Credinta copiilor si drumul acestora spre Hristos

Cine poate vorbi despre durerea pe care o încearcă o mamă văzându-şi copilul – chiar şi tânăr adult fiind – că o ia pe căi greşite? Şi, din nefericire, nu e doar cazul familiilor „fără Dumnezeu“, ci chiar şi în familii credincioase au loc astfel de drame. Ce putem face, ca şi părinţi, în faţa realităţii unui fiu risipitor care ne pleacă din casă, care pleacă din Biserică şi nu ştim dacă se va mai întoarce vreodată?

Mai ales când ştiţi că aţi făcut tot ce a fost posibil ca să creşteţi un copil cu frica lui Dumnezeu, că aţi căutat să duceţi o viaţă cât mai curată, integră, lipsită de ipocrizie, plăcută Domnului, că aţi făcut tot ce v-a stat în putinţă să-i asiguraţi toate condiţiile materiale şi spirituale pentru o dezvoltare cât mai armonioasă. Şi iată că băiatul sau fata cu care până mai ieri vă puteaţi înţelege, care mergea cu drag la biserică, peste noapte parcă s-a transformat într-o persoană pe care nu o mai cunoaşteţi şi care face tot felul de lucruri care ştiţi sigur că pot avea consecinţe dezastruoase. Că ia decizii pe care nu le-aţi fi luat pentru el sau ea nici într-o mie de ani. Ori nu v-aţi fi aşteptat să le ia. Că a început să meargă în locuri pe care în niciun caz n-aţi fi vrut să le frecventeze. Ce s-a întâmplat cu copilul? Este posibil, aflaţi în deznădejde, chiar să spuneţi: „cum a putut să-mi facă una ca asta?“.

De multe ori vrem ca noi să îndreptăm lucrurile

Totuşi, este copilul nostru iubit, aflat în responsabilitatea noastră încă de la naştere. În faţa lui Dumnezeu, am fost responsabili pentru el. Şi „ştim“ că el nu se poate descurca fără supervizarea noastră. De aceea, avem tendinţa de a-i repeta tânărului lucruri care nu mai sunt o noutate, pentru că i-au fost spuse încă din copilărie: „vorbeşte frumos cu oamenii“, „nu mânca dulciuri înainte de masă“, „alege-ţi prietenii cu grijă“, „nu trânti uşa“, „nu te urca băut la volan“ „vorbitul exagerat la telefon dăunează“, „nu uita că ai examen“, „trezeşte-te la timp pentru a merge la biserică“, ori de a-l apostrofa pentru deraierile prin care trece. Totuşi, pe măsură ce creşte, putem fi siguri că tânărul nostru ştie deja care ne sunt opiniile în legătură cu acele aspecte. Vom vedea chiar că, pe cât insistăm, pe atât se îndepărtează şi se răceşte relaţia. Pentru că le ştie, dar nu se mai conformează lor…, deoarece are voie să nu vrea. Dacă aveţi un asemenea copil, înseamnă că este momentul să vă confruntaţi cu faptul că perioada instructajului s-a terminat şi începe o altă etapă în care totuşi puteţi lua atitudine. Dar nu cu privire la comportamentul lui – ce să facă sau nu -, ci la limitele dumneavoastră. Spre exemplu, dacă un prieten de-al vostru invitat în casă este fumător, nu îi veţi interzice să fumeze în afara casei. Totuşi, în casa voastră, puteţi să nu-i permiteţi. Ori dacă vecinul se urcă la volan în stare de ebrietate, din nou, nu-l puteţi împiedica. Dar puteţi să nu vă urcaţi cu el în maşină să vă ducă undeva. La fel şi în cazul copilului dumneavoastră, trecut deja înspre maturitate, va fi nevoie să-i acordaţi libertatea de a ajunge la consecinţele naturale ale acţiunilor alese, oricât de dureroase ar fi acestea. Acum aveţi de acceptat, precum tatăl fiului risipitor, „plecarea“ acestuia. Este momentul unui salt de credinţă, în care să predaţi total această grijă a responsabilităţii pentru el Domnului. Este greu, pentru că la început poate părea lipsă de implicare ori lipsă de grijă faţă de copil. Parcă nu de mult îi spuneaţi să-şi pună fularul la gât. Totuşi, este o fază în care se face trecerea de la responsabilitatea voastră pentru el, la asumarea de către el însuşi a propriei responsabilităţi în faţa lui Dumnezeu, în faţa lui însuşi.

