O mana spala pe alta

Venim in fata Sfantului Altar, tinandu-ne de maini si cantand: „Sfintilor Mucenici, care bine v-ati nevoit si v-ati incununat…”. Pe capetele noastre sunt cununile biruintei. Suntem invitati sa intelegem astfel ca ceea ce monahismul are in chip vizibil, casatoria are in chip ascuns: Calea Crucii, a jertfei de sine permanente.
Daca vrem sa privim mai in profunzime, ziua in care doi crestini se unesc prin Sfanta Taina a Cununiei, este o zi a vesniciei. Pentru ca asa cum prin Botez murim si inviem in Hristos, in mod real dar nevazut, si in Cununie participam la o taina prin care Biserica ne invesniceste. Legatura dintre barbat si femeie este chip real al legaturii dintre Hristos si Biserica. Ea incepe in rai, prin Adam si Eva, si se implineste in Imparatia Cerurilor, prin Duhul Sfant, in „Ziua cea neinserata”. Dar pentru a ajunge acolo, trece prin Cruce si Inviere.
Astfel ar trebui sa perceapa Taina cei doi miri, aflati in mijlocul Bisericii: au fost adusi acolo pentru a fi jertfiti. De aceasta data, ei sunt jertfa care se aduce lui Dumnezeu de catre Biserica. Din acel moment, ei nu mai sunt „ai lor”, ci fiecare este „al celuilalt”, si impreuna ai lui Hristos.
Deseori se considera ca scopul casatoriei – motivul pentru care oamenii se casatoresc – este ca societatea sa ii considere ca sot si sotie, sa-i priveasca asadar ca pe „celula sociala de baza” – familia. In Biserica insa – si aceasta este de fapt Cununia reala -, legamantul dintre cei doi nu are doar un rol social; acest rol social, in Cununie, este secundar. Daca privim in perspectiva cuvintele de trimitere pe care Dumnezeu le-a adresat primilor oameni („Cresteti si va inmultiti…”), vedem ca primul indemn adresat este acela de a creste. Si cresterea nu inseamna altceva decat desavarsirea, a ajunge pana la masura „barbatului in Hristos”, al omului cel duhovnicesc.
Nu intemeiem familii pentru a avea o casa, „un loc unde sa ne intoarcem seara”, sau o camera pentru copii. Intemeiem familii pentru a merge, impreuna, spre mantuire, pentru a realiza noi, prin Hristos, ceea ce Adam nu a reusit. Ne casatorim pentru ca doar in casatorie ne putem implini unul prin celalalt. Doar in casatorie sexualitatea se transforma in eros, in iubirea care ne mistuie, care se transforma in forta creatoare. Doar astfel se pot naste copiii ca rod al dragostei, prin care si noi participam la lucrarea creatoare a lui Dumnezeu. Numai astfel faptele noastre devin jertfelnice, iar casnicia devine altarul pe care se aduce aceasta jertfa de sine.
De aceea ziua cununiei este o zi a bucuriei, a bucuriei de a iubi si a fi iubit, de a te jertfi si de a fi jertfit pentru Hristos. Nu pentru ca suntem tineri, nu pentru ca suntem bogati, nu pentru ca „intram in randul lumii”, nu pentru un act, nici pentru ca „de-acum suntem oameni mari”. Ci pentru ca Hristos a inviat si ne-a deschis Calea Crucii, care nu mai duce de acum catre moarte, ci catre viata. Bucurie pentru ca vom intra pe calea ei, care ne va invesnici.
Si odata intrati pe Calea Crucii, ne vom gasi repede pe Calea Nebuniei. Pentru ca, asa cum ne explica Sfantul Apostol Pavel, „cuvantul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mantuim, este puterea lui Dumnezeu”. Intram pe acest drum care se aseamana cu o scara catre cer precum cea pictata in bisericile noastre. Pe ea urcand, vom fi precum cei ce merg pe sarma, vom fi ca niste circari, jongland ametitor cu sufletele noastre.
Odata intrati pe aceasta cale, pericolele vor veni intai din stanga, si apoi din dreapta. Lumea va incerca sa ne desparta cu saracia, apoi cu bogatia. Intai cu teama, apoi cu prea multa incredere. Ispita va fi puternica, iar apoi slaba si alunecoasa ca o vulpe care se furiseaza intre sufletele noastre. Iar daca vom rezista, atunci vom incepe sa ne implinim destinele noastre de nebuni: vom fi nebuni pentru ca iubim cand lumea uraste, vom fi nebuni pentru ca vom refuza bunatatile lumii si lumea nu va intelege. In fidelitatea noastra pentru care vom lupta pana la sange, lumea ne va privi ca pe niste oameni slabi si demodati.
Dar in toata viata noastra vom avea ocazia – si dorinta – sa ne bucuram de „puterea lui Dumnezeu”, care „intru slabiciune se desavarseste”. De vom fi crestini pana la capat, casatoria ne va face sa intelegem ce inseamna „bucuria mucenicilor”. Si vom duce aceasta casatorie pana la capat, invesnicind-o prin Duhul Sfant, Imparatia Cerurilor care va fi inauntrul nostru.
In acest mod, cred, ar trebui sa priveasca lucrurile cei doi miri cand se apropie, „cu frica de Dumnezeu, cu credinta si dragoste” de aceasta mare Sfanta Taina. In dreapta si stanga lor, nasii, iar in spatele lor familia, rudele si prietenii; bine este de vor fi in acelasi cuget cu ei. A doua zi, petrecerea va fi fost doar o amintire. Mancarea s-a mancat, oaspetii au plecat, muzica nu mai canta. Iar cei doi vor fi impreuna, singuri, incercand sa preschimbe apa ramasa in vin. Paul Cocei – http://www.crestinortodox.ro

