Păzeşte-ne Puternice întru dragostea Ta

A fost odată un om ca toţi oamenii, care nutrea o dorinţă. El îşi dorea să-i vadă pe oameni aşa cum sunt în realitate, dincolo de aparenţe.

Şi, pentru că Legea Universului este Iubirea, care ne aduce mereu ceea ce vrem de fapt – omului nostru i s-a îndeplinit dorinţa. El a aflat că într-o ţară îndepărtată – cu tehnologie avansată – s-au meşterit nişte ochelari fermecaţi. Cine îi purta îi vedea pe oameni aşa cum erau.

După îndelungi sforţări şi mare cheltuială, omul nostru a devenit stăpânul de drept al ochelarilor. Frecându-şi mâinile de satisfacţie, el a ieşit în stradă şi i-a pus pe nas. Într-adevăr, magia lor funcţiona! El îi vedea pe oameni fără să-şi facă iluzii. Oriunde se uita, vedea oameni egoişti sau vanitoşi, leneşi sau ipocriţi…

Dar până şi în poveşti realitatea este greu de suportat. Aşa că omul nostru a fost bulversat. S-a închis în casă şi n-a mai vrut să vadă pe nimeni. A devenit din ce în ce mai nefericit. Oricine încerca să-l viziteze era îndată scrutat prin ochelarii fermecaţi de privirea lui pătrunzătoare. Viaţa i-a devenit o povară grea. În cazul lui proverbul “Ai grijă ce-ţi doreşti, că ţi se-mplineşte” s-a adeverit cum nu se poate mai clar.

Dar omul nostru nu era un om rău. Din acest motiv a fost ajutat: i s-a permis să vadă un înger. Un înger cu chip de copil şi veşmânt alb, un înger graţios şi zglobiu.

La început a crezut că nu vede bine: de când nu mai văzuse un chip senin! Şi-a pus repede ochelarii pe nas: chipul îngerului rămânea senin, încrezător şi luminos.

-Cine eşti tu? l-a întrebat omul.

-Sunt un înger, i-a răspuns îngerul.

-Te cred, i-a spus omul, pentru că te văd aşa cum eşti.

Apoi a început să i se plângă îngerului despre nefericirea lui.

-Nici nu putea fi altfel, i-a spus îngerul. Dar acum a venit momentul să faci ceea ce trebuia să faci de la început: să-ţi pui ochelarii fermecaţi şi să te priveşti în oglindă.

Omul l-a ascultat…şi ce să vezi? Din oglindă îl privea un chip monstruos, vanitos şi egoist.

Atunci l-a cuprins disperarea! Dar îngerul i-a fost aproape. Iar omul şi-a amintit cuvintele lui Iisus Christos “Tu vezi paiul din ochiul aproapelui tău, dar nu vezi bârna din ochiul tău!”

Credea că ştie ce înseamnă ele. Iluzie!

Nimeni nu trebuie să-l judece pe celălalt, căci fiecare se judecă pe sine. Nu degeaba le-a spus Iisus Christos oamenilor: “Cel fără de păcat s-arunce primul piatra!”

Dar oamenii înţeleg greşit realitatea: ei se judecă unii pe alţii la tot pasul, căci îşi privesc semenii din perspectiva greşită. Ei văd jumătatea goală a paharului. Aşa apare dezbinarea, aşa dispare fericirea!

Acesta este nodul care leagă omenirea de mii de ani, indiferent de popor, rasă sau religie. Nodul pe care fiecare om trebuie să-l dezlege pentru sine, dacă vrea să fie fericit.

Cum ar arăta atunci faţa lumii? Pe Pământ ar fi precum în Cer…si oamenii ar avea cu toţii chipuri senine.

Îngerii nu-i judecă pe oameni, căci lor nu le lipseşte perspectiva. Ei văd imaginea de ansamblu, acel ceva care îi scapă chiar şi celei mai realiste priviri.

Ei recunosc puterea voinţei bune şi n-o subestimează niciodată. Noi nu avem încă această cunoaştere, dar ea este atât de importantă, încât trebuie s-o dobândim cu orice preţ. Fără cunoaşterea de sine ne lipseşte totul. Noi ajungem la ea prin iubire, căci Iubirea este Calea, Adevărul şi Viaţa!

Aşa că…omul din poveste s-a bucurat de întâlnirea cu îngerul. Experienţa lui a fost ca un duş rece. Iar bunătatea îngerului i-a dat încredere în sine: când s-a uitat în oglindă, îngerul i-a spus: Nu te teme! şi l-a învăţat să creadă în voinţa bună.

Adevărata iubire este severă şi obiectivă: ea nu se înşeală niciodată şi nu disperă de ceea ce vede; nici nu fuge de oameni, dar nici nu-i dispreţuieşte. Ea le vede defectele şi – într-un fel plin de bunătate – îi ajută să le depăşească.

