Putem învăţa să intrăm în duhul nostru

Diana Corcodel – Autoportret – Pictura in ulei-84X64cm

„Cand iti rostesc numele, Doamne, se face Lumina”. – Desanca Nicolai

Omul lui Dumnezeu este şi trebuie să fie cumpătat şi atent în toate lucrurile sale. E adevărat că, muncind bine şi economisind cu grijă, el nu duce lipsă de nimic, dar nu uită nici de datoria de a-I da Domnului partea Sa. Dacă tot ceea ce a planificat a şi realizat, el ştie că Domnul i-a ajutat. Dacă Dumnezeu i-a dat mai mult decât îndrăznise să gândească sau să ceară, el nu uită asta.

Dacă, după munca, după răbdarea şi după economia sa, omul sau poporul a ajuns la o stare mai înaltă, mai bună şi mai largă decât se aşteptase, atunci, o, mai ales atunci trebuie să recunoască cu toată smerenia că totul se datorează numai lui Dumnezeu. Lui, Care i-a dat priceperea prevederii şi i-a dat puterea muncii. Lui Dumnezeu, Care i-a întocmit condiţiile rodirii şi Care i-a binecuvântat totul cu bucuria izbânzii. Numai Lui, căci, fără toate acestea date de El, ce s-ar fi ales de întreagă truda noastră?

O, unde este înţeleptul om sau popor care vede acestea? Care din economiile sale să-I facă totdeauna parte şi lui Dumnezeu, din roadele pe care le-a strâns prin ajutorul Său? Slavă Ţie, numai Ţie, Dumnezeul nostru, căci toate sunt numai din Tine şi prin Tine! Nimic din ceea ce avem nu-i de la noi: nici educaţia noastră, nici numele nostru, nici averea noastră, nici realizările noastre.

În toate acestea totul este numai partea Ta. Dacă Ţi-ai lua Tu această parte, noi am rămâne săraci, nebuni, orbi şi goi. Atunci am putea vedea cu ce ne putem făli. Şi ce suntem cu adevărat. O Doamne – şi când totuşi ne închipuim că realizările noastre sunt datorate numai nouă, Te rugăm, iartă-ne orbia. Şi luminează-ne ca să vedem adevărul şi să ne prosternem recunoscători şi smeriţi în faţa Ta. Amin.

Traian Dorz – http://www.oasteadomnului.ro/

O altă cale de a ajunge în duh este de a-i încuraja pe cei din jur să reziste situaţiilor neplăcute şi de a ne încuraja şi pe noi, atunci când suntem în situaţii neplăcute, să rezistăm cu gândul la Dumnezeu. Noi, de obicei, când trăim ceva neplăcut, aşteptăm să scăpăm, sau strigăm la Dumnezeu să ne scape. Ori, Dumnezeu n-a venit ca să ne scape de necazuri.

Că, spunea cineva, s-a transformat Tatăl nostru, nu mai e „Tatăl nostru cel din ceruri”, ci „Tatăl nostru cel de la bancă, cel de la supermarket, de la… de undeva de unde trebuie să ni se îndeplinească toate dorinţele”.

Dar noi să zicem aşa: Doamne, iată, necazul acesta este un loc de întâlnire cu Tine. Tu când ai spus: „în lume necazuri veţi avea”, Te-ai gândit la necazul pe care îl am eu acum. Şi Tu spui că ai biruit lumea. Uite, asta e o ocazie ca eu să trăiesc biruinţa pe care ai avut-o Tu. Fă ceva cu mine. Ajută-mă să Te întâlnesc, să Te simt în această încercare. Necazul, de obicei, este o întâmplare care mă duce mai aproape de inima mea, îmi înmoaie inima. Un om, când nu are necazuri, trăieşte neatent, nici nu ştie ce a făcut. Când e necăjit, e mai atent. Aşa că punerea în faţa lui Dumnezeu a acestui necaz şi chemarea Lui ne schimbă mult. Să-I facem loc lui Dumnezeu în orice necaz al nostru. Cele mai potrivite situaţii pentru a face acest salt sunt cele în care omul nu mai poate să facă nimic.

Cei care lucrează cu dependenţii spun: „Pacientul nostru a ajuns la fundul sacului”. Se întâmplă de multe ori în viaţă, sau în zi, să intrăm într-o situaţie fără ieşire. Atunci să zicem: „Doamne, treci la volan, că eu nu mai pot, nu mai ştiu pe unde să o iau!”. Şi veţi vedea cât de frumos iese Dumnezeu din încurcătura în care noi L-am băgat…Cu o condiţie: să lăsăm totul deoparte şi să zicem: „Fă Tu asta!”. Din păcate, ne e greu să facem asta pentru că avem ceva de spus, avem dreptate, avem explicaţii. Tendinţa asta de a ne face dreptate ne mănâncă bucuria şi ne aruncă în mari şi nenumărate necazuri. Numai de am înţelege şi am renunţa la „dreptatea noastră”!