Vedem în societatea consumistă două extreme ale familiei, care ar trebui să ne dea foarte mult de gândit: oameni înstăriți, cu casă mare, venit sigur, dar cu un singur copil sau cel mult doi, iar pe de altă parte vedem familii sărace, cu gospodărie mică și multe alte neajunsuri dar cu mulți copii.

Primii sunt priviți în societate ca descurcăreți, oameni care au știut să se realizeze în viață, oamenii responsabili, iar cei din urmă, săracii cu mulți copii, sunt paria societății, sunt inconștienții care au condamnat la sărăcie niște suflete nevinovate, și în cel mai bun caz sunt etichetați drept ”pocăiți”.

Dar copii sunt mai numeroși în familiile sărace nu pentru că părinții sunt mai puțin educați, sau mai puțin conștienți de ceea ce fac, ci pentru simplul motiv că acceptă mai ușor jertfa creșterii copiiilor, din pricina faptului că astfel de părinți sunt obișnuiți cu greul vieții.

În schimb, părinții ”descurcăreți” recurg la contracepție deoarece știu prea bine că nașterea și creșterea copiilor presupune jertfă de sine, efort constant, ceea ce contravine traiului tihnit, vieții cu griji cât mai puține.

Așa că adevăratul motiv pentru care soții de astăzi recurg la contracepție nu se datorează lipsurilor materiale, ci tocmai faptului că nașterea și creșterea copiilor reprezintă de departe cea mai grea formă de asceză în viața de familie. Asceza, care înseamnă lupta cu patimile, lupta cu răul din noi, drumul către sfințenie, lepădarea de sine pentru comuniunea cu Dumnezeu.

Încercăm să corectăm această vedere greșită a tinerilor în privința căsătoriei, familiarizați cu ideea că asceza ar fi un mod de viață tipic doar monahismului (vieții în mănăstire). Nu, căsătoria creștină nu numai că nu este străină de asceză, ci însăși scopul ei prim se fundamentează pe asceză. Scopul mântuirii este dobândirea împărăției cerurilor, dar mântuire fără asceză nu există!

Căsătoria creștină nu este cu nimic mai prejos în intensitatea ascezei față de viața monahală, ci doar mijloacele de înfăptuire a ascezei diferă.

Dacă monahiile (maici / călugărițe) se nevoiesc noaptea la slujbele de miezonoptică în mănăstire, mamele creștine se trezesc noaptea să-și alăpteze pruncii, să schimbe scutece și să aline plânsetul sugarilor, iar tăticii le ajută după puteri.