O poartă deschisă pentru fiul risipitor

Tot de ajutor e crearea unui teren neutru pe care vă veţi putea întâlni cu tânărul „străin“. O activitate pe care o făceaţi împreună încă din copilărie şi încă nu e refractar la ea sau chiar ceva nou – un joc, un film, mers la cumpărături, o excursie etc. Ceva „ca doi maturi“. Acestea sunt clipe în care îi arătaţi că nu-l respingeţi, că sunteţi tot acolo, aşteptându-l. Bineînţeles, evitând discuţiile care ştiţi că nu duc decât la situaţii conflictuale, cel puţin la momentul actual. Este o zonă esenţială, o poartă deschisă la momentul la care fiul risipitor ar vrea să se întoarcă acasă. Chiar dacă el pleacă acum trântind uşa, voi, ca părinţi, arătaţi-i că ea nu e încuiată, ci poate fi deschisă oricând se hotărăşte să se întoarcă. Şi că el e cel care o va putea deschide, el e cel care trebuie să apese pe clanţă.

În cele din urmă, evitaţi să vă învinovăţiţi pentru eventualele greşeli din educaţie, care l-ar fi putut aduce aici. Fireşte, veţi recunoaşte ce aţi greşit, vă veţi spovedi şi vă veţi cere iertare pentru greşelile făcute, rugândul-L pe Domnul să îndrepte El ce veţi fi greşit. Modul de abordare a păcatului nu se schimbă. Dar nu este nevoie să rămâneţi blocat în asta şi să vă consideraţi singurul vinovat, din simplul motiv că nu este adevărat. Copilul beneficiază de acelaşi dar de la Dumnezeu, pe care l-aţi primit şi dumneavoastră: acela al voii libere. El a putut face acele alegeri şi este liber şi să se întoarcă. El face alegeri acum greşite, căutându-şi bucuria, căutându-L pe Dumnezeu, chiar dacă nu ştie ce caută.

Este o etapă foarte grea, dar care, abordată cu înţelepciune, va trece fără prea mari traume şi veţi putea primi apoi în braţele părinteşti un adult capabil să ia decizii responsabile pentru propria viaţă, având o relaţie personală cu Dumnezeu. Ori poate va trece prin consecinţe dureroase, care vă vor frânge inima. Nu vă pierdeţi nădejdea, pentru că el e în mila Domnului. Nu uitaţi de rugăciunea pentru întoarcerea lui, cel mai eficient instrument pe care îl aveţi mereu la îndemână şi care va face să se poată spune şi despre dumneavoastră: „nu este posibil ca să se piardă copilul atâtor lacrimi“.

Şi poate se va întoarce cândva plângând, spunând ca şi Fericitul Augustin: „Târziu Te-am iubit, Frumuseţe atât de veche şi atât de nouă, târziu Te-am iubit. Tu erai înlăuntrul meu şi eu eram în afară şi acolo Te căutam şi mă aruncam eu – cel ce şi-a pierdut frumuseţea – asupra acestor lucruri frumoase pe care Tu le-ai făcut. Tu erai cu mine, dar eu nu eram cu Tine. Mă ţineau departe de Tine frumoasele lucruri care, dacă nu ar fi în Tine, nu ar exista. M-ai chemat – şi m-ai strigat şi ai rupt surzenia mea. Ai strălucit şi ai alungat orbirea mea. Ai răspândit o mireasmă şi am respirat-o şi acum suspin după Tine. Te-am gustat şi mi-e foame şi sete. M-ai atins şi am luat foc, arzând după pacea Ta.“ – http://www.doxologia.ro
Un copil credincios este, in primul rand, un dar al lui Dumnezeu. Atunci cand Mantuitorul Iisus Hristos a spus parintilor: „Lasati copiii si nu-i opriti sa vina la Mine, ca a unora ca acestia este imparatia cerurilor” (Matei 19, 14) a aratat, parca, inclinatia fireasca a copiilor spre credinta in Dumnezeu, pe care parintii nu trebuie sa o strice, cu patimile lor.

Inca din primele zile de viata !

