lui şi supune-te ei întru toate, cu tot sufletul tău.53
(Nota53: Citat din „Scara” Sfântului Ioan Scărarul; în limba rusă are referinţa 27, 66 iar în Filocalia rom. – neidentificat)

Făptuirea potrivit voinţei lui Dumnezeu se întinde la toate ce i se întâmplă unui om. Orice ai face, sileşte-te să vezi că Dumnezeu cere lucrarea aceea de la tine; tot ceea ce ţi se întâmplă, să primeşti ca din mâna Domnului. O persoană, un obiect, o întâmplare bucuria, necazul – toate să fie primite cu bucurie şi cu supunere plină de pace, de plăcere duhovnicească şi de înflăcărare, neţinând seama de împotrivirea firii.

Prin aceste lucrări duhovniceşti, mintea va vedea din ce în ce mai limpede pe Dumnezeu şi se va întări în vederea Lui. Te vei deprinde să rămâi cu mintea în contemplarea Lui şi a nesfârşitelor Lui perfecţiuni. Această vedere se dă, de cele mai multe ori, în timp ce omul stă în rugăciune în prezenţa lui Dumnezeu şi sporeşte tot prin această petrecere în rugăciune înaintea Lui. Ea este începutul în sine al urcuşului spre unirea vie cu Dumnezeu.

Împreună cu vederea lui Dumnezeu se arată şi se desăvârşeşte închinarea în duh, plină de evlavie, când duhul cade înaintea Lui şi, plin de durere şi cu simţământul nimicniciei sale, strigă către El, precum făptura către Ziditorul ei – nu simte durere ca şi cum ar fi fost îndepărtat şi batjocorit, ci are conştiinţa că Dumnezeu l-a primit, S-a milostivit de el şi l-a copleşit cu bunătăţile Sale. De aici se va naşte o nebiruită chemare lăuntrică şi răpire către Dumnezeu.

Tânjirea după Dumnezeu este scopul, care la început există numai în intenţie şi în căutare. Ea trebuie adusă la realitate şi făcută vie, aidoma unei chemări dulci, arzătoare şi nestăvilite. Numai o asemenea chemare poate mărturisi că suntem unde se cuvine să fim, că Dumnezeu ne primeşte şi că urcăm spre Dânsul. Când fierul este atras de către un magnet, înseamnă că forţa magnetică a acţionat asupra lui. La fel stau lucrurile şi pe tărâm duhovnicesc: este evident că Dumnezeu S-a atins de noi doar atunci când există o atracţie vie, când duhul le dispreţuieşte pe toate, ajunge la Dumnezeu şi se lasă inundat de El. Asta nu se întâmplă însă de la început. Râvnitorul după cele dumnezeieşti este în întregime întors către sine însuşi, deşi face aceasta pentru Dumnezeu, însă vederea lui Dumnezeu este, în acest stadiu una raţională. Domnul nu l-a învrednicit încă să-L guste şi nici nevoitorul nu este în stare de aşa ceva, deoarece este necurat.

El îi slujeşte lui Dumnezeu, ca să spunem aşa, fără să-L guste. Pe urmă, pe măsură ce inima se curăţeşte şi se îndreaptă, începe să simtă o oarecare dulceaţă a vieţii celei după Dumnezeu; vieţuirea îi este plină de înflăcărare şi dragoste. Aceasta devine lucrul ce îl îndulceşte. Sufletul începe să se înstrăineze de toate lucrurile, simţind răceala pe care o emană, şi să năzuiască spre Dumnezeu Care îl încălzeşte. Sămânţa năzuirii către Dumnezeu este sădită de către harul dumnezeiesc în duhul osârduitor şi încolţeşte şi se dezvoltă prin pogorârea şi povăţuirea harului, în întocmirea arătată mai sus, de către care este hrănită într-un chip care scapă uneori chiar şi lucrătorului însuşi.

Semnele acestei naşteri sunt: petrecerea plină de linişte, arzătoare şi nesilită înaintea lui Dumnezeu, însoţită de simţăminte de evlavie, cutremur, bucurie şi altele asemenea. Până acum duhul se silea să pătrundă înăuntru, iar acum s-a sălăşluit şi rămâne acolo. Omul se bucură să fie singur cu Dumnezeu fără a mai ieşi, departe de toţi ceilalţi, fără să dea nici o atenţie la cele ce se petrec în afara lui. El dobândeşte împărăţia lui Dumnezeu din lăuntrul său, care este acea „pace şi bucurie în Duhul Sfânt” (Romani 14, 17).

O asemenea adâncire lăuntrică sau cufundare în Dumnezeu este numită şi linişte a minţii sau răpire către Dumnezeu; ele ne pot cerceta, dar ne şi pot părăsi de aceea scopul nostru este să le transformăm într-o stare permanentă, îl avem pe Dumnezeu în noi atunci când duhul nostru se sălăşluieşte în Dumnezeu, deoarece nu este o unire raţională, ci o adâncire vie, liniştită şi înstrăinată în Dumnezeu. Aşa cum o rază de soare duce cu sine o picătură de rouă, tot aşa Domnul răpeşte duhul ce se atinge de El. „Duhul mi-a fost răpit”, zice Proorocul. Mulţi sfinţi au petrecut într-o necontenită, stare de răpire către Dumnezeu, iar alţii au avut simţirea Duhului o vreme şi apoi au căzut. Astfel, începe să crească şi să se desăvârşească prin lucrarea harului dumnezeiesc, tânjirea cea după Dumnezeu sau unirea cu Dumnezeu în sufletul oricui îl caută cu inimă curată, cu râvnă şi cu conştiinţă sinceră.

Condiţia esenţială pentru unirea cu Dumnezeu este curăţirea inimii, astfel încât să-L poată primi pe Dumnezeu, Cel ce o trage la Sine: cei curaţi cu inima vor vedea pe Dumnezeu (vezi Matei 5, 8). De aceea toate nevoinţele ascetice, exerciţiile şi lucrările arătate până aici sunt necesare şi indispensabile pentru pregătirea noastră de a-L primi pe Dumnezeu. Trebuie doar să fie săvârşite după rânduială şi în vederea atingerii acestui scop. Cel mai important lucru în această privinţă este trezvia inimii, întrucât inima este vistieria duhului osârduitor. Pentru ca faptele, exerciţiile şi podvig-urile să fie mântuitoare, e necesar să-şi aibă obârşia înăuntru, căci biruinţa în luptă vine doar dinăuntru, şi aceasta deoarece cea mai nimerită cale de a aprinde dorul după Dumnezeu este cea lăuntrică. Prin urmare, nevoinţa lăuntrică este cel mai de seamă rod al unei vieţi duhovniceşti autentic creştine şi, din această pricină, Sfinţii Părinţi o socotesc a fi singura cale către desăvârşire. „Luaţi aminte, privegheaţi şi vă rugaţi” (Marcu 13, 33), zice Domnul. Trezvia sau străjuirea inimii este nevoinţa cea mai însemnată. Toate cuvintele Sfinţilor Părinţi se referă la străjuirea inimii – ea este nepreţuită, deoarece ce este în inimă aceea iese în afară în chipul faptei.

Pasul decisiv către urcuşul spre Dumnezeu şi tinda unirii cu El este lăsarea desăvârşită în voia Lui; după săvârşirea acesteia, mai cu seamă Dumnezeu devine Cel Ce lucrează, în ce stă toată puterea sau ce nădăjduim? Nădăjduim să ne unim cu Dumnezeu, astfel încât să Se sălăşluiască şi să înceapă a umbla în noi, înveşmântând duhul nostru ca o haină, aşa încât tot El să fie şi Cel Care ne călăuzeşte raţiunea, voinţa şi sentimentele; şi orice se doreşte şi se lucrează în noi să fie opera Lui; El să lucreze totul în toate, iar noi să devenim unelte în mâinile Lui şi să ne umplem de El în gânduri, dorinţe şi simţăminte, cuvinte şi fapte. Aceasta este ceea ce caută Dumnezeu, Stăpânitorul a toate fiindcă El singur lucrează totul în făpturile Sale şi prin ele. Orice duh care-şi înţelege chemarea trebuie să caute şi el asta.

