Omul trebuie să primească adevărul lui Dumnezeu în adâncul inimii lui

Un filmuleț care aduce o exemplificare a felului în care sunt ispitiți creștinii. Părintele Arsenie Papacioc exemplifică acest lucru și ne pune în vedere care este cea mai grozavă ispită pentru un creștin, – ispita cea de-a dreapta – este aceea: când crede omul că este bine, și nu este așa. 

(…) Cineva a scris un articol în care zicea “nu ne obliga să facem munca asta grea cu fericirea”. Nu vrem să fim fericiti. Vrem să trăim cu pasiune. Ne plac suisurile și coborâsurile vietii. Ne place să suferim, pentru că e atat de bine când suferinta încetează, pentru o vreme(…)

Acum, să ne întoarcem la fericire sau prosperitate. În primul rând, în ciuda spuselor intelectualilor francezi, se pare că nimeni nu se trezește dimineata spunându-si “Pot să sufăr toata ziua?” Ceea ce înseamnă că, într-un anume fel, constient sau nu, direct sau indirect, pe termen scurt sau lung, indiferent ce facem, ce sperăm, ce visăm, cumva, totul este legat de o dorintă adâncă si profundă, de a fi mulțumiți sau fericiți. După cum spunea Pascal, chiar și cel care își pune ștreangul de gât, își dorește ca suferința să înceteze – doar că nu găsește o altă cale de a o opri. Apoi, dacă analizati literatura – fie ea estică sau vestică – puteți găsi o mulțime de definiții ale fericirii. Unii oameni spun: cred doar în rememorarea trecutului, în imaginarea viitorului, niciodată în prezent. Alții spun că fericirea este chiar în momentul de față, constă în prospețimea clipei. Iar asta l-a făcut pe Henri Bergson, filosoful francez, să spună: “Toți marii gânditori ai omenirii au tratat foarte vag subiectul fericirii, pentru ca fiecare dintre ei să o definească în termenii proprii.”

Asta ar fi în regulă dacă ar fi vorba doar de o preocupare secundară a vieţii. Dar dacă este vorba de ceva care va hotărî calitatea fiecărei clipe din viaţa noastră, atunci ar fi bine să ştim ce este, să avem o idee mai exactă. Şi, probabil, faptul că nu o cunoaştem este motivul pentru care, atât de des, deşi căutăm fericirea, se pare că-i întoarcem spatele. Chiar dacă vrem să evităm suferinţa, se pare că alergăm spre ea. Iar asta are probabil, la bază, nişte confuzii.

Una dintre cele mai des întâlnite este aceea că fericirea înseamnă plăcere. Dar, dacă analizaţi caracteristicile acestor două concepte, plăcerea depinde de timp, de obiectul său, de loc. Natura sa se schimbă. Un minunat tort de ciocolată: prima înghiţitură este delicioasă, a doua nu prea, apoi ne îngreţoşează. Aceasta este natura lucrurilor: obosim. Am fost un mare fan Bach. Îi cântam piesele la chitară. Pot să-l ascult de două, trei, cinci ori. Dacă ar trebui să-l ascult 24 de ore, non-stop, ar fi foarte obositor. Dacă ţi-e foarte frig şi te apropii de un foc, e minunat. Apoi, după câteva clipe, te îndepărtezi puţin intrucat începe sa te ardă. Într-un fel, experienţa se toceşte, chiar în timp ce-o trăieşti. Şi, de asemenea – şi stiţi acest lucru – nu e ceva care radiază în exterior. De exemplu, poţi simţi o plăcere intensă, în timp ce cei din jurul tău suferă.

Atunci, ce este fericirea? Iar fericirea e, desigur, un cuvânt foarte vag, aşa că o voi numi “stare de bine”. Cred că cea mai bună definiţie, conform concepţiei budiste, este că starea de bine nu e o simplă senzaţie de plăcere, ci un sentiment profund de linişte şi împlinire, o stare care pătrunde şi stă la baza tuturor stărilor emoţionale şi a tuturor bucuriilor şi tristeţilor pe care le poţi simţi. S-ar putea ca acest lucru să vă surprindă. Putem să avem o stare de bine, în timp ce suntem trişti? Într-un fel, de ce nu? Pentru că vorbim de niveluri diferite.

Imaginaţi-vă valurile care se izbesc de ţărm. Când te afli la baza valului, te loveşti de fund. Te loveşti de pietre. Când faci surfing pe creasta valului, eşti extaziat. Aşa că treci direct de la extaz la depresie; nu există adâncime. Dacă priviţi largul mării, suprafaţa apei ar putea fi calmă precum o oglindă. Ar putea fi şi furtuni, dar adâncul oceanului e tot acolo, neschimbat. Cum vine asta? Poate fi vorba doar despre o stare de fapt, nu de o emoţie sau de o senzaţie trecătoare. Până şi bucuria, care poate fi izvorul fericirii. Dar există şi o bucurie răutăcioasă: te poţi bucura de suferinţa cuiva.