Credinta copilului trebuie ingrijita inca din perioada sarcinii, precum indeamna Cuviosul Paisie Aghioritul, zicand: „Educatia copilului incepe inca din perioada sarcinii: daca mama, care poarta in pantece, se supara si se mahneste, atunci si fatul se tulbura in ea, iar daca mama se roaga si traieste duhovniceste, copilasul din pantecele ei se sfinteste. De aceea, femeia, atunci cand este insarcinata, trebuie sa rosteasca rugaciunea lui Iisus, sa citeasca putin din Evanghelie, sa psalmodieze, sa nu-si pricinuiasca nelinisti, dar si ceilalti sa caute sa nu o mahneasca. Facand astfel, copilul care se va naste va fi sfintit, iar parintii nu vor avea probleme cu el nici cand este mic, nici cand va creste mare.”

Dupa nastere, o educatie crestina are toate sansele sa pazeasca nestingherita credinta copiilor si drumul acestora spre Hristos, mai ales cand aceasta incepe cat mai devreme, precum indeamna Sfantul Clement Alexandrinul, zicand: „Lectiile fundamentale ale vietii trebuie sadite in suflet de la o varsta cat mai frageda. Pentru copii, lectia esentiala este aceea de a-L cunoaste pe Dumnezeul Cel vesnic, pe Datatorul vietii vesnice.”

Fiecare copil are mai multa nevoie de modele, decat de critici, deoarece mai scurt si mai usor este drumul prin pilde, decat cel prin invataturi. Intr-un cuvant de invatatura, parintele Arsenie Muscalu, spune: „Copiii sunt o oglinda a parintilor, problema copiilor este aproape intotdeauna problema parintilor. Sa se ingrijeasca parintii sa locuiasca Hristos in ei, in inima lor, si atunci din inima lor va trece Hristos si in inima copiilor, fara indoiala.”

Despatimirea parintilor pastreaza si creste credinta in copii, care privesc spre cei dintai cu luare aminte si ii copiaza, precum spune Cuviosul Paisie: „Copiii ii copiaza pe parinti inca din leagan. Imita ceea ce fac cei mari si le inregistreaza pe toate in „caseta” lor goala. De aceea, parintii trebuie sa se osteneasca sa-si taie patimile lor. Indiferent daca pe unele le-au mostenit de la proprii lor parinti, ei vor da socoteala lui Dumnezeu, nu numai pentru ca nu s-au nevoit sa le taie, ci si pentru ca le transmit copiilor lor. (…)

Atunci cand copiii sunt ajutati de mici si se umplu de Hristos, ei vor fi langa El totdeauna, si chiar daca ar devia putin, atunci cand vor creste, datorita varstei sau a unei rele prietenii, pe urma iarasi se vor intoarce la El, pentru ca frica de Dumnezeu si evlavia, care au adapat inimile lor, inca din varsta copilariei, nu este cu putinta sa fie uitate vreodata.”

Smerenia parintilor

Parintii smeriti atrag mila si ajutorul lui Dumnezeu. Daca parintii au smerenie si frica de Dumnezeu, toate lucrurile din casa lor merg bine, inclusiv purtarea copiilor, caci Domnul ii ajuta nespun de mult pe copiii ai caror parinti isi pun nadejdea in El. Parintii, insa, sa nu-si asuma virtutile copiilor, care sunt daruri ale lui Dumnezeu, ci doar pacatele acelora, care vin din nepurtarea lor de grija.

Sopul educatiei copiilor este hotarator, precum spune Cuviosul Paisie: „Pentru ca fiii sa mearga pe calea lui Dumnezeu trebuie ca si parintii lor sa traiasca corect duhovniceste. Unii parinti credinciosi incearca sa-si ajute copiii sa devina buni nu pentru ca-i preocupa mantuirea sufletului lor, ci numai pentru ca vor sa aiba copii buni. Adica, mai mult se mahnesc pentru cele pe care le spun oamenii despre copiii lor, decat pentru faptul ca ar putea merge in iad. Si, atunci, cum sa mai ajute Dumnezeu? (…) Daca parintii il indeamna pe copil din frica de Dumnezeu, atunci, si Dumnezeu ajuta, si copilul se foloseste, iar daca fac aceasta din egoism, atunci nu ajuta Dumnezeu. De multe ori, copiii sufera din pricina mandriei parintilor.”