Premisa sălăşluirii lăuntrice şi a împărăţirii lui Dumnezeu, sau a deşteptării dorinţei să se facă voia Lui în toate, este renunţarea la propria libertate. O făptură înzestrată cu voinţă liberă acţionează sub propriile imbolduri lăuntrice, potrivit cu conştiinţa şi determinarea ei, însă lucrurile n-ar trebui să stea aşa. În împărăţia lui Dumnezeu nu trebuie să fie vreo persoană care să acţioneze de la sine; Dumnezeu trebuie să lucreze totul în toate. Acest lucru nu se poate petrece atâta timp cât libertatea se autodetermină împotrivindu-se şi respingând puterea lui Dumnezeu. Această împotrivire încăpăţânată faţă de puterea lui Dumnezeu va înceta doar atunci când lucrarea şi voinţa noastră, personală, liberă şi care acţionează de la sine vor îngenunchea înaintea Lui, când vom rosti cu hotărâre lăuntrică rugăciunea: „Fă Tu, Doamne, fă cu mine după voia Ta, căci sunt orb şi neputincios”.

În această clipă puterea lui Dumnezeu pătrunde în duhul omului şi îşi începe lucrarea sa atotcuprinzătoare. Aşadar, condiţia unirii cu Dumnezeu este desăvârşita încredinţare în mâinile Lui.

Încredinţarea noastră în mâinile lui Dumnezeu este cea mai profundă şi mai preţioasă faptă a noastră. Se petrece fulgerător, la fel ca toate celelalte, însă nu la fel se şi dobândeşte, ci sporeşte treptat, pe parcursul unei perioade mai mari sau mai mici de timp, în funcţie de posibilităţile şi simţul cel bun al lucrătorului. Originea ei o aflăm la convertire, când este însămânţată, fiindcă atunci cel ce se pocâieşte rosteşte neapărat şi cuvintele acestea: „voi părăsi răul şi voi lucra binele; numai să nu mă lipseşti, Doamne, de ajutorul harului Tău”. Cu această stare lăuntrică, creştinul păşeşte în arena nevoinţelor ascetice şi se osteneşte cu multă osârdie, nădăjduind în ajutorul lui Dumnezeu, însă este de la sine înţeles că râvna merge înainte, şi apoi vine ajutorul.

Această ordine a lucrurilor este necesară şi din punctul de vedere al stării sufleteşti a începătorului şi din cel al planului lui Dumnezeu, începătorul doreşte să se nevoiască pentru Domnul şi să-I slujească – şi se nevoieşte. Prin nevo-inţa sa, el capătă nădejdea cea bună şi îndrăzneala de a-L privi, oarecum, pe Dumnezeu. E limpede însă că el nu trebuie să rămână pe această treaptă de început primă, ci, fără a slăbi râvna, să intre în ascultarea lui Dumnezeu, să-I asculte chemarea şi să se deprindă a lucra după îndemnurile şi dragostea faţă de Dumnezeu. Aşa se tâlcuiesc cuvintele Mântuitorului către Petru: „Când erai mai tânăr te încingeai singur şi umblai unde voiai; dar când vei ‘îmbătrâni, vei întinde mâinile tale şi altul te va încinge şi te va duce unde nu voiesti.” (Ioan 21, 18).

La început omul are râvnă, însă mai târziu spune: „Tu, Doamne, Cel ce ştii toate, lucrează mântuirea mea. Eu voi umbla ca unul legat oriunde mă va purta voia Ta.” Aceasta este lăsarea necondiţionată în voia lui Dumnezeu. Este atât de impresionantă şi de frumoasă – şi atât de plină de roade! Din această pricină îl poate lega pe cineva de sine însuşi. Să fim însă cu luare-aminte la aceasta, fiindcă ne putem trezi în situaţia celui ce se trudeşte şi a cărui sudoare cade pe un pământ sterp – plin de nisip şi pietre, fără viaţă.

După părăsirea acestei stări, nevoitorul trebuie să se sârguiască să ajungă la predarea în mâinile lui Dumnezeu. Ea poate spori – este adevărat până la o anumită măsură în vremea primei lucrări. Cu toate acestea, nevoitorul trebuie să supravegheze această creştere şi să o înlesnească sau, mai bine, să o primească aşa cum a crescut şi a sporit ea. Şi în acest caz, Cel Care lucrează este tot Dumnezeu, pentru că fără El suntem nimic. Dar omul spune: „eu am ales, eu am dorit, eu m-am ostenit şi Dumnezeu mi-a ajutat”. A dori, a alege şi a se osteni sunt de asemenea lucrări bune şi prin urmare dumnezeieşti; ori omul crede că izbânda se datorează propriei sale puteri, căpătate din strădaniile şi truda lui.

Astfel, urcuşul lăuntric de la râvnă la încredinţarea plină de osârdie nu este nimic altceva decât arătarea şi desluşirea în conştiinţa noastră a lucrării lui Dumnezeu în noi sau a lucrării mântuirii şi curăţirii sinelui. Osârduitorul este luminat spre înţelegerea acestei realităţi prin desele căderi de care are parte în ciuda tuturor eforturilor depuse, precum şi prin mari şi neaşteptate biruinţe, pe care le dobândeşte fără cine ştie ce multă încercare. Greşelile şi căderile sunt mai cu seamă înţeleptitoare, pentru că ele ne văduvesc de harul dumnezeiesc. Ne aduc la cugetul şi credinţa că suntem nimic, iar Dumnezeu şi harul Său cel atotputernic sunt totul.

Acesta este ultimul hotar pe care trebuie să-l depăşească cel ce se pregăteşte pentru lecţia încredinţării în voia lui Dumnezeu şi acest lucru nu e posibil până când nu ajunge la simţământul că este nimicnicie. El poate să facă după cum urmează: să observe modul în care feluritele fapte şi întâmplări vin peste el, pentru a vedea în ele puterea lui Dumnezeu; cu credinţă tare, să se adâncească în legile îndreptării, până acolo încât să strige: „Tu, Cel ce pe toate le ştii, măntuieşte-mă”; să vadă nenumăratele legiuni diavoleşti, căile tăinuite, bezna din faţa sa, răspântiile năucitoare şi căile neştiute ale lui Dumnezeu. Aceste pregătiri ale minţii primesc deosebită putere de la nevoitor prin: împărţirea averilor, supunerea la batjocura lumii (nebunia pentru Hristos), zăvorârea, sălăşluirea în pustie.

Acestea sunt momentele cruciale ale vieţii, în urma cărora nu ne mai putem întoarce decât spre Dumnezeu. Toţi cei care trec prin ele se încredinţează nemijlocit în mâinile Lui şi sunt primiţi de El. În această privinţă este nepreţuit ajutorul unui povăţuitor care, fără ca cel pe care îl povăţuieşte să fie conştient de aceasta, să-l pună în asemenea situaţii, încât să scape teafăr numai cu ajutorul nevăzut al lui Dumnezeu. Părinţii din vechime spuneau: «bătrânul» trebuie să-i dea ucenicului prilejuri de a câştiga cununi. Simţământul nimicniciei şi al predării în mâinile lui Dumnezeu sporeşte cel mai bine prin scârbe neîncetate şi mai cu seamă prin crucile extreme, rânduite de pronia divină, despre care am vorbit mai sus.

Cel ce s-a afierosit lui Dumnezeu sau a fost învrednicit de acest dar începe să lucreze cu El şi să petreacă în El. Voinţa liberă nu este nimicită; ea se manifestă pe deplin, pentru că predarea de sine nu este un act final şi irevocabil, ci este o lucrare repetată neîncetat. Nevoitorul se încredinţează lui Dumnezeu, Care îl primeşte şi lucrează în el sau prin puterile lui. Aceasta este viaţa duhului nostru celui dumnezeiesc şi adevărat. Cel ce se predă în voia Lui, primeşte ceva de la El şi lucrează potrivit cu ceea ce primeşte. Aceasta este unirea vie, vieţuirea în Dumnezeu, întărirea întru El a întregii noastre fiinţe: minte, inimă şi voinţă. Ea se iveşte în noi după măsura predării de sine. Cum însă această predare sporeşte treptat, chiar peste desfăşurarea primei lucrări, este cu neputinţă ca, în timpul săvârşirii ei, să nu se înalţe până la starea primirii de către Dumnezeu şi a petrecerii în El. Şi într-adevăr aşa este: primirea de către Dumnezeu se înalţă de la sine. Şi de această dată însă, se cere de la noi să colaborăm cu ea sau să sporim foarte grabnic.

Locul unirii cu Dumnezeu sau tărâmul în care ea se dezvoltă şi se desăvârşeşte este rugăciunea duhovnicească a minţii. Rugătorul vieţuieşte în Dumnezeu şi prin urmare este în stare şi foarte pregătit pentru ca Dumnezeu să înceapă să-Şi facă locaş în El. însă a te ruga astfel nu e totuna cu a spune rugăciuni. Este o lucrare duhovnicească deosebită, făcută numai cu povăţuire, şi sporeşte fără veste, atât pentru călăuzitor cât şi pentru cel călăuzit. În ea constă, am putea spune, treapta ultimă a pravilelor de nevoinţă.54
(Nota54: Vezi Sfântul Simeon Noul Teolog)