Cum pornim în căutarea fericirii? Adesea căutăm în afară. Credem că dacă putem aduna una şi alta, toate condiţiile orice pentru a fi fericiţi. A avea totul, a fi fericit. Această sintagmă dezvăluie deja blestemul ce destramă fericirea. A avea totul. Dacă ne lipseşte ceva, totul se destramă. Iar când lucrurile nu merg cum trebuie, încercăm atât de mult să le reparăm în exterior, dar controlul nostru asupra lumii exterioare este limitat, temporar şi adesea iluzoriu. Să privim premisele interioare. Nu sunt oare mai puternice? Nu e oare mintea cea care transformă premisele exterioare în fericire sau suferinţă? Şi nu e mintea mai puternică? Ştim, din experienţă, că putem fi într-un mic paradis şi, cu toate astea, să fim complet nefericiţi în interior.

Dalai Lama a fost odată în Portugalia, unde se construiau foarte multe clădiri. Într-o seară, a spus: “Uitaţi, faceţi toate aceste lucruri, dar nu ar fi frumos să construiţi ceva şi în interiorul vostru?” ”Dacă nu faceți asta, chiar și în cazul în care dobândiți apartamentul high-tech de la cel de-al o sutălea etaj al unei clădiri foarte moderne și confortabile, dacă sunteți profund nefericiți în interior, nu veți căuta decât o fereastră pe care să vă aruncați.” În schimb, pe de altă parte, cunoaștem mulţi oameni care întâmpină situații foarte dificile, dar reușesc să-și păstreze seninătatea, forța și libertatea interioare, încrederea. Așadar, dacă forma interioară este puternică, desigur condiţiile exterioare influențează, și e minunat să trăiești mai mult, mai sănătos, să ai acces la informații, la educație, să poți călători, să dispui de libertate – toate acestea sunt de dorit. Nu sunt însă de ajuns, ci doar un ajutor auxiliar, circumstanțe. Experienţa ce explică totul se află în interiorul minții. Așa că atunci când ne întrebăm cum să alimentăm condițiile necesare pentru fericire, pe cele interioare, care sunt cele care vor submina fericirea, pentru toate acestea avem nevoie de experiență.

Trebuie să învățăm că există o anumită stare de spirit care duce la această înflorire, la această bunăstare, la ceea ce grecii numeau eudaimonia, înflorire. Altele sunt contrare stării de bine. Prin urmare, dacă ne analizăm experiențele – furia, ura, gelozia, aroganța, dorința obsesivă, lăcomia puternică – vedem că nu ne provoacă o stare prea bună odată ce le-am experimentat. De asemenea, sunt dăunătoare fericirii altora. Putem, așadar, să spunem: cu cât acestea ne invadează mai mult mintea, cu atât ne simțim mai rău, mai chinuiți, precum o reacție în lanț. Dimpotrivă, toată lumea știe în adâncul său că printr-un act de generozitate altruistă, făcut de la distanță, fără ca nimeni să nu afle de el, putem salva viața unui copil, să facem pe cineva fericit. Nu avem nevoie de apreciere. Nu avem nevoie de recunoștință. Simplul fapt de a face asta ne umple cu un sentiment de adecvare cu natura noastră profundă. Ne-ar plăcea să fim așa tot timpul. […]- http://filedelumina.ro

Era odată un om care avea o baltă pe ţarina lui. Şi s-a gândit s-o sece. A început a scoate apa cu găleata din ea. Dar truda lui era zadarnică. Mlaştina continua să existe, cu toate orătăniile din ea.
Atunci, un gospodar priceput i-a zis:
– Ca să scapi de ea, seacă-i mai întâi izvoarele.
Şi aşa a făcut. După ce i-a secat izvoarele, balta s-a uscat, pământul s-a făcut bun de arătură, şi încă din cel mai bun.

Aşa-i şi cu cele ale sufletului. Vrei să seci mlaştina vieţii tale? Vrei să dai vieţii tale un duh nou? Trebuie mai întâi să seci izvoarele păcatelor tale: sudalmele, băutura, fumatul, trufia, lenea, vorbele deşarte, defăimările, pizma şi toate cele asemenea lor
Sfantul Grigorie cel Mare a fost intrebat de un ucenic:
– „Cine trebuie sa ne fie cu adevarat prieten?”.

Sfantul Grigorie i-a raspuns:
– „Prieten imi este cel care imi arata greselile si dusman imi este acela care ma lauda”.
Oreste: Cred ca in ubicuitatea Sa perfecta, Domnul se face cunoscut fiecaruia, exact in felul si forma pe care cineva o poate intelege perfect. Daca unii il numesc Dumnezeu, altii Sublimul Arhitect al tuturor lumilor, Sursa, Fiinta, Marele Anonim etc, il putem considera, asadar Inceputul si Sfarsitul. Uneori, el se manifesta si ca Marele Regizor.

