Am facut totul in felul meu…

Nu te ruga să se facă voia ta, căci ea nu este întru totul potrivită cu voia lui Dumnezeu. Ci mai bine roagă-te, precum ai fost învăţat, zicând: fie voia Ta cu mine (Mt. 6, 10). Şi în orice lucru aşa să-L rogi să facă voia Lui: căci El întotdeauna doreşte ceea ce este bun şi de folos sufletului tău, iar tu nu întotdeauna cauţi acestea. De multe ori, rugându-mă, am cerut să se facă ceea ce mi s-a părut mie a fi bun pentru mine şi am stăruit în cererea mea, silind nebuneşte voia lui Dumnezeu, iar nu lăsând în seama lui Dumnezeu să facă ceea ce ştia El că îmi era de folos. Însă, primind (cele cerute), m-am întristat apoi foarte mult şi anume pentru că nu cerusem să se facă voia lui Dumnezeu, căci lucrul primit nu mi se părea aşa cum îl credeam eu. – Despre rugăciune și trezvie în învățăturile Sfinților Părinți

M-am uitat în oglinda inimii mele şi am văzut că eu sunt omul acela împietrit. Am răscolit în adâncul inimii mele şi am înţeles că eu sunt cel mai nesimţit şi împietrit. Am cercetat lăuntrul conştiinţei mele şi m-am convins că eu sunt cel mai împovărat de păcate. Am iscodit puterea minţii mele şi cu tărie m-am încredinţat că eu sunt cel mai nemernic călător pe lume. Am privit atunci mirat la chipul feţei mele şi m-am uimit adânc de veştejirea ei, am încercat tăria trupului meu şi am aflat de neputinţa bătrâneţii lui. O, Doamne, eu sunt acela…Şi iarăşi cu lacrimile în ochi m-am întors spre mine, păcătosul…Am bătut prelung la poarta sufletului meu. Dar el nu mi-a răspuns. Am bătut din nou şi l-am strigat, dar nu m-a auzit. Am zăbovit şi am aşteptat, şi iarăşi am strigat: „Suflete al meu, suflete, scoală, pentru ce dormi, sfârşitul ţi se apropie, şi vrei să te tulburi…”

Scoală, suflete împietrit și tare în cerbice, și vino la Iisus prin pocăință, că iată îți vine moartea, judecata și osânda. Pune început de pocăință cât mai ai puțină vreme. Dar vai mie, că tu nu vrei să mă auzi. Vai mie, că tu stai nepăsător, vai mie, vai ție, vai nouă în ceasul judecății, ascultă iarăși plânsul meu și tânguirea mea de jale și scoală-te din somnul nepăsării. – Mi-e dor de Cer, Viața părintelui Ioanichie Bălan

Iertarea este legată de înţelegerea slăbiciunii celuilalt şi a propriei noastre slăbiciuni, de nevoia pe care o avem de celălalt. De ce să nu-l iert pe celălalt, când eu însumi mă simt plin de păcate? Care om poate spune că a făcut tot ce putea pentru ceilalţi?

Deşi ştiu că cineva este bolnav, din comoditate perso­nală spun că sunt obosit … Predic tot timpul pentru că nu-mi împlinesc toate datoriile faţă de ceilalţi. Nu fac poa­te rău, dar nu fac nici bine. Iar aceasta înseamnă a-i lăsa pe ceilalţi în singurătatea şi neputinţa lor. Se întâmplă atât de des ca cineva să simtă nevoia de a fi încurajat, ajutat, mângâiat; şi nu o fac; sunt mereu păcătos. Atunci de ce să nu iert celorlalţi; de ce să pretind altora mai mult decât pot să dau eu însumi?”

Venim la biserică ca să cerem iertarea păcatelor noas­tre. Avem nevoie de iertarea lui Dumnezeu pentru că avem conştiinţa stării noastre de păcătoşi: avem datorii faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni, fiii Săi, şi nu suntem în stare să le plătim. „Un părinte din vechime spunea că omul se simte iertat atunci când nu mai face păcatul, când simte puterea pe care i-o dă Dumnezeu de a nu mai păcă­tui. Iertarea nu este o achitare; e puterea lui Dumnezeu pe care omul o simte venind în el. O dată ce ne-am mărturisit păcatul şi am primit iertarea lui Dumnezeu prin preot, ne vine adeseori să spunem: acum mă simt bine, simt puterea lui Dumnezeu în mine; simt că El se bucură de mine.

