Inauntrul meu exista un loc unde sunt singur


George Ivanovitch Gurdjieff  – Omul nu are un mare “Eu” unic, ci este scindat într-o mulţime de “eu”-ri. Dar fiecare dintre ele este capabil să se autoproclame ca fiind “Esenţa”, să acţioneze în numele Esenţei, să facă promisiuni, să ia decizii, să fie sau nu de acord cu ceea ce un alt “eu” ar avea de făcut. Aceasta este tragedia fiinţei umane, ca oricare “eu” micuţ să aibă astfel puterea de a semna tratate, ca după aceea omul, adică Esenţa, să fie cel care trebuie să facă faţă. Metoda fundamentală pentru studiul propriei fiinţe este auto-observarea. Unitatea interioară se obţine atunci când există în fiinţă lupta interioară dintre “da” şi “nu”. Dacă o persoană trăieşte fără nici un fel de luptă interioară, dacă tot ceea ce i se întâmplă se derulează fără nici un fel de opoziţie, dacă fiinţa se îndreaptă întotdeauna în ce parte o duce valul, în ce parte bate vântul, atunci ea nu va progresa niciodată, va rămâne aşa cum este. Ceea ce oamenii trebuie să sacrifice este suferinţa lor: nimic nu este mai dificil de sacrificat. Un om va renunţa la orice plăcere mai degrabă decât să renunţe la propria sa suferinţă. Omul a degenerat în aşa fel încât ţine la asta mai mult decât la orice. Şi totuşi, este indispensabil să se elibereze de suferinţă. Artistul ştie şi înţelege mesajul pe care vrea să-l transmită şi opera sa nu poate produce o anumită impresie unui om şi o impresie complet diferită altuia – asta în cazul unor persoane aflate pe acelaşi nivel de conştiinţă. O creştere interioară, o transformare spirituală a fiinţei depinde în întregime de munca pe care o depune fiecare, singur, în acest sens. Omul este într-o stare de adormire, în care nu-şi foloseşte decât o infimă parte a forţei sale afective, mentale şi spirituale. Omul este atât de condiţionat de obiceiurile şi de prejudecăţile sale încât toate reacţiile sale îi sunt total previzibile, el funcţionând la fel ca o maşină, ceea ce l-a determinat pe Gurdjieff să introducă conceptul de om-maşină. Omul-maşină este supus unei multitudini de legi ce-i determină existenţa. – http://blog.iesireadinmatrix.ro/

Numai o inimă smerită și o minte veghetoare poate vedea plină de recunoștință că tot ce primim este din Mâna lui Dumnezeu. Că nu numai puținul pe care îl dăm pentru Dumnezeu, dar și multul pe care îl păstrăm pentru noi ne este dăruit mereu numai de Mâna cea bună a Lui. Din Mâna Lui este viața noastră cu care putem sluji de laudă lui Dumnezeu.
Din Mâna Lui, sănătatea și puterea cu care câștigăm pâinea din care împărțim, banul pe care îl dăm, casa în care putem adăposti, haina cu care putem îmbrăca, ochii cu care putem plânge, picioarele cu care putem merge, gura cu care putem cânta… Din Mâna Lui ne-am primit sufletul pe care îl putem preda. Credința cu care Îi putem sluji. Dragostea cu care Îl putem bucura pe Hristos. Din Mâna Lui avem ființa noastră pe care I-o vom aduce după ce mai întâi I-am putut aduce cu ea tot ceea ce așteptase El de la noi. Cât de mare bucurie Îi va fi acest dar, după toate celelalte! Inima cu adevărat curată și smerită a omului lui Dumnezeu, David, a fost într-adevăr curată și smerită până la sfârșit.
Chiar și meritele pe care le-ar fi avut el însuși, le-a aruncat la picioarele Domnului, mărturisind cu smerenie că, într-adevăr: Nu nouă, Doamne, nu nouă, ci Numelui Tău se cuvine toată slava. Așa cum făceau și slujitorii slăviți ai lui Dumnezeu, care își aruncau și propriile lor cununi la picioarele Domnului, cântând plini de evlavie, de smerenie și de încredințare că într-adevăr și întru totul numai Lui I Se cuvine toată slava, cinstea, lauda și mărirea, fiindcă numai El este vrednic. Fiindcă tot ce am primit cu toții este numai Mâna Lui. Fiindcă nu numai darurile noastre, dar chiar și noi înșine suntem numai datorită dregostei Lui și spre slava Sa. – http://www.oasteadomnului.ro/