Pentru că, atunci când această rugăciune vine şi se întăreşte, Dumnezeu e una cu duhul nostru. Regulile se referă doar la începutul ei, dar ce se întâmplă atunci când se desăvârşeşte este o taină, cu neputinţă de văzut, precum era Moise în spatele norului.
2. Unirea vie cu Dumnezeu se petrece într-o stare
de isihie care aduce cu sine despătimirea
Acela care a început să trăiască aceste nesilite chemări lăuntrice şi răpiri către Dumnezeu şi mai ales acela care s-a afierosit lui Dumnezeu şi a început să lucreze rugăciunea neîncetată este gata şi în stare să înceapă isihia. Doar unul ca acesta este destul de puternic pentru a putea să poarte această încleştare ascetică şi să o aducă la rodire. Pe el e cu neputinţă să-l ţii într-o viaţă de obşte sau în tovărăşia altora.

Ce l-a făcut pe Sfântul Arsenie cel Mare să fugă de oameni? Tocmai acest dor lăuntric nestăvilit după Dumnezeu. „Vă iubesc” – a spus el – „însă nu pot fi şi cu Dumnezeu şi cu oamenii.”55
(Nota55: Vezi Pateric, 1993. Pentru Avva Arsenie, nr. 13, p. 15; n. tr. rom.)

Spune Sfântul Ioan Scărarul că isihast este „cel ce fuge fără ură de toate, aşa cum altul aleargă cu nepăsare spre ele. Acela nu voieşte să sufere vreo întrerupere în dulceaţa primită de la Dumnezeu.”56
(Nota56: Sfântul Ioan Scărarul, „Scara dumnezeiescului urcuş” (Filocalia rom., vol. 9. 1980), Cuvântul XXVII: Despre sfinţita liniştire a trupului şi a sufletului, nr. 25, p. 384)

Următoarele texte sunt preluate din „Scara”, pentru a înţelege mai bine isihia (liniştea). Există o linişte din afară, când cineva se desparte de toţi şi trăieşte singur, şi există o linişte lăuntrică, când cineva petrece singur, în duh, cu Dumnezeu, nu într-un chip silit, ci de bunăvoie, aşa cum pieptul respiră liber şi ochiul vede liber. Cele două merg mână în mână, însă cea dintâi e cu neputinţă a se petrece fără cea din urmă. „Cel ce se linişteşte [Isihastul], se sârguieşte să închidă netrupescul în casă trupească.”57
(Nota57: Ibidem, Cuv, XXVII (Despre sfinţita…). nr. 5, p. 380)

„Chilia este îngrăditura trupului celui ce se linişteşte. Ea are înăuntru casa cunoştinţei. 58
(Nota58: Ibidem, Cuv. XXVII (Despre sfinţita…), nr. 10, p. 381)

Isihia nu îi atrage pe aceia care nu au gustat încă din dulceaţa lui Dumnezeu, iar această dulceaţă nu poate fi gustată de cel care nu şi-a biruit patimile. „Cel ce suferă de o boală sufletească şi se apucă de liniştire este asemenea celui ce sare din corabie în mare şi socoteşte că va ajunge pe o scândură, fără primejdie, pe uscat.” 59
(Nota 59: Ibidem, Cuv. XXVII (Despre sfinţita…), nr. 11, p. 381)

„Niciunul, dacă e tulburat de mânie şi de închipuirea de sine, de făţărnicie şi de ţinerea de minte a răului, să nu îndrăznească a socoti că vede în smerenie urmă de linişte, ca nu cumva să-şi agonisească prin aceasta ieşire din minţi şi numai atâta.” 60
(Nota60: Ibidem. Cuv. XXVII (Acelaşi cuvânt: Despre felurile liniştirilor, despre deosebirea lor), nr. 5, p. 388)

„Am văzut călugări ce se linişteau săturându-şi dorul lor aprins după Dumnezeu fără să-l sature şi aprinzând foc din foc, dragoste din dragoste şi dor din dor.” 61
(Nota61 Ibidem. Cuv. XXVII (Despre sfinţita…), nr. 14, p. 381)