Să vă spun o poveste legat de asta: undeva, pe aici prin Ardeal, un părinte a fost reclamat la episcopul locului – dacă v-am mai spus-o să mă iertaţi – că face nu ştiu ce vrăji femeilor să nu le mai bată bărbaţii lor. A venit părintele episcop la preotul respectiv şi l-a întrebat ce face de a fost reclamat. Şi preotul a răspuns: „Ce să fac, Preasfinţite, că tare mai sufereau sărmanele femei, că aproape toate au bărbaţi cam beţivi şi cam agresivi şi… Aşa că le dau câte o sticluţă de apă sfinţită şi le spun: «când vine bărbatul acasă, tu să iei o gură de apă sfinţită şi să n-o înghiţi, s-o ţii în gură până adoarme. Şi aşa scăpau de ceartă şi bătaie că nu mai puteau să deschidă gura să-şi facă dreptate…». Dacă ai scăpat-o pe gât, să mai înghiţi din nou, că nu-şi face efectul; numai în gură îşi face efectul”.

Să ne imaginăm şi noi, când ardem de dorinţa de a ne face dreptate prin cuvinte, că luăm o gură din apa aceea sfinţită şi să tăcem cu rugăciune. Stau acolo aşa şi nu-mi mai fac dreptate, să văd ce taci Tu, Doamne, când eu nu îmi fac singură dreptate… Vom descoperi perspective de o adâncime şi o frumuseţe nebănuită pentru sărmana noastră minte captivă în conflicte fără ieşire…

Şi vom simţi bucuria lui Dumnezeu. Bucuria se simte cu organele duhovniceşti şi aceste organe sunt în noi, sunt în duhul nostru. Noi nu suntem în noi. Dar, de vom voi, putem învăţa să intrăm în duhul nostru, în acest ascuns din noi în care ne vede Dumnezeu şi ne aşteaptă. – Monahia Siluana Vlad, Deschide cerul cu lucrul mărunt

Roagă-te înainte de a veni necazurile asupra ta, şi în ziua întristării Îl vei afla pe El şi El te va auzi pe tine. – Sfântul Isaac Sirul

Odată, un samurai grosolan şi aspru se duse la un biet călugăr:
– Frate, îi zise, învaţă-mă ce sunt raiul şi iadul!
Călugărul nostru ridică privirile, cântărindu-l pe puternicul războinic şi îi răspunse cu un negrăit dispreţ:
– Să te învăţ eu, pe tine, ce sunt raiul şi iadul? Ba n-am ce să te învăţ. Eşti murdar şi miroşi urât, briciul tău trebuie să se fi ruginit. Nu faci cinste castei samurailor, eşti o lichea. Pleacă din calea mea, pentru că nu te pot vedea în ochi! Samuraiul se înfurie. Începu să tremure, să se înroşească de mânie, nereuşind să-şi recapete graiul. Înşfacă sabia şi o ridică în aer, gata gata să-l omoare pe călugăr.
– Iată, acesta este iadul, murmură călugărul nostru.
Samuraiul era uimit. Câtă compasiune, câtă resemnare în omuleţul acesta, care era gata să-şi dea viaţa pentru a-i oferi această învăţătură, pentru a-i arăta ce este iadul! Încetişor, el lăsă în jos sabia, plin de recunoştinţă şi pace.
– Iar acesta este raiul, murmură iar călugărul.

Dacă doriți ca familia voastră să trăiască în armonie, gândiți-vă că întreaga voastră casă plutește în lumină. Dacă vreți să fiți bine primiți de prietenii pe care îi vizitați, reculegeți-vă mai întâi și trimiteți lumina în casa unde doriți să mergeți și apoi intrați. Cea mai mare parte a oamenilor merg la prietenii lor atunci când sunt în întuneric, nemulțumiți, iritați, neliniștiți. Astfel se pierd prietenii. Dacă vreți să atrageți dragostea cuiva, să știți că sunt interzise toate mijloacele prin care ați vrea să reușiți: bani, seducție sau violență. Singura modalitate permisă, singura cu adevarat puternică, este să trimiteți ființelor pe care doriți să le atrageți cadouri de lumină pe care să le răspândiți în jurul lor. Doriți ca cineva să vă iubească și să se gândească la voi? Trimiteți-i lumina, sufletul său va recepționa aceste unde, vă va aprecia din ce în ce mai mult și va începe să se preocupe de voi. Se povestește că Moise se plimba într-o zi la munte și a întâlnit un păstor care i-a arătat prânzul ce îl pregătise. El îl invitase și pe Domnul la masa sa și era sigur că va veni. „Cum poți crede așa ceva? l-a întrebat Moise. Nimeni nu l-a văzut vreodată pe Dumnezeu și îți închipui că El va sta la masă cu tine?” Apoi, satisfăcut că și-a arătat marea sa înțelepciune, el și-a continuat drumul, lăsându-l pe bietul păstor foarte amărât. Deodată, el a simțit o mână invizibilă pălmuindu-i obrazul: era Dumnezeu care i-a dat o palmă: „Nechibzuitule, i-a spus El, de ce ai așternut îndoiala în inima acestui om? El își închipuia că voi veni să mănânc cu el și eram pregătit să o fac. Ia-o ca o lecție.” Asemenea acelui păstor care credea că Dumnezeu va prânzi cu
el, dacă ne închipuim că putem invita soarele la masă, el va veni, ne va vorbi și ne va însoți întreaga zi. Veți spune că toate acestea sunt niște povești de adormit copiii…Este posibil. Există însă un adevăr de învățat alături de
copii: ceea ce credem devine, într-un fel sau altul, o realitate.– O .M. Aivanhov

Tablouri de Anca Bulgaru…..frumos…

 

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Trezire divina. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Enter your email address:Delivered by FeedBurner

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s