Educatia crestina trebuie sa se bazeze pe dragoste si intelegere, astfel incat copiii sa ajunga sa-L iubeasca pe Dumnezeu si Biserica Sa, iar nu sa o respinga, ca pe ceva impovarator, catre care au fost constransi. In acest sens, Cuviosul Paisie Aghioritul spune: „Scopul nu este sa-i duca pe copii cu sila la Biserica, ci sa-i faca sa o iubeasca. Viata sfanta a parintilor aduce in sufletul copiilor lor o incredintare launtrica, care ii face sa se supuna in mod firesc, si astfel cresc intr-o atmosfera de evlavie, avand o indoita sanatate, fara traume psihice.”

Familia sa traiasca liturgic !

Cand familia duce o viata liturgica, atat prin participarea sustinuta la sfintele slujbe, cat si prin rugaciunea casnica, copiii vor avea toate sansele sa creasca darul credintei, primit de la Dumnezeu.

Viata liturgica este, in primul rand, viata bisericeasca, adica: participarea la Sfanta Liturghie si la celelalte slujbe comune; marturisirea pacatelor, in Spovedanie, si impartasirea cu Sfintele Taine; cinstirea Sfintelor Moaste si participarea la procesiuni organizate de Biserica; vizitarea manastirilor si intocmirea unor acatiste cu nume, spre pomenire; intalnirea cu preoti, calugari si maici cu viata linistita.

Mai apoi, pentru a fi deplin roditoare, viata liturgica trebuie sa patrunda si in casa parinteasca, astfel incat, intre Biserica si casa, copilul sa nu observe diferente prea mari. Evlavia casnica a parintilor are mare insemnatate in viata copiilor.

Rugaciunile trebuie facute de catre toti membrii familiei, impreuna. Fara a-i sili, parintii trebuie sa-i invete pe copii sa se roage inca de mici, binestiind ca rugaciunile acestora pot face si minuni, precum spune Cuviosul Paisie Aghioritul: „Orice lucru pe care il cer copiii de la Dumnezeu, El il daruieste lor, pentru ca au multa nevinovatie si, de aceea, Dumnezeu asculta rugaciunea lor cea curata.”

Pe copii se cuvine sa ii invatam nu numai rugaciuni special compuse pentru ei, ci si rugaciunile comune, precum „Imparate ceresc”, „Sfinte Dumnezeule”, „Preasfanta Treime”, „Tatal nostru…”, „Mantuieste, Doamne, poporul Tau” si altele asemenea, pe care acestia le aud la sfintele slujbe.

Daca in casa este amenajat un colt de rugaciune, este bine ca rugaciunile sa fie savarsite acolo. Aprinderea candelei sau a lumanarii, inaintea icoanelor, tamaierea casei si stropirea acesteia cu Aghiasma este o randuiala care ii bucura mult pe copii, aceasta putand fi savarsita cand de un membru al familiei, cand de un altul.

Parintii sa se poarte cu noblete fata de copii, caci, altfel, daca ii vor tine pe copii la toate rugaciunile, acestia se vor plictisi si se vor revolta. Important este ca, indiferent cat de obositi sau bolnavi ar fi, copiii sa nu neglijeze complet rugaciunea, ci sa o pastreze catusi de putin, urmand parintilor lor.

Luarea mesei in familie este inca un prilej de a cultiva credinta copiilor, caci rugaciunea savarsita inainte de masa si rugaciunea de multumire, savarsita dupa masa, constituie un semn vazut al faptului ca Hristos salasluieste impreuna cu familia, la acea masa.

Culcarea copiilor este un moment de mare apropiere intre parinti si copii, drept pentru care, copiii il pastreaza multa vreme in inima lor. Astfel, cu aceasta ocazie, parintii pot citi copiilor povesti crestine pentru copii, pe piata aparand tot mai multe carti de acest gen, si le pot canta diverse cantari bisericesti scurte, precum „Sfinte Dumnezeule” sau „Doamne, miluieste!”

… inca nu e prea tarziu !

Cand scade increderea parintilor in Dumnezeu, scade si increderea copiilor in parinti. Parintii care au neglijat darurile si ajutorul lui Dumnezeu, in cresterea copiilor, se pot intoarce oricand catre Acesta, cu smerenie si cu pocainta, cerand mila pentru copiii lor necredinciosi, binestiind ca, atunci cand copiii lor nu ii mai asculta despre Dumnezeu, cu siguranta Dumnezeu inca ii asculta despre copiii lor.-Teodor Danalache http://www.crestinortodox.ro
Mai multe despre acest subiect puteti citi si aici : http://www.sfaturiortodoxe.ro/educareaortodoxa.htm

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Trezire divina. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Enter your email address:Delivered by FeedBurner

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s