Gustați și vedeți că bun este Domnul

Avem mare nevoie de experiența înaintașilor noștri pe calea pocăinței lăuntrice și a urcușului duhovnicesc, avem nevoie de aceste lecții de viață sfântă ptr a putea învinge in lupta duhovnicească. Sfinții Bisericii noastre ne pun înainte experiențele lor ascetice, întâmplările vieții lor drept călăuze. Așadar noi avem marea șansă de a merge pe o cale bătătorită de milioane de Sfinți care au experiat în viața lor căderea cât și înălțarea prin smerita cugetare. Așadar la întrebarea „cum să biruim mândria?” Sfinții Părinți ne oferă aceste lecții de viață autentice:

Dacă voiești să birui slava deșartă, să nu iubești laudele, nici cinstirile, nici hainele scumpe, nici locurile de frunte, nici întâietățile, ci, dimpotrivă, să te bucuri când ești ocărât, și necinstit, și să te mustri pe tine însuți că ești mai păcătos decât toți păcătoșii.
Dacă vrei să înfrângi trufia, despre nimic din ceea ce faci să nu zici că se face prin ostenelile tale sau prin puterile tale, ci fie că postești, fie că petreci vremea în priveghere, fie că dormi pe pământul gol, fie că te îndeletnicești cu cântarea psalmilor, fie că faci multe metanii până la pământ, să zici: „Numai cu ajutorul lui Dumnezeu și cu ocrotirea lui Dumnezeu se face aceasta, nu cu puterea mea și nu cu strădania mea.”
Un oarecare stareț înțelept încerca să-l povățuiască pe un frate ce se mândrea, însă acela i-a răspuns: „Iartă-mă, părinte, dar nu sunt mândru.” Starețul i-a răspuns:
„Și cum puteai să dovedești mai limpede că ești mândru decât zicând aceasta, că nu ești mândru?”
Da, mândria este oarbă, nu se vede pe sine. Mândria este o născocire a diavolului. Iată odraslele ei: mânia, clevetirea, întărâtarea, fățărnicia, ura, cârtirea, nesupunerea. Ea rămâne neclintită în părerea sa, se supune numai cu greutate, nu suferă să i se facă observație, însă îi plce să facă observație altora; aruncă cu vorbele fără să chibzuiască. Cei mândri suferă foarte mult de gânduri hulitoare și sunt înclinați spre idolatrizarea de sine.
Acum voi vorbi despre smerenie. O, fericită smerenie! Tu ești dumnezeiască, fiindcă ai plecat cerurile, și te-ai întrupat în omenie, și ai pironit de Cruce păcatul întregii lumi. Sufletul meu se cutremură – cum aș putea să spun ceva despre măreția ta?
Iată ce spun despre smerenie Sfinții Părinți cei înțelepțiți de Dumnezeu. Din ea vin blândețea, bunăvoința, liniștea, milostivirea, purtarea lină, supunerea.
Cel smerit nu iscodește lucrurile de nepătruns, pe când cel mândru vrea să cerceteze adâncul judecăților lui Dumnezeu.
Cel smerit nu se laudă cu înzestrările sale firești și nutrește dezgust față de laudele omenești. Dacă cineva stropește cu păcură, omul îmbrăcat în haine de mătase se ferește, ca să nu fie murdărită îmbrăcămintea lui scumpă: și cel smerit fuge de slava de la oameni.
Însușirea smereniei este de a vedea la sine păcatele, iar la ceilalți – însușirile bune. Însușirea trufiei este de a vedea la sine doar lucruri bune, iar la ceilalți – doar lururi rele.
Iată încă o trăsătură a smereniei: ea este simplă, deschisă și firească. Iar ce este smerenia și cum se naște ea in suflet, nimeni nu poate lămuri prin cuvinte dacă omul nu va afla singur, din experiență. Numai din vorbe nu poate să învețe.
Ava Zosima vorbea despre smerenie. Îl asculta un sofist învățat, care l-a întrebat: „Cum de te socoți păcătos? Oare chiar nu știi că ești sfânt? Oare nu știi că ai virtuți? Doar vezi că împlinești poruncile, și, cu toate astea, te socoți păcătos?”
Starețul n-a găsit ce să zică decât atât: „Nu știu cum să-ți spun, însă eu mă socot păcătos.”
Sofistul a stăruit, vrând să afle cum se poate una ca asta – și starețul iar n-a găsit ce să zică, ci doar a răspuns cu sfânta simplitate: „Nu mă tulbura – eu chiar mă socot așa.”
