Acela care este adormit nu-I simte

În mintea noastră se ascunde o cheie uriaşă către binecuvantare sau una către dezastru, în mintea noastră-i libertatea şi tot în ea şi prin ea pare că ne punem lanţuri grele, în vreme ce continuăn să credem că altcineva ni le-a agăţat de maini şi de picioare. Atunci cand suntem slabi în propria minte şi credem că răul e posibil, că el ne poate învinge, or ne simţim descurajaţi, obosiţi şi neliniştiţi, lumea din jurul nostru poate să ne coboare într-un soi de abis negru în care pierdem şi bruma de putere ce ne ţinea la suprafaţă. ”Dacă te duci, avand oboseala prezentă în minte sau în corp, într-o mulţime de oameni istoviţi, nervoşi, tulburaţi, forţa ta nu e preluată de ei, fiindcă ai prea puţină forţă de transmis. Dar tu absorbi şi, pentru o vreme, faci ca gandurile lor zorite, istovite, să fie parte din tine însuţi. Figurativ vorbind, atunci preiei o greutate. Preluand calitatea gandurilor lor, vei face multe lucruri cum le fac ei şi vei vedea tot ca ei. Vei fi descurajat deşi înainte erai plin de speranţă. Planurile tale de afaceri, care, cand eşti tu însuţi, par să reuşească, vor părea acum imposibile şi iluzorii. Probabil că vei fi indecis şi, în nesocotinţa indeciziei, vei cumpăra ceea ce nu îţi este necesar cu adevărat, vei face un pas greşit în afacere, un pas pe care nu l-ai fi făcut dacă ai fost tu însuţi, gandind tu însuţi şi gandurile innorate nu s-ar fi strans in preajma ta”, spune Prentice Mulford (Scrieri, vol.II; Ed. Leda, 2005) – unul dintre primii ”căutători” spirituali şi unul dintre cei mai mari cunoscători ai puterilor ce se ascund în mintea omenească.

Nu-i nici o contradicţie în cele spuse mai sus, între percepţia că noi ne ducem în sus şi tot noi coboram în prăpastie şi asta doar pentru că nu practicăm gandirea conştientă. Asta spunea şi Prentice Mulford; absorbim negativitatea din mediul înconjurător în anumite condiţii, cum ar fi oboseala, descurajarea, neliniştea, suferinţa personală. Starea noastră interioară se deteriorează şi mai mult într-un mediu încărcat cu toxicitate mentală doar atunci cand noi înşine suntem deja toxici. Puterea interioară, odihna, alimentaţia sănătoasă pentru corpul nostru sau numai pentru mintea noastră îi întăresc şi pe cei căzuţi, ce ne stau în preajmă. Un bec micuţ face lumină într-o întreagă cameră şi chiar răzbate dincolo de aceasta. La fel, un trup odihnit, o minte încrezătoare, capabilă să gandească clar şi raţional, să vadă posibil imposibilul şi să creadă în puterile sale pot transforma un mediu plin de nelinişte şi descurajare. Numai cand puterea interioară a unui om e stabilă, numai cand el ştie ce face, unde merge, spre ce scop se îndreaptă şi crede că totul e cu putiinţă, mediul nefericit al gandurilor înconjurătoare nu-l poate ataca, dimpotrivă; el poate schimba conştiinţa colectivă, care va resimţi mai multă forţă, mai multă putere de a se ridica, de a merge mai departe, de a reuşi.

”Să fii tu însuţi, să fii sigur că ceea ce gandeşti sunt gandurile tale şi ceea ce gandeşti e ceea ce vrei cu adevărat”, iată ce sugerează P. Mulford că ne-ar face bine pentru a ne apăra de forţele distructive, ce ne pot afecta în viaţa de zi cu zi în tăcere. Să ai grijă ca, atunci cand păşeşti într-o mulţime, să nu te duci acolo devitalizat, şovăitor, obosit şi fără să doreşti cu adevărat, căci expunerea la negativitatea emisiei mentale colective ar putea fi o certitudine. Avem nevoie să ne autoverificăm conştient gandurile, să ne întrebăm dacă ceea ce gandim în fiecare moment e un gand al nostru sau, poate, e doar consecinţa unei interacţiuni cu îndoiala, dubiile şi nefericirea din mediul înconjurător. Noi preluăm elemente nocive din conştiinţa colectivă doar atunci cand solul propriei minţi e tulburat deja. Căci se poate ca, din neatenţie, din neglijenţă sau din neştiinţă să gandim gandurile altora, inconştient chiar să acţionăm ca ei şi de aceea a fi conştienţi, a refuza gandurile care ne tulbură sau ne induc suferinţă, furie şi nelinişte ar putea să fie o taină a existenţei treze şi, de ce nu, a unei existenţe prin care putem păşi mai frumos, mai responsabil şi mai conştient. – Maria Timuc – http://jurnalul.ro/