„Cel ce se linişteşte (sihastrul) este chipul pământesc al îngerului, care a eliberat din trândăvie şi din moleşeală rugăciunea prin scrisoarea dorului şi prin literele sârguinţei. Cel ce se linişteşte (sihastrul) e cel ce strigă cu tărie: „Gata este inima mea, Dumnezeule!” (Psalm 56, 10). Cel ce se linişteşte (sihastrul) este acela care zice: „Eu dorm, dar inima mea veghează” (Cântarea Cântărilor 5,2).” 62
(Nota62: Ibidem, Cuv. XXVII (Despre sfinţita…), nr. 15 şi 16, p. 382)

Astfel, toată îndeletnicirea isihastului este aceea de a fi cu Domnul Cel Unul, cu Care vorbeşte faţă către faţă, aşa cum preferatul împăratului îi grăieşte acestuia la ureche. Această lucrare a inimii este îngrădită şi vegheată prin păstrarea nemişcării liniştii gândurilor. Buna rânduială a gândurilor şi cugetarea nerăspândită la Dumnezeu alcătuiesc fiinţa liniştii şi a lipsei de griji. „Şezând la o înălţime, ia seama la tine însuţi, dacă te pricepi, şi atunci vei vedea cum, când, de când, câţi şi care furi vin să intre şi să fure strugurii. Obosind de pândă, ridică-te şi te roagă. Şi iarăşi şezând, ţine-te cu bărbăţie de lucrarea de mai înainte.” 63
(Nota63: Ibidem, Cuv. XXVII (Despre sfinţita…), nr. 21, p. 383)

Cel ce iubeşte fericita liniştire învaţă lucrarea şi imită vieţuirea puterilor netrupeşti. Unii ca aceştia nu se vor sătura în vecii vecilor să laude pe Făcătorul. Asemenea şi cel ce a intrat în cerul liniştii nu se va sătura să laude pe Ziditorul.64
(Nota64: Ibidem, Cuv. XXVII (Despresfinţita…), nr. 26, p. 384)

Însă nici rugăciunea curată şi aici lucrarea netulburată a inimii nu pot fi dobândite dacă inima nu s-a înstrăinat cu desăvârşire de griji. Nu le poate lucra pe primele două cel ce nu a dobândit-o pe a treia, aşa cum nu se poate îndeletnici cu studiul cărţilor cel ce nu cunoaşte alfabetul. „Un fir mic de păr tulbură ochiul; o grijă mică alungă liniştea.” 65
(Nota65 Ibidem, Cuv. XXVII (Acelaşi cuvânt: Despre felurile liniştirilor şi despre deosebirea lor), nr. 17, p. 392)

„Cel ce voieşte să înfăţişeze înaintea lui Dumnezeu o minte curată şi este frământat de griji este asemenea celui ce şi-a legat tare picioarele şi încearcă să umble repede.” 66
(Nota66: Ibidem, Cuv. XXVII, Acelaşi cuvânt: Despre felurile liniştirilor şi despre deosebirea lor), nr. 19, p. 392-393)

De acum, cel ce doreşte adevărata isihie începe prin a se preda pe sine lui Dumnezeu şi a crede din adâncul inimii că Dumnezeu are grijă de noi.

Doar aceia care s-au unit cu liniştea pentru a se desfăta de dragostea lui Dumnezeu şi a-şi stinge setea acestei iubiri, atraşi fiind de dulceaţa ei, sunt adevăraţii isihaşti. Dacă unii ca aceştia lucrează liniştirea cu pricepere vor începe curând să guste din roadele ei, care sunt: netulburarea minţii, gândurile curate, răpirea către Dumnezeu, rugăciunea nesăturată, trezvia neclintită, lacrimile neîncetate şi toate celelalte.

Aceasta este chemarea lăuntrică spre linişte şi spre dulcea aşezare înaintea lui Dumnezeu. Calea până aici cere curăţire de patimi prin nevoinţele ascetice care întăresc în noi binele şi nimicesc răul. Drumul neabătut către ea este încredinţarea necondiţionată în mâinile lui Dumnezeu şi lepădarea tuturor grijilor, iar fiinţa ei este şederea înaintea lui Dumnezeu în rugăciunea cu desăvârşire nerisipită a minţii şi a inimii, prin care se aprinde foc peste foc.

Arderea duhului pricinuită de unirea cu Dumnezeu îl curăţă în totalitate pe om şi-l înalţă pe treapta nepătimirii. Firea noastră se topeşte în acest foc precum metalul brut în furnal şi iese din el strălucind de curăţie cerească şi făcându-se un templu vrednic de a-L primi pe Dumnezeu.