Dacă monahii (călugării) se apleacă cu fruntea în pământ, făcând zeci de metanii în fiecare zi, părinții se apleacă cu mâna spre podea în fiecare zi, de zeci de ori, pentru a strânge jucăriile aruncate sau lucrurile împrăștiate de cei mici.

Dacă monahul își taie voia sa, făcând ascultare de stareț, creștinul își taie voia sa crescând copiii care îți strică toate socotelile. Poate că azi ți-ai făcut planul ca să ieși la o pizza dar trebuie să-ți tai voia căci unul din copii tocmai s-a îmbolnăvit și are nevoie de îngrijire. Poate că pentru weekend v-ați făcut planuri să mergeți în vizită la cineva dar îți tai voia aceasta pentru că tocmai ai aflat că unul din copii are note slabe la școală și urmează să dea o lucrare luni dimineața.

O soție fără copii se plimba prin mall-uri și magazine, dar o soție care este și mamă este nevoită să meargă cu copiii la plimbare, trebuie să renunțe la sine pentru a cumpăra cele necesare copiilor. La rândul său, soțul va schimba scutece când poate altă dată se uita la un film bun sau va face lecții cu copiii când poate altă dată ieșea cu prietenii în oraș.

Copiii reprezintă punctul terminus al dragostei dintre soți, când aceștia sunt puși în situația de a trece de la o iubire pasională, covârșită de instinct, la o iubire duhovnicească, jertfelnică, complet dezinteresată.

Când soții recurg la contracepție nu fac altceva decât să-și osândească dragostea la un nivel instinctual, dominat de plăcere sexuală. Ei vor doar plăcerea, căci știu prea bine că un copil înseamnă renunțare la sine.

Când ai copii, pasiunea dintre soți scade în mod vizibil, covârșitor aș putea spune, dar tocmai acum se ivește ocazia ca dragostea să se arate debarasată de instinctul sexual, și să devină una duhovnicească, sfințitoare.

În iubirea duhovnicească, soții reduc gesturile de iubire exprimate pasional (săruturi, mângâieri, etc), dar potențează din toate puterile jertfa de sine, pe fondul creșterii copiilor: unul doarme noaptea cu copiii când celălalt este epuizat, unul spală vase ca celălalt să aibe un mic răgaz de odihnă, unui îi servește pe ceilalți cu mâncare când tocmai lui îi este cel mai mult foame, etc.

Toate aceste renunțări la sine de dragul și trebuința celorlalți sunt forme de asceză în viața de familie. Ori contracepția este refuzul ascezei în familie. Numai că neînsușirea ascezei este egală cu pierderea mântuirii căci spune Sfântul Isaac Sirul că nimeni nu s-a suit la cer cu răsfățul.

Dincolo de clasicul motiv al lipsei de posibilități, contracepția este o dorința clară de a pune stop jertfei / suferinței la care ești supus ca părinte. Primul copil este acceptat ușor de soți… pentru că așa face toată lumea. Și al doilea, pentru că societatea promovează familia perfectă cu doi copii, dar de la al 3-lea copil în sus trebuie să ai credință în Dumnezeu ca să accepți viețuirea creștină și să înțelegi că viața adevărată nu este cea promovată de mass-media, ci e jertfă continuă, până la moarte, până când îți dai ultima suflare.

Dar creșteera copiilor, pe lângă jertfa la care-i supune pe părinți, vine și cu mari bucurii, vine ca o împlinire a familiei. Fiecare copil nou primit de la Dumnezeu în sânul familiei este un nou mod de a-ți exprima dragostea, o altă modalitate de a renunța la tine și de a iubi pe celălalt.

De ce recurg soții la contacepție? De frica suferinței. Dar viața… viața unui copil e mai presus de orice pe acest pământ.De ce recurg soții la contacepție? Pentru că nu vor să-și îndumnezeiască iubirea! Claudiu Balan – http://www.ortodoxiatinerilor.ro

La urma urmei, răbdarea este credința în puterea binelui !

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Trezire divina. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Enter your email address:Delivered by FeedBurner

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s