“Credincioşi sau necredincioşi, noi avem existenţa noastră în Dumnezeu şi Dumnezeu trăieşte în noi. Diferenţa este că unii sunt conştienţi, iar alţii nu. Necredinciosul nu încetează să acumuleze în el bariere până în punctul în care nu mai simte nimic, şi cum ceea ce nu simţim, nu există, el ajunge să spună: „Dumnezeu nu există.” Ceea ce este absolut adevărat: în aceste condiţii El nu există. În timp ce, pentru acela care crede în El, Dumnezeu există. Numai că, de cele mai multe ori, această credinţă nu este încă complet conştientă.

Pentru ca ea să devină, el trebuie să ajungă să simtă că Dumnezeu trăieşte în sinea sa şi că el trăieşte în Dumnezeu, până când formează cu El o unitate absolut nedisociabilă. În acel moment, nimic nu îl mai poate face să se îndoiască, căci el trăieşte viaţa divină fară încetare, el se află în ea, este străbătut de ea.

Depinde de om ca fiinţele şi lucrurile să existe sau nu pentru el. Cineva este pe cale să adoarmă: chiar dacă toate comorile lumii sunt îngrămădite în jurul lui, din moment ce doarme, el nu este conştient de acest lucru, şi este ca şi cum nu ar avea nimic. Putem spune că majoritatea oamenilor zac astfel în somnul inconştienţei. Iniţiaţii, care sunt fiinţe cu adevărat conştiente, văd splendorile care îi înconjoară şi sunt fermecaţi; ceilalţi au aceleaşi bogăţii în jurul lor şi în ei înşişi, dar nu îşi dau seama. Totul depinde deci de starea de conştiinţă. Când suntem treji, anumite lucruri devin o realitate; apoi, ele se şterg când adormim. La fel se întâmplă şi în privinţa lui Dumnezeu: acela care este adormit nu îl simte şi concluzionează că El nu există. Această imagine a somnului este foarte instructivă.

Cercetătorii care au studiat problema somnului, au descoperit că însumează mai multe paliere. în acelaşi fel, în planul psihic şi în planul spiritual, există mai multe nivele de somn sau de veghe, adică mai multe nivele de conştiinţă. Sarcina noastră constă în a ne trezi. In tradiţia creştină, se spune că noi trebuie să ne naştem din nou. De ce să ne naştem din nou? Este termenul folosit de Iisus în discuţia avută cu Nicodim: „De nu se va naşte cineva de sus, nu va putea să vadă împărăţia lui Dumnezeu.” Dar în realitate, noua naştere, ca şi trezirea, este un proces continuu: fiecare progres pe calea luminii şi al adevărului este o nouă naştere, o nouă trezire. A fi treaz. Aceasta este semnificaţia numelui lui „Budha”: Cel care s-a trezit.

Oricare ar fi eforturile teologilor sau ale filosofilor pentru a demonstra existenţa lui Dumnezeu, chiar dacă aceste argumente sunt interesante, în realitate, demonstraţia este imposibilă. Putem spune cu precizie necredinciosului că cea mai bună dovadă a existenţei lui Dumnezeu este existenţa sa şi cea a lumii care îl înconjoară, dar şi în acest caz, vor exista tot felul de oameni foarte savanţi care vă vor răspunde că omul, ca şi universul, este rodul întâmplării. Există deci un zeu, un creator care se numeşte întâmplarea! Ei bine, să fie ei mândri de această descoperire! Adevărul este că ei dorm! Şi fiindcă dorm, nu pot aprecia bogăţiile şi splendorile care îi înconjoară; dar există un lucru mult mai rău, ei nu văd ceea ce posedă: harurile, talentul, capacităţile, puterile care reprezintă manifestarea Divinităţii în ei. Somnul este o formă de orbire: ochii, ochii spirituali sunt închişi.