Pe drumul ce duce spre unirea vie cu Dumnezeu vom întâlni negreşit liniştea. Deşi nu este întotdeauna imaginea cunoscută a vieţii ascetice este întotdeauna o stare în care adunarea lăuntrică şi adâncirea în duhul prin Duhul Sfânt duce la curăţia serafimică şi la dragostea arzătoare de Dumnezeu, în Dumnezeu.

Acest foc s-a sălăşluit înlăuntru şi începe să lucreze din clipa în care omul făgăduieşte şi-şi începe nevoinţa. Însă aceasta e căldură de început, care uneori vine, alteori se ascunde. Continuă să lucreze câtă vreme se nevoieşte el, pentru a curaţi inima; altminteri nici n-ar putea duce asemenea nevoinţe. însă ea nu se poate manifesta în toată puterea, la început, din pricina răcelii patimilor care încă îl ţin înrobit pe om. Ea se descoperă în toată puterea atunci când patimile au fost nimicite pe deplin. Căldura cea dintâi este similară celei date de un foc de lemne ude şi verzi, în vreme ce cea de-a doua se aseamănă cu acelaşi foc de lemne, atunci când flăcările au uscat lemnele şi au început să le mistuie.

Pentru a face o altă analogie, prima căldură este precum cea pe care o obţinem încercând să încălzim apă care conţine gheaţă – căldura este prezentă, însă apa nu fierbe şi nu va fierbe până ce gheaţa nu se topeşte. Când acest lucru se întâmplă, căldura pătrunde în întreaga cantitate de apă, încălzind-o din ce în ce mai mult. Atunci apa ajunge la fierbere şi este curată. Cam aşa este şi căldura din urmă. Aceste .două comparaţii zugrăvesc urmările pe care le are arderea duhovnicească asupra omului, în vremea urcării ultimelor trepte ale desăvârşirii creştine, ducându-l la curăţie desăvârşită şi la despătimire.

Materia patimilor este nimicită, mistuită fiind de focul dumnezeiesc. Iar în vreme ce această materie este dezrădăcinată şi sufletul curăţit, toate patimile dau înapoi.67
(Nota67: Ibidem. Cuv. XXVI (Despre deosebirea gândurilor, patimilor şi virtuţilor)

Acesta este înţelesul despătimirii, după Sfântul Ioan Scărarul: „…nepătimirea este învierea sufletului înainte de cea a trupului.” 68
(Nota68: Ibidem, Cuv. XXIX (Despre nepătimire sau cerul pământesc…), nr. 2, p. 419.

Înviere a sufletului trebuie numită ieşirea din omul cel vechi, adică naşterea omului celui nou, în care nu mai este nimic din cele ale omului vechi, după cum se spune: „Vă voi da inima nouă şi duh nou vă voi da” (lezechiel 36, 26). 69
(Nota69: Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre Sfintele Nevoinţe (Filocalia rom., vol. 10. 1980)

Această desăvârşire desăvârşită şi în acelaşi timp într-o neîncetată sporire, a celor ce se desăvârşesc în Domnul, le luminează într-atât mintea şi-i răpeşte din lumea materiei, încât deseori ies din viaţa trupească şi sunt duşi să vadă vedenii cereşti.

Apostolul se referă la nepătimire când scria: „Noi însă avem gândul lui Hristos” (I Corinteni 2, 16), şi tot despre ea vorbea ascetul din Siria care a strigat: „Slăbeşte, Doamne, valurile harului Tău!”70
(Nota 70: Sfântul Efrem Sirul)

Cel ce este nepătimitor a ajuns nesimţitor faţă de toate lucrurile care stârnesc şi hrănesc patimile în aşa măsură încât nu-l înrâuresc prin nimic, chiar dacă i-ar apărea înaintea ochilor. Şi asta pentru că este în întregime unit cu Dumnezeu. Unul ca acela, intrând într-o casă de desfrâu, nu numai că nu simte mişcarea patimilor, ci face pe desfrânată să trăiască o viaţă de curăţie şi nevoinţa.

