Mi-e dor de Cer

 

Patimile sunt ceva în plus şi autorul lor este însuşi sufletul. Căci prin natura lui sufletul este nepătimaş. Noi credem că Dumnezeu, pe cel ce l-a creat după chipul Său, l-a făcut nepătimaş. Iar prin cel creat după chipul lui Dumnezeu înţelegem nu trupul, ci sufletul, care este nevăzut. Din acestea trebuie să ne convingem că patimile nu fac parte din natura sufletului – şi că, prin urmare, sufletul este în afara naturii lui atunci când intră în mişcare pătimaşă. – Despre rugăciune și trezvie în învățăturile Sfinților Părinți

Trebuie să înţelegem că în realitate omul nu moare, ci moartea este numai o trecere dintr-o viaţă în alta. Este o despărţire pentru o mică perioadă de timp. Precum atunci când cineva, să spunem, pleacă în străinătate pentru un an, cei ai lui se mâhnesc deoarece se vor despărţi de el vreme de un an, sau dacă va lipsi zece ani sunt cuprinşi de mâhnirea despărţirii de zece ani, tot astfel trebuie să vadă şi despărţirea de persoanele lor iubite prin moarte. Dacă moare cineva iar cei apropiaţi ai lui sunt în vârstă, să spună: „Ne vom întâlni după cincisprezece ani”. Iar de sunt tineri să spună: „Ne vom întâlni după cincizeci de ani”. Fireşte, îl doare pe fiecare moartea unei rude, dar este trebuinţă de înfruntare duhovnicească. Ce spune Sfântul apostol Pavel? „Ca să nu vă întristaţi, ca ceilalţi care nu au nădejde”. De câte ori să-l fi văzut aici pe pământ? O dată pe lună? Să se gândească că acolo îl va vedea mereu, numai atunci se justifică să ne neli­niştim, când cel care pleacă nu a avut o viață bună. Dacă, de pildă, a fost nemilostiv, atunci dacă într-adevăr îl iubim şi vrem să-l întâlnim în cealaltă viață, trebuie să facem multă rugăciune pentru el. – Cuviosul Paisie Aghioritul – Viata de familie

– Care sunt piedicile în calea mântuirii omului? Cum pot fi acestea depăşite?

– Nu este altă piedică decât numai voia omului cea stricată. Iar dacă cuiva i se pare că are voie bună şi nu sporeşte, înseamnă că voia aceasta a lui este pătimaşă. Căci se poate să dorim faptele cele bune cu patimă, cu mândrie. Văzând ce multe sunt uneltirile vrăjmaşului, l-a întrebat Sfântul Antonie pe Dumnezeu: „Cine poate să se mântuiască?”. La care Domnul a răspuns: „Smerenia este singura care poate să treacă de toate cursele vrăjmaşului”.– Părintele Iustin Pârvu

Nu vei putea iubi pe Domnul de nu te vei ruga Lui neîncetat. Nu vei putea face ascultare de nu vei cere de sus ajutor. Nu vei putea să plângi, să te cunoşti pe tine, să pui bun început, să te smereşti, de nu vei cere toate de la Dumnezeu prin sfânta rugăciune. „Cereţi şi vi se va da vouă”, zice Domnul. Nu vei putea să-ţi mântuieşti sufletul tău de nu vei trăi o viaţă numai de sfântă rugăciune. Nimic deci nu vei afla, nimic nu vei putea, nimic nu vei spori în urcuşul vieţii duhovniceşti de nu te vei ruga mereu. Deci îţi propun ca tot mai mult să stărui în rugăciune. Oricum vei putea tu, oricum vei simţi mai mult folos, mai multă pace, oricum zic, numai roagă-te mereu. Pe drum, prin oraşe sau sate, prin ascultări sau în chilia ta fiind, mereu roagă-te. Fie cu gura, fie cu mintea, în auz sau în taină, roagă-te mereu. Zi „Doamne Iisuse”, zi psalmi, zi rugăciuni de pravilă, acatiste, paraclise, canoane, orice poţi şi voieşti zi, numai zi mereu şi cu multă smerenie. Aceasta este hrana ta în viaţă, aceasta te va întări în toate. Aceasta va pogorî roua milei şi a darului lui Dumnezeu în inima ta. Deci aşa fă şi vei fi viu prin rugăciune. Nu-ţi mai pun hotare şi legi, nu te mai silesc să mergi pe o cale mai anevoioasă de rugăciune unde trebuie multă stăruinţă şi osârdie, că ştiu că nu vei putea nimic, ci te las liber, numai roagă-te mereu şi cu smerenie. Caută să nu ştie nimeni viaţa ta de chilie, de rugăciune. Nu uita că mai ales stând cu atenţie la biserică şi rugându-te, multă mângâiere şi pace vei afla. Afară de Sfânta Liturghie, de unde să nu lipseşti niciodată, când eşti liber stai cu atenţie la slujbele de noapte şi mult folos vei dobândi. Cazi cu faţa la pământ, închide-ţi ochii tăi, adună-ţi mintea, uneşte-ţi mâinile tale, strânge-te de afară în cămara inimii tale şi acolo zăboveşte cât poţi, stăruind în fierbinte rugăciune, şi Domnul astfel te va milui. Fugi de oameni, de prieteni, de adunări, de griji, de tulburări, ca astfel să te poţi ruga curat şi cu dor. Nu pierde timpul vorbind sau stând fără treabă. Nu cheltui rău puţinele zile ce ţi le-a dat Domnul, ci fugi de toţi, ascunde-te în chilia ta, în inimă acolo te roagă cu multă râvnă.

Iubeşte locurile retrase, tăcute, ca să te înveţi mai bine a te ruga. Aţâţă dorul de rugăciune căutând mereu numai cele de folos. Meditează mereu şi cere în rugăciune să-ţi dea Domnul puterea de a te cunoaşte pe tine, să-ţi dea Domnul lacrimi şi plâns la rugăciune, răbdare în ascultări, smerenie în toate, râvnă, frică de Dumnezeu. Deci roagă-te mereu şi Domnul îţi va da tot ce ţi-e de folos în viaţă, iar dincolo îţi va dărui raiul veşnic. Aleargă, suflete al meu, stăruie mereu, roagă-te aici în pustia asta unde te-a adus Dumnezeu, ca să nu-ți fie zadarnică petrecerea ta aici. Iubeşte această treime de virtuţi: Iubirea, Ascultarea şi Rugăciunea. Iubeşte pe toţi, ascultă de toţi, roagă-te mereu. Bucură-te deci pentru că aşa a rânduit Domnul pentru tine! Unde erai tu acum şase ani, pe unde rătăceai, cine te ştia, cine te ajuta sau ce nădejde aveai? Dar toate au trecut. Iată Domnul te-a miluit. Deci aleargă, stăruie, fă binele cu timp şi fară timp. Amin! – Mi-e dor de Cer, Viața părintelui Ioanichie Bălan

Dacă cineva ia lucrurile în serios şi nu vrea să-şi păcălească sinele – că este, adică, un bun creştin, care studiază cuvântul lui Dumnezeu şi pe Sfinţii Părinţi, vede viaţa lui Hristos, a sfinţilor şi râvneşte să fie asemenea lor -, vrea, nu vrea, va intra într-o luptă; vrea, nu vrea, va păşi pe un drum care pare să fie greu, de netrecut, nesfârşit, şi care de multe ori te face să vrei să te întorci înapoi.

Când începe cineva acest drum plecând de la ceea ce zice Domnul, cel ce mă iubeşte va păzi poruncile Mele, şi începe să urmeze poruncile lui Hristos, va vedea că în încercarea lui întâmpină dificultăţi din partea sinelui, nu din partea altora. Va încerca să fie smerit şi va vedea că în realitate nu reuşeşte să se smerească. Va încerca să se po­căiască şi va vedea că, în fiecare situaţie, se opune sinele său. Va încerca să fie blând, să fie bun, să fie plăcut şi va vedea că sinele său opune rezistenţă. Va încerca să fie înfrânat, să păzească toate po­runcile lui Hristos şi să dobândească virtuţile, dar va întâmpina dificultăţi din partea sinelui.

Cel care chiar vrea să devină creştin adevărat, să-i imite pe sfinţi, oricât de grele ar fi lucrurile, oricât s-ar opune sinele lui, va continua lupta. Şi, ca să spunem tot adevărul, pe cât continuă cineva lupta, pe atât mai grele devin lucrurile. Aţi văzut acum? Mai înainte am spus că lucrurile sunt uşoare. Devin dificile fiindcă sinele nostru le face aşa. Însă toată această lucrare prezintă interes atunci când cineva şi-o asumă cu râvnă şi când o vede în lumina lui Hristos, în viaţa sfinţilor, pe care începe să o imite.