Nevoile superioare care se manifestă în om sunt expresia Divinităţii: oamenii atestă existenţa lui Dumnezeu prin aspiraţiile lor înalte, cât şi prin activităţile lor binefăcătoare pentru ceilalţi. Pe măsură ce conştiinţa lor se lărgeşte, percepţii de un alt ordin vin să îi viziteze, ca şi cum ar fi fost o altă viaţă, aceea a acestei Fiinţe Sublime care pătrunde în ei înşişi, iar ei sunt din ce în ce mai mult locuiţi de prezenţa sa. Intensificând această prezenţă, ei se confundă încet- încet cu ea până când devin într-o bună zi asemănători Divinităţii.

Cea mai bună dovadă a existenţei lui Dumnezeu o găsim în noi. Fiindcă în noi Creatorul şi-a presărat semințele; iar predestinarea unei semințe este aceea de a încolți, de a crește până va deveni un arbore. Amintiți-vă pilda grăuntelui de muștar. Trebuie să știți că toți sunteți niște semințe, adică divinități în creștere, și că prin lucrarea voastră, prin manifestările superioare ale existenței voastre, veți deveni cu adevărat niște divinități. Altminteri veți rămâne niște semințe sau în cel mai bun caz niște rădăcini, dar nicidecum ramuri, frunze, flori și cu atât mai puțin fructe.” – O.M.Aivanhov

Iisus ne-a spus că cea mai mare poruncă este să-L iubim pe Dumnezeu din toate puterile noastre si pe aproapele nostru la fel cum ne iubim pe noi: “Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau, cu toata inima ta, cu tot sufletul tau si cu tot cugetul tau. Aceasta este marea si intaia porunca. Iar a doua, la fel ca aceasta: Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti “. Dar oare cine este aproapele nostru? Toti oamenii! Nu contează culoarea pielii, religia, nationalitatea; toti avem în noi chipul lui Dumnezeu, si de aceea trebuie să trăim în bună întelegere, ajutându-ne atunci când cineva se află în strâmtorare. De altfel Domnul Iisus ne porunceste: “toate câte voiti să vă facă vouă oamenii, asemenea si voi faceti lor, că aceasta este Legea si proorocii”.

Pentru că oamenii din timpul Mântuitorului credeau că aproapele este rudenia, vecinul sau cel din acelasi neam,El spune următoarea pildă în care le arată cine este aproapele: Iar Iisus, raspunzand, a zis: Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon, si a cazut intre talhari, care, dupa ce l-au dezbracat si l-au ranit, au plecat, lasandu-l aproape mort. Din intamplare un preot cobora pe calea aceea si, vazandu-l, a trecut pe alaturi. De asemenea si un levit, ajungand in acel loc si vazand, a trecut pe alaturi. Iar un samarinean, mergand pe cale, a venit la el si, vazandu-l, i s-a facut mila. Si, apropiindu-se, i-a legat ranile, turnand pe ele untdelemn si vin, si, punandu-l pe dobitocul sau, l-a dus la o casa de oaspeti si a purtat grija de el. Iar a doua zi, scotand doi dinari i-a dat gazdei si i-a zis: Ai grija de el si, ce vei mai cheltui, eu, cand ma voi intoarce, iti voi da. Care din acesti trei ti se pare ca a fost aproapele celui cazut intre talhari? Iar el a zis: Cel care a facut mila cu el. Si Iisus i-a zis: Mergi si fa si tu asemenea.”

În vremurile acelea, samarinenii erau considerati un neam de păcătosi, iar evreii se fereau de ei. Dar, după cum am văzut, în pildă tocmai un samarinean salvează viata omului aceluia. Toti suntem datori să facem credinta noastră vie si lucrătoare prin fapte, ajutându-i pe cei care se află în nevoi, stiind că oricând si noi putem ajunge în situatia aceasta si, la rândul nostru vom astepta ajutorul semenilor nostri. Deasemenea nu trebuie să uităm că, ajutând ne agonisim comori în ceruri, “unde nici molia, nici rugina nu le strica, unde furii nu le sapa si nu le fura. Caci unde este comoara ta, acolo va fi si inima ta”.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Trezire divina. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Acela care este adormit nu-I simte

  1. childagain zice:

    Minunat text, plin de încurajare ! Conține și o bucată din Aivanhov, unul dintre autorii mei preferați.
    Foarte bine aleasă și pilda cu samarineanul de la sfârșit; da, în zilele noastre, avem mare nevoie de samarineni, pentru că majoritatea ne vedem ca acel evreu și levit – adică, mai presus de alții, Și, greu dăm ajutor….

    Mulțumim pentru tot, tu ne aduci întotdeauna liniște !

Enter your email address:Delivered by FeedBurner

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s