Imi imaginez Judecata de Apoi, ca pe vizionarea a doua filme. Cel cu tot ceea ce ai fi putut sa realizezi cu talentele si calitatile cu care El te-a inzestrat, si apoi, filmul cu ceea ce ai gandit, vorbit si ai facut in aceasta viata. Rusinea care te cuprinde prin comparatie se numeste Iad, iar mandria, bucuria, implinirea, evident daca ai motive sa te asemeni dupa chip si esenta cu Tatal Ceresc, capata semnificatia Raiului.Ne judem singuri, in deplina Constiinta, eliberata de patimi si vicii.-http://codulluioreste.rCât de important este adevărul! Cât de important este să viețuim în adevăr astfel încât să ne împărtășim de unitatea Duhului în armonie. Adevărul de credință dar și adevărul despre propria ființă (cunoașterea de sine) ne poate ajuta să viețuim în Dumnezeu și în Sfântă Biserica Sa (Trupul lui Hristos). Părintele Simeon Kraiopoulos prin cuvintele de mai jos este dispus să ne împărtășească TAINA MÂNTUIRII îndreptându-ne și sfătuindu-ne:

Să ne neliniștim cu neliniștea cea bună!
Să primim înăuntrul inimii adevărul lui Dumnezeu!
Dacă vrei cu adevărat, în adâncul inimii tale, să cunoști adevărul, se va găsi o cale prin care să ți-l arate Dumnezeu. Dacă trece vremea și nu-l afli, să te neliniștești.
Înseamnă că nu ai încă atitudinea corectă înaintea lui Dumnezeu, nu ești dispus, chiar cu riscul propriei vieți, să te dăruiești lui Hristos, ca să-ți arate adevărul și să-ți mântuiască sufletul. Poți să faci diverse lucruri, uneori bune, uneori mai puțin importante, și să pară că ai râvnă, dar nu după cunoștință, și astfel să se primejduiască mântuirea sufletului tău.
Nădăjduim ca nouă să nu ni se întâmple așa, ci să ne mântuim toți. Ia gândiți-vă, să se sfârșească lumea întreagă – care oricum o dată se va sfârși – și să fim cu toții în cer!
„Fraților, bunăvoința inimii mele și rugăciunea mea către Dumnezeu pentru Israel este spre mântuire. Căci le mărturisesc că au râvnă pentru Dumnezeu, dar sunt fără cunoștință. Deoarece, necunoscând dreptatea lui Dumnezeu și căutând să statornicească dreptatea lor, dreptății lui Dumnezeu ei nu s-au supus. Căci sfârșitul Legii este Hristos, spre dreptate tot celui ce crede” – spune Apostolul Pavel.
Bine ar fi să încercăm să înțelegem mai bine această expresie nu după cunoștință și să rămânem numai la traducerea care spune fără cunoașterea corectă. Bineînțeles, de vreme ce ad litteram este cunoștință, o să-l traducem prin „cunoașterea corectă”, pentru că nu este doar o problemă de cunoaștere.
Problema este să pătrundă în sufletul omului adevărul lui Dumnezeu, nu doar pur și simplu o cunoaștere noetică.
Putem citi ceva, putem înțelege acel ceva cu mintea noastră și este și aceasta o cunoaștere. Auzim ceva, înțelegem cu mintea noastră și este și aceasta o cunoaștere. Și, firește, de la înțelegere începe lucrarea.
Dar în cele duhovnicești nu este așa. Omul trebuie să primească adevărul lui Dumnezeu în adâncul inimii lui, iar acest adevăr vine, bineînțeles, la început ca o cunoaștere în minte, dar pătrunde adânc în sufletul omului, ca un dar al lui Dumnezeu, care produce o schimbare în om, iar acesta își schimbă atitudinea față de Dumnezeu și față de orice realitate.
De ce doar câțiva israeliteni, puțini adică, cei care reprezentau rămășiță, s-au făcut creștini? De ce aceștia L-au primit pe Hristos, au primit adevărul Evangheliei, au crezut în Hristos și nu le-a fost deloc greu să depășească legea și toate cele legii și ale evreilor și să devină creștini, sfinți ai Bisericii?
Nu din cauză că știau mai multă carte sau că au înțeles cu mintea lor anumite lucruri, ci pentru că au primit în adâncul inimii lor adevărul lui Dumnezeu și s-a produs această schimbare în inima lor, și nu le-a fost greu să-l cunoscă pe Hristos, să-L primească și pe El și Evanghelia Sa, adevărul creștin, și să se mântuiască și să se sfințească. Și sunt toți sfinți.- http://www.catehetica.ro

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Trezire divina. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Enter your email address:Delivered by FeedBurner

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s