Era de față acolo Ava Dorotei, și acesta l-a lămurit pe sofist că după cum în științe există deprinderi pe care omul le are, însă nu poate arăta cum face lucrul cu pricina, așa și cu smerenia. Ava Zosima l-a îmbrățișat pe Ava Dorotei și a zis: „tu ai priceput, așa este, precum ai zis”.Iar sofisul a rămas mulțumit de lămurirea primită.-Cum să biruim mândria – Schiigumenul Sava
Domnul ne vrea desăvârșiți!„Căci voia lui Dumnezeu aceasta este: sfințirea voastră”.
Unii oameni, chiar dacă sunt credincioși, nu-și dau seama că o credință vie îi obligă să tindă spre desăvârșire. Se mulțumesc cu o existență mediocră, netulburată, dorind ca toate să rămână neschimbate; nu-i duce gândul nicicum la schimbări radicale, care să se producă în ei sau cu participarea lor. „Credința fără fapte este moartă” spune Apostolul Iacob, iar faptele de iubire, de jertfire de sine, întărirea puterilor noastre duhovnicești, frânarea aplecărilor spre păcat, conduita noastră morală în general, hotărârea de a-l urma pe Hristos, toate acestea decurg firesc numai dintr-o credință profundă și adevărată „Căci voia lui Dumnezeu aceasta este, sfințirea voastră”.
Domnul ne vrea desăvârșiți, în el nu ne vom găsi doar izbăvire de ispite, ci și nesecat izvor de putere duhovnicească.
Domnul ne iartă greșelile, cu condiția să nu le mai repetăm, El ne deschide o ușă, dar nu ne lasă să intrăm prin ea neînnoiți, împovărați de vechile noastre păcate, cu năravuri rele și cu gânduri perverse.
Bolnavii de lepră au nevoie nu numai de iertarea păcatelor, ci și de vindecare.
Și cu noi lucrurile stau la fel.
Avem nevoie de iertare, dar în același timp ne trebuie și un mijloc de vindecare de bolile noastre sufletești.
Într-o scrisoare către un confrate o față bisericească spunea: „Nu înceta să-ți convingi turma pe care o păstorești că suprema fericire constă în sfințenie și că scopul final al jertfei răscumpărătoare a Mântuitorului este acela de a-i aduce pe oameni la sfințenie și la urmarea lui Hristos”.
„Aud (cuvântul lui Dumnezeu), dar umblând cu grijiile și cu bogăția și cu plăcerile vieții, se înăbușă și nu rodesc”.
Așa vorbește Mântuitorul despre sămânța căzută între spini, care înăbușă cuvântul lui Dumnezeu. Dacă sămânța prinde rădăcini, planta începe să crească, ajunge până la o anumită înălțime, dar fiind supusă unor influențe ale lumii, nu aduce rod. Aici întâlnim un cuvânt asupra căruia ar trebui să stăruim: „umblând”.
Adică, mișcându-se, revenind în vâltoarea deșertăciunilor vieții, ajung să nu se mai gândească la cele înalte. Pe un asemenea sol, cuvântul lui Dumnezeu nu poate da roade. De cele mai multe ori, cele ale vieții le înăbușă pe cele ale spiritului.
Cuvântul lui Dumnezeu este înăbușit de desfătările trupului, de distracții și preocupări lumești.
Nu te poți ocupa în același timp de împărăția lui Dumnezeu și de împărăția lumii.
Atâta timp cât ne îngrijim și ne silim pentru multe , uităm, inevitabil, că „de un singur lucru avem nevoie”.
Oamenii, îndeosebi cei tineri, se arată prudenți când vine vorba de viața creștină, considerând că ea le-ar putea răpi orice bucurie, că le va impune un mod de viață rigid și monoton. Este o prejudecată, care îi face pe mulți să se oprească în pragul acestei vieți. „Gustați și vedeți că bun este Domnul” spune Sfânta Scriptură.
Toți cei care au gustat s-au convins că nici-o desfătare pământească nu se poate asemui cu acea bucurie prisositoare, cu profunzimea acelei păci și cu deplinătatea acelei vieți pe care o dă Domnul celor ce Îl iubesc.- http://www.catehetica.ro

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Trezire divina. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Enter your email address:Delivered by FeedBurner

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s