Nu deznădăjdui

„Esti stapan pe pantece? Fii atunci stapan si pe limba!” – Sfantul Nil Sinaitul

Și dacă peste tine vin încercări şi necazuri, care cândva vor trece şi vor fi uitate, nu le întâmpina cu deznădejde necugetată. Timpul aduce uitarea şi uitarea aduce mângâiere în vindecarea oricărei răutăți. Toate sunt trecătoareşi schimbătoare, fericirea şi nefericirea, bucuria şi tristeţea, plăcerea şi durerea, viaţa şi moartea. Singurele statornice şi neschimbătoare sunt viaţa veşnică şi iadul veşnic. Asta să n-o uitaţi niciodată.

Chiar dacă ai păcătuit mai mult decât oricare alt om de pe pământ, iarăşi nu deznădăjdui. Nu există păcat care să poată birui îndurarea lui Dumnezeu. Toate păcatele oamenilor luate împreună nu pot fi comparate cu adâncimea milei dumnezeieşti. Milostenia lui Dumnezeu ne mântuieşte nemeritat. – Sfântul Dimitrie al Rostovului, Abecedar duhovnicesc

Să nu te înşele, frate, gândul care-ţi spune aşa: iată, Sfinţii Părinţi zic „cazi şi ridică-te”, adică, de câte ori vei cădea, ridică-te şi vei fi mântuit. Asta să fie pocăinţa, să cazi, să te scoli şi iarăşi să cazi? Rătăcitor şi rău este felul acesta de a le răstălmăci zicala, pentru că Părinţii au spus-o ca să scoată din oameni teama de deznădejde şi nu ca să-l facă să păcătuiască cu speranţa că, mărturisindu-se şi pocăindu-se, oricum vor fi iertaţi. Departe de tine un asemenea gând!

De aceea explică Sfântul Isaac: „Curajul pe care Sfinţii Părinţi au voit a ni-l da prin dumnezeieştile lor scrieri … nu trebuie să ne fie ajutor pentru păcat. Ca să avem nădejde în pocăinţă s-au gândit ei să fure din mintea noastră teama de deznădejde”.

Apoi Părinţii au spus „cazi şi ridică-te” şi nu „ridică-te şi cazi”, cum pe dos înţelegi tu. Este o mare diferenţă între una şi cealaltă. Să cazi şi te scoli şi apoi, după ce te ridici de jos să cazi din nou, nu este şi nici nu se numeşte pocăinţă, cum o numeşti tu, ci este şi se numeşte aşa cum o numeşte Sfântul Apostol Petru: „câinele la vărsătura lui se întoarce şi scroafa spălată se tăvăleşte în mocirlă”.

Adevăratul înţeles al zicalei părinţilor este acesta: omul trebuie să se ţină, cu toată puterea, departe de păcat şi să se păzească să nu cadă. Dacă, totuşi, cade, dar din slăbiciune omenească şi nu pentru că aşa a vrut, nu trebuie să deznădăjduiască, ci să se ridice imediat, să-şi mărturisească păcatul şi să se pocăiască sincer fără a mai pierde nici un ceas. Pentru că zice Sfântul Ioan Scărarul: „Este propriu îngerilor să nu cada. Ba poate nici să poată cădea, cum zic unii. Dar oamenilor le este propria să cadă şi să se ridice iarăşi de câte ori s-ar întâmpla aceasta. Numai dracilor le este propriu ca odată căzuţi să nu se mai ridice niciodată “ – Sfântul Nicodim Aghioritul, Despre metanie – pocăință
http://www.doxologia.ro/

„… Dumnezeu pătrunde prin pâcla de întuneric a acestui veac în toate cotloanele vieții și sufletelor și pescuiește inimi pentru Bucuria pe care Se încăpățânează să ne-o ofere, fără întrerupere de două mii de ani!” – Maica Siluana
Maică, care este diferenţa, şi dacă există vreo diferenţă, între bucurie şi plăcere?
De când a căzut omul în păcat există nu doar o diferenţă, ci o adevărată şi este chiar o vrăjmăşie între plăcere şi bucurie, izvorâtă din vrăjmăşia dintre „trup şi duh”.
La început, spun Sfinţii Părinţi, bucuria era simţirea minţii aflate în comuniune cu Dumnezeu, resimţită de trup ca plăcere duhovnicească. Bucuria este o trăire a duhului, dimensiunea cea mai înaltă a sufletului, resimţită şi de celelalte puteri ale sale şi de trup. În trup e resimţită ca plăcere. Aşa era şi izvorul ei era mintea omului, duhul lui conectate la Dumnezeu, izvorul Vieţii şi al Bucuriei. Acolo este vana prin care curge bucuria de Dumnezeu şi pacea de la Dumnezeu.
În clipa in care noi ne-am rupt de Dumnezeu şi duhul omului s-a întors către puterile sufleteşti şi cele sufleteşti către cele trupeşti, plăcerea a căzut în simţuri. Că s-a uitat Eva şi a văzut că e plăcut la vedere. Atunci a apărut această putere a sufletului, necunoscută omului – plăcerea simţurilor. Şi Bunul Dumnezeu a adus atunci, imediat atunci în om, spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, durerea. Durerea, care pune limita plăcerii împiedicând-o să-l ucidă pe om. Pentru că plăcerea este împotriva firii.
Ia gândiţi-vă că ne place ciocolata, mâncăm cu plăcere ciocolată. Pofta şi plăcerea de a mânca ceva atât de bun, cum e ciocolata sau îngheţata, îţi spune: mănâncă şi mai mănâncă una şi mai mănâncă una şi mi-e greaţă şi-mi deranjez stomacul şi vine durerea care pune capăt, că altfel, dacă n-ar interveni durerea aceasta, sângele s-ar umple de atâta zahăr, încât n-ar mai putea să proceseze şi am muri. Aceasta este ca plăcerea! Plăcerea copilului mic de a băga mâna în flacără, n-ar putea fi oprită decât de durerea arsurii pe care i-o face flacăra…
Aşa că avem nevoie să-I mulţumim lui Dumnezeu pentru durere și oricând mă doare ceva să zic: în ce foc mi-am băgat degetul? Şi ce mă învaţă durerea asta? Să nu luăm analgezice în loc să scoatem mâna din foc pentru că ardem de vii şi pe urmă zicem că n-am avut noroc. În viaţa noastră cea nouă, în Hristos, plăcerea n-a dispărut, ci este vindecată şi binecuvântată. Rugăciunile care sunt făcute de Sfinţii noştri ne arată locul binecuvântat al plăcerii: „Mulţumim pentru bunătăţile cele pământeşti!”. Cu ce simţim bunătăţile cele pământeşti? Cu plăcerea, nu?
Curaj! Să căutăm mai întâi Împărăţia şi toate cele bune ni se vor adăuga nouă, după cuvântul Domnului! http://maicasiluana.blogspot.ro/

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Trezire divina. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Enter your email address:Delivered by FeedBurner

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s