Când încetez să mai judec pe vreun om, când îl iert, acesta începe să-mi devină simpatic. Relaţia mea cu el se schimbă. Acelaşi lucru se întâmplă atunci când mă iartă Dumnezeu. Sfântul Chiril al Alexandriei spunea adeseori că Dumnezeu ne priveşte ca pe fiii Săi. Vede pe faţa Fiului Său, feţele noastre. De aceea, spune el, trebuie să ne ru­găm lui Iisus, să ne unim cu Iisus, să ajungem într-o dis­poziţie de jertfă, de oferire de noi înşine în faţa Tatălui. Atunci vom simţi iubirea Tatălui. Iertarea este un act de iubir . Dacă îl iert pe cineva, încep să-I iubesc. – Marc-Antoine Costa de Beauregard, Preot Dumitru Stăniloae, Mica dogmatică vorbită, dialoguri la Cernica

Cum se poate păstra harul Sfântului Duh?

Noi nu putem păstra harul, întotdeauna îl pierdem. Dar trebuie să încercăm mereu să-l redobândim. Dumnezeu Însuși îngăduie ca noi să-l pierdem, pentru ca să nu ne punem încrederea în noi înșine, ci în El, Care poate să învie și morţii. Nu e nimic mai statornic în viaţa aceasta decât nestatornicia. Ne ridicăm și cădem tot timpul pentru a învăţa o lecţie foarte preţioasă: că mântuirea cea mare pe care ne-a adus-o Dumnezeu nu este meritul nostru, ci darul Lui. Și când învăţăm lecţia aceasta, atunci suntem smeriți cu duhul și devenim mai statornici în a păstra harul Domnului. – Arhimandritul Zaharia Zaharou, Merinde pentru monahi

Omul care poartă în sine împărăţia lui Dumnezeu răspândeşte în jur gânduri sfinte, gânduri dumnezeieşti. Împărăţia lui Dumnezeu făureşte (lucrează) în noi atmosfera împărăţiei cerurilor, împotriva atmosferei diavoleşti a cugetului, pe care o răspândeşte în jur omul care poartă în inima sa iadul. Rolul creştinilor în lume este să curăţească atmosfera pământului şi să lăţească (lărgească) Împărăţia lui Dumnezeu.

Lumea trebuie cucerită prin păstrarea atmosferei cereşti în noi, căci de vom pierde împărăţia lui Dumnezeu dinlăuntrul nostru nu ne vom mântui nici noi şi nici semenii noştri (ceilalţi). Cel ce poartă înlăuntrul său împărăţia lui Dumnezeu, acela o va transmite (da) în chip nevăzut (pe nesimţite) şi celorlalţi. Oamenii vor fi atraşi de pacea şi căldura noastră, vor dori să fie în preajma noastră (cu noi) şi treptat atmosfera cerurilor va pune stăpânire pe ei, îi va birui. Nici măcar nu este nevoie să vorbim oamenilor despre asta; cerul va radia din noi şi când tăcem şi când vorbim despre cele mai obişnuite lucruri; acesta străluceşte din noi chiar şi fără ca noi să fim conştienţi de asta. – Starețul Tadei de la Vitovnița, Cum îți sunt gândurile așa îți este și viața

Mi-a spus părintele meu: „Din ispitele mari am primit har mare, am simțit harul, l-am atins. De aceea trebuie să avem răbdare și să îndurăm cu nădejde ispitele. – Părintele Efrem Filotheitul, Despre credință și mântuire

http://www.doxologia.ro/

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Trezire divina. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la Am facut totul in felul meu…

  1. childagain zice:

    Cât de adevărate sunt aceste cuvinte ! Cel puțin în primul paragraf, cred că ne recunoaștem cu toții… Și totuși, sunt momente când, poate, e mai bine să primim un lucru, decât să nu-l primim, ca să ne încredințăm singuri cât a fost de greșit. Să nu rămânem cu ideea lipsei, și a nedreptății….
    Și copiii trebuie lăsați să se mai lovească puțin, ca să înțeleagă singuri ce le face rău, și nu ocrotiți cu tot dinadinsul, împotriva voinței lor, și fără să li se explice.
    Ei, e tare greu să ținem măsura exactă între ascultare și dorință !

    Mulțumim oricum pentru minunatul text ! Fie să ți se împlinească dorințele bune !

  2. childagain zice:

    Și melodia e superbă, cu traducere e chiar o adevărată învățătură !

Enter your email address:Delivered by FeedBurner

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s