Cine s-a învrednicit să vieţuiască într-această stare, deşi încă acoperit de trup stricăcios, este un templu al Dumnezeului Celui Viu, Care îl călăuzeşte şi-l povăţuieşte în toate cuvintele, faptele şi gândurile sale. Din pricina iluminării lăuntrice, el ajunge să ştie, să afle voia Domnului, cum ar auzi un glas, şi aflându-se mai presus de toată ştiinţa omenească, rosteşte: „Când voi veni şi mă voi arăta feţei Domnului”, căci nu mai sunt în stare să suport puterea dorului, ci râvnesc bunătatea cea nepieritoare pe care mi-ai dăruit-o înainte de a fi căzut în stricăciune. Şi ce să grăim mai mult! Nepătimitorul poate spune: „nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine (Galateni 2, 3), lupta cea bună am luptat, călătoria am săvârşit, credinţa ortodoxă am păzit” (II Timotei 4, 7).

3. Nepătimirea este palatul ceresc al Împăratului cerurilor
Aceasta este adevărata unire cu Dumnezeu şi sălăşluire a Lui în noi – scopul ultim al căutărilor duhului omului – în care El vieţuieşte în noi şi noi în El. Acum se împlineşte în sfârşit dorinţa cea bună şi rugăciunea Mântuitorului, ca orice credincios să fie una cu El, aşa cum El este în Tatăl şi Tatăl este în El (vezi Ioan 17, 21). Acum se împlineşte făgăduinţa mângâierii Sale: cel ce păzeşte poruncile Lui îl iubeşte pe Tatăl Lui şi El şi Tatăl Lui „vom veni la el şi vom face locaş la el” (vezi Ioan 14, 23). Acum se vădeşte adevărată încredinţarea pe care o dă Apostolul că cei ce mor în starea de nepătimire au viaţa „ascunsă cu Hristos întru Dumnezeu” (Coloseni 3, 3). Unii ca aceştia sunt temple ale lui Dumnezeu, şi Duhul lui Dumnezeu locuieşte în ei (vezi 1 Corinteni 3, 16).

Cei ce au dobândit aceasta sunt misticii lui Dumnezeu şi starea este asemănătoare celei a Apostolilor, întrucât şi ei capătă cunoştinţă despre voia lui Dumnezeu, simţind-o ca şi cum ar auzi glas.71
(Nota71: Sfântul Ioan Scărarul, Scara dumnezeiescului urcuş (Filocalia rom., vol. 9, 1980), Cuv. XXIX, nr. 15, p. 422)

Şi unindu-se desăvârşit în simţuri cu Dumnezeu, sunt învăţaţi în chip tainic de către El cuvintele Lui.72
(Nota72: Ibidem, Cuv. XXX (Despre legătura treimii virtuţilor…)

O asemenea stare este mărturisită de dragostea arzătoare ce îi împinge să grăiască cu îndrăzneală: „Cine ne va despărţi pe noi de iubirea lui Hristos?” (Romani 8, 35). Şi iubirea dăruieşte proorocia, pricinuieşte minunile, este adâncul luminării, este izvorul focului dumnezeiesc; cu cât ţâşneşte mai mult, cu atât îl arde mai tare pe cel însetat.73
(Nota73: Ibidem, Cuv. XXX, nr. 18, p. 430)

Cu toate că o asemenea stare este rodul liniştii practicate cu înţelegere, Dumnezeu nu lasă pe toţi sihastrii pentru totdeauna în linişte. Cei ce au atins nepătimirea prin linişte şi prin nepătimire au fost făcuţi vrednici de cea mai sinceră unire cu Dumnezeu şi de sălăşluirea Lui sunt luaţi de la liniştea lor pentru a le sluji celor ce caută mântuirea. Ei le slujesc acestor căutători, luminându-i, călăuzindu-i şi săvârşind minuni. Sfântul Antonie cel Mare şi Sfântul Ioan au auzit amândoi un glas în pustie, în liniştea lor, care i-a îndemnat spre nevoinţa de a-i povăţui pe alţii pe calea mântuirii şi cunoaştem cu toţii roadele ostenelilor lor. La fel s-a întâmplat şi cu numeroşi alţi isihaşti.

Pe pământ nu cunoaştem nimic mai înalt decât această stare a Apostolilor. Punem punct aici privirii noastre de ansamblu asupra rânduielii unei vieţi bineplăcute lui Dumnezeu. 74
(Nota74: Cei ce doresc să afle mai multe despre treptele, finale ale desăvârşirii creştineşti să citească Sfântul Isaac Sirul, Scara şi Filocalia)

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Alte subiecte. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la Calea spre mantuire

  1. ane zice:

    Calea acesta prin care ajungi undeva..este grea, necesita timp. Seara frumoasa.

Enter your email address:Delivered by FeedBurner

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s