Există unii care se înspăimântă când realizează cât egoism există în ei, se resemnează, sunt aproape de colaps. Dar cel care le ia cu râvnă, cu trezvie, aş zice, treptat-treptat, pe lângă faptul că tot procesul capătă un duh plăcut, nici nu va reac­ţiona negativ, ci, din descoperire în descoperire, din revelaţie în revelaţie, să zicem aşa.

Desigur, când cineva începe lupta de a-şi depă­şi egoismul vede că are un oarecare egoism, dar ce apare în ochii lui din tot acest egoism? Se vede doar vârful aisbergului. Cum am zis şi altă dată, pare că există adânc în conştiinţa lui. Căci omul, de pildă, nu poate vedea în pământ întreaga rădă­cină a unei plante. Vede numai ce e la suprafaţă din egoismul lui şi crede că situaţia e simplă. Însă pe măsură ce înaintează în luptă îşi vede din ce în ce mai mult egoismul.

Vorbim de cel care ia partea pozitivă şi este hotărât să ducă lupta. Altul, cum am spus, se va înspăimânta, va da înapoi şi „nu se atinge de cele urâte”. Le lasă aşa şi viaţa merge mai departe. Ce va face Dumnezeu cu un suflet ca acesta? Numai El ştie.

Dar, cum am spus, ştim că trebuie să continu­ăm lupta; asta dacă vrem, desigur, să răspun­gem chemării Domnului. Şi cineva ajunge la un punct în care crede că a terminat. „A, acesta este egoismul; l-am găsit. Gata!” Şi, pe măsură ce în­cearcă să se smerească, să-şi ţină în frâu sinele, să accepte umiliri, nedreptăţi şi, în general, situ­aţii care te smeresc, crede că a depăşit egoismul. Dar, totuşi, la un nivel mai adânc există un egoism mai crud, mai înspăimântător, mai dezgustător, mai sălbatic. Iar sufletul care a făcut o oarecare înţelegere cu Domnul şi a făgăduit că va intra în această luptă având pe Hristos ajutor, continuă şi, pe cât înaintează, se adânceşte în această pro­blemă a egoismului. Dar este o problemă de voinţă, de angajare a virtuţilor şi, în general, a tuturor realităţilor pe care le cere Hristos de la un om. – Arhim. Simeon Kraiopoulos, Taina mântuirii

Această iubire paradoxală pentru dușmani, tocmai prin faptul că e imposibilă în cadrele rațiunii umane, pare a fi singura în măsură să activeze potențialități de neimaginat ale sufletului, care stau în formă latentă și care devin active numai pe un teren netezit de harul lui Dumnezeu. Fără a intra în comuniune cu Dumnezeu și fără intervenție divină, iubirea pentru dușmani este, cu adevărat, imposibilă. Dacă nu ar fi imposibilă, nu ar fi minunată.
Nicăieri nu sunt mai evidente caracteristicile iubirii agapice ca în exercitarea ei asupra vrăjmașilor. Culmea acestei iubiri este rezultatul eforturilor permanente de a înainta spre Dumnezeu, rodul stării de îndumnezeire dobândită din comuniunea cu Dumnezeu prin lupta aspră împotriva pornirilor spre ură, mânie și răzbunare. „Nu vă spun să muriți pentru
dușmanii voștri, deși ar trebui s-o faceți; dar, pentru că suntem mai slabi, spun deocamdată numai atât: cel puțin să nu dușmănim pe prietenii noștri, să nu invidiem pe cei ce ne fac bine. Nu spun deocamdată să facem bine celor ce ne fac rău; doresc și asta; dar pentru că sunteți legați mult de cele pământești, vă spun atât: căutați să nu vă răzbunați!” – Rodica Pop, Sensul Căsătoriei la Platon și la Sfinții Părinți

Un adevarat credincios nu se teme de nimic altceva decât de a nu-l afla moartea stins duhovniceşte. – Arhimandritul Serafim Alexiev

http://www.doxologia.ro/

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Trezire divina. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Mi-e dor de Cer

Enter your email address:Delivered by FeedBurner

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s