Perspectiva corectă nu are nevoie de ochelari fermecaţi. Pentru îngeri contează faptele, dar ei ştiu că fapta din spirit are nevoie de timp ca să devină faptă în materie.

De aceea îngerii le dau tuturor o şansă, pâna în ultima clipă. Căci nu se ştie, până în ultima clipă, cine cade şi cine se înalţă. Fiecare alege pentru sine.

Iar îngerul l-a sfătuit pe omul nostru să renunţe la ochelarii fermecaţi. Şi să vadă totul cu ochi de copil. Natural şi plin de încredere, fără prejudecăţi, ca să nu greşească.

Şi omul l-a ascultat pe înger. După acea întâlnire el a rămas acelaşi om realist, cu picioarele pe pământ. În acelaşi timp, parcă a devenit alt om, un om iubitor şi fericit…

Căci el a recunoscut adevărul.

Alina Rus-(Eseu inspirat din filmul “Ochelarii fermecati”)- http://dardinsuflet.com

Îndurate Doamne, Cel mult milostiv şi plin de bunătate, Domnul puterilor şi Împăratul veacurilor, cu frică şi cu ruşine, întru cutremurare şi cu pocăinţă Te chem să vii în casa cea surpată a inimii mele şi iarăşi cu osârdie Te rog: vino Doamne în adăpostul sufletului meu cel asuprit de tot răul şi de greşelile cele de multe feluri pe care necontenit le săvârşesc ca un vrăjmaş – potrivnic al chemărilor şi îndreptărilor Tale – şi cu pierzătoare râvnă le plinesc spre a mea osândire. Izbăveşte-mă Tu, Sfinte, de toată rătăcirea şi căderea şi întru iertare şi cu bunătate, de toată ispitirea cea de peste zi şi cea de peste noapte mă scapă. Miluieşte-mă, Doamne, cu darul Tău cel preabogat şi cu îndurare mă adaugă iarăşi la turma moştenirii Tale şi iarăşi de chipul cel dintâi ca al unui prunc ascultător şi nepăcătos mă învredniceşte, de tot binele cu împlinirea voii Tale împodobindu-mă.

Stăpâne a toată îndurarea, cel ce eşti slăvit de cetele puterilor de Sus, în faţa căruia stihiile cerurilor se cutremură aşteptând răscumpărarea, vino şi cu mulţimea bunătăţii Tale mă miluieşte! Aşa Doamne, nu te scârbi de mine robul Tău cel păcătos, că în toată ziua neştiind a urma cum se cuvine poruncilor Tale nici de poveţele maicii mele n-am ascultat şi nici sfatul părintelui meu nu l-am băgat în seamă. Şi văd acum, Bunule, scăpând către acoperământul Tău cel înalt, că mai presus de părinteasca-mi îndrumare am căpătat o mai vrednică şi mai cuviincioasă îndreptare. Primeşte-mă, dar, şi nu mă părăsi; căci ştiu şi înţeleg că ochii Tăi nu se vor scârbi până-n sfârşit de mine! Iar eu întunecatul, nerăbdând a mai primi chipul greşelilor, cu îndrăznire, întru nădejde de mântuire îţi cer: mila Ta nu o lua de la mine ca să nu se tulbure sufletul meu şi să nu rămân până în sfârşit gârbovit în păcate!

Aşază Doamne, bucuria făgăduinţei Tale în inima mea şi mă păzeşte şi poruncile dreptăţii Tale să mă străjuiască. Nu Te depărta de mine şi voi păzi cele plăcute Ţie. Că fără Tine se risipesc zilele mele şi durerile morţii mă cuprind. Adu-Ţi aminte de robul Tău şi nu mă lepăda; ca să laud numele Tău şi să cinstesc toată ziua marea cuviinţă a Ta. Cuvântare de slavă voi aduce Ţie şi Duhul Tău cel Sfânt mă va povăţui. Închinăciune voi aduce Ţie pentru că Tu cu mine eşti şi de-a pururi eşti dorirea cea mai presus de orice dorire. Sărac sunt eu întru plinirea faptelor celor de folos; nebăgător de seamă sunt cu privire la cele ce-mi stau înainte şi-n toată vremea, cu rea ştiinţă, mă lipsesc de toată bunătatea. Vrăşmaşul binelui sunt şi mă înduplec a fi şi iarăşi mă arăt pururea nelecuit de patimi; rănit de toată fărădelegea şi orb şi mut şi slăbănogit sunt întru adâncul fără de sfârşit al nedreptăţilor.

Iesi în căutarea mea, Doamne, şi nu mă da pe mine să pier pentru păcatele mele. Că rătăcesc pururea şi paşi mei întru fărădelegi s-au ostenit. Aşa Stăpâne, Îