Poveste sentimentala

Dragostea este perfectiunea dupa care alergam , constienti sau inconstienti ,de cind ne nastem pina murim . Fiecare dintre noi isi creioneaza in inima  sa felul in care vede el dragostea . Dragostea este iubire crescuta cu dor ,radacina transformata in tulpina apoi in bobocul ce asteapta desavirsirea in propria sa floare . Dragostea este  extrema capitulare in a fi si a trai ,este luminita de la capatul tunelului  .Cuvintul dragoste ma duce cu gindul la ceva mirific insa trainic , ceva foarte serios si stabil, ceva inceput si desavirsit   . Eu cred ca atunci cind ajungem sa gustam  din cupa dragostei ni se ia ceata din sufletele noastre . Din ochi, inima si minte .Abia atunci incepem sa vedem lumea adevarata cu lumina si culoarea ei . In iubire se afla animalul brut , neimblinzit , nerabdator, iute si rebel care se consuma pe sine insusi  ,se devoreaza in pasiuni trecatoare, tumultoase si acaparatoare . Iubirea este prima doza de dragoste . Iubirea se ia usor , in trepte pentru ca nu cumva sa  devina toxica  . Omul nu stie sa fie  iubire permanent ,a uitat si a pierdut aceasta calitate . El se napusteste grosolan in  aceasta stare  care il nauceste ca un drog si ii ia mintile . Indragostitul  hotaraste cu supraplusul de energie din  inima ,fara a mai discerne intre bine si rau . Chiar daca zareste zece defecte la partener ratiunea nu mai este luata in seama si omul vede in jurul sau numai in  culoarea fericirii ; roz . Totul dureaza un timp ca apoi mirajul sa dispara , individul  se trezeste ,uneori chiar casatorit si cu copii ,intr-o familie care de cele mai multe ori este intemeiata pe fosta iubire pierduta prin anii uitarii . Aceasta este viata multor oameni care se complac in situatia de fosti iubiti , care nu mai au mai nimic in comun in afara certificatelor cu stampila de la primarie . Frumoasa viata ,frumoase caractere , trista poveste . Iata iubirea nealchimizata unde ne duce . De ce se pierde iubirea dintre noi ? Pentru ca nu stim sa o hranim . O uscam singuri daruindu-i uneori prea putin si alteori prea mult . Tragem de acea iubire , o brutalizam ,ii luam libertatea , punem sigiliu pe ea  pina o inabusim , o sufocam si apoi ne intrebam unde este ce-am facut cu ea , de ce a disparut ?   Ce ar fi ca atunci cind incepem sa simtim iubirea sa ne  hotaram sa o si  pastram  in noi vesnic ? Atunci cind suntem  iubire  egoul nostru este deja inmuiat si ne  putem  desparti usor de el . Tot atunci il vedem  pe Dumnezeu prin ochii celuilalt ; sa ne hotaram ca din acel moment sa-l vedem vesnic  pe Dumnezeu in toata creatia Sa . Sa fim  atenti la  transformarile  din fiinta noastra  , cum le percepem  si ce frumoasa  este lumea transformata astfel  ; sa o pastram  asa deoarece lumea este chiar frumoasa; noi  nu ne  facem   timp pentru frumusetea ei . Sa  ne alchimizam  singuri ,sa fim constient de ceea ce facem si de ceea ce ne  dorim . Cind cumparam o planta o luam pentru ca ne este draga  si ne place .  O udam , o curatam , o fertilizam  in ideea de a creste si a se inmulti , a inflori in culori pastelate  . Stim  de ce o ingrijim  si stim  ce trebuinte are pentru a se dezvolta . Tot asa si cu  iubirea ; este gingasa ,firava ,trebuie crescuta cu multa rabdare , cu mult drag si devotament . Daca o zbuciumam , o tavalim si mai si uitam de ea , sigur o vom pierde deoarece si  ea are nevoie de energii creatoare, nu poate trai cu energii devastatoare . Si vintul este bun atita timp cit racoreste insa atunci cind bate si pirjoleste devine un adevarat inamic . Iata ce simplu este sa fim constienti ca fiecare dintre noi purtam in suflete un simbure de iubire care doreste sa devina dragoste . Acel simbure doreste sa incolteasca frumos in noi si in fiecare primavara ne atentioneaza ; hei ce-ti doresti tu sa ramin simbure  sau sa infloresc pentru totdeauna ?  Dragostea este lumea cucerita . Chiar daca uneori ne mai pierdem prin tunelul vietii , luminita dragostei nemarginite  este acolo vesnic ,doar sa ai ochi sa o vezi si inima ca sa o simti . Nu confunda dragostea cu perioada de imperechere .Dragostea nu inseamna imperechere si nici imperecherea nu inseamna dragoste .

Pe urma ne vedeam din ce în ce mai des.
Eu stateam la o margine-a orei,
tu – la cealalta,
ca doua toarte de amfora.
Numai cuvintele zburau intre noi,
inainte si inapoi.
Virtejul lor putea fi aproape zarit,
si deodata,
îmi lasam un genunchi,
iar cotul mi-infigeam în pământ,
numai ca să privesc iarba-nclinata
de caderea vreunui cuvint,
ca pe sub laba unui leu alergind.
Cuvintele se roteau, se roteau intre noi,
inainte si inapoi,
si cu cât te iubeam mai mult, cu atât
repetau, intr-un virtej aproape văzut,
structura materiei, de la-nceput.

Nichita Stanescu -Poveste sentimentala

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Alte subiecte. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Enter your email address:Delivered by FeedBurner

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s