Există o legendă plină de poezie despre cum au fost create păsările. Micile creaturi fuseseră împodobite cu un penaj frumos, înzestrate cu o voce minunată, și umpleau văzduhului cu sunete armonioase, dar – vai! – nu se puteau avânta în văzduh fiindcă nu aveau aripi. Atunci Domnul le-a făcut aripi, pe care, arătându-le, le-a spus: „Vă dau această povară; luați-o și purtați-o”. Păsările se uitau cu uimire și spaimă la acea povară necunoscută, apoi, ascultătoare, au luat-o în cioc, și-au pus-o în spate și li s-a părut foarte greu de purtat. Dar cu timpul s-au obișnuit cu aripile și, pe măsură ce le purtau, ele s-au făcut una cu trupul lor, și păsările s-au învățat să le folosească. Desfăcându-și-le s-au avântat sus de tot deasupra pământului. Povara care le stârnise uimirea le-a dat posibilitatea să zboare, devenind pentru ele o nouă obișnuință.
Această legendă are două înțelesuri. Noi toți suntem asemenea unor păsări fără aripi, iar încercările și obligațiile pe care ni le trimite Domnul trebuie să ne învețe să ne ridicăm deasupra a tot ce este pământesc. Ne considerăm grijile ca niște poveri greu de sus, dar, dându-ne sema că Domnul ni le trimite ca să învățăm ceva de la ele, să ne ridicăm mai sus, să le primim fără murmur. Fiindcă, atunci când se prefac în aripi, ne pot ridica pănâ la cer, iar fără ele poate că am rămâne lipiți de acest jalnic pământ. Și tot ele, înălțându-ne sufletește, se prefac într-o binecuvântare. Dacă ne ferim de la îndeplinirea unei datorii, dacă încercăm să scăpăm de sarcina care ni s-a dat de purtat, pierdem posibilitatea de a ne dezvolta sufletește. Să ne purtăm sarcinile fără șovăire, cu speranța în Dumnezeu, și să nu uităm că El vrea să ni le prefacă în aripi. Aripi care ne vor purta tot mai sus, până când ne vom urca acolo unde „până și vrabia și-a aflat o casă și turtureaua cuib unde-și va pune puii: în chiar altarele Tale, Doamne al puterilor, Împăratul meu și Dumnezeul meu”.
Să nu uităm că în timpul zborului prin această viață pământească, aripile pe care ni le-a dat Dumnezeu, de multe ori plăpânde, au nevoie de protecție, de întărire și mai ales de curățire de colbul de pe pământ care le îngreunează.
Aici ne vine în ajutor dragostea lui Dumnezeu, desfășurată asemnea unor aripi largi asupra noastră, bieți călători pe acest pământ. Să alergăm iară și iară sub acoperământul Celui Preaînalt, ca să ne întărească pentru noi zboruri și, desfășurându-ne aripile, să nu uităm că nu putem zbura cu ele decât cu ajutorul lui Dumnezeu.- http://www.catehetica.ro/

Iți poți antrena mintea să răspundă la „datele recepționate” fără frică. Tot ce ai de făcut este să îți amintești cine ești și că nu este nici un moment când nu-l ai pe Dumnezeu de partea ta. Așa că pășește în ziua de mâine fără frică și nu-ți pierde timpul îngrijorându-te. Mai bine, umple-ți timpul cu idei creative despre cum să avansezi, indiferent de ce se întâmplă. – Neale Donald Walsch

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Trezire divina. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Enter your email address:Delivered by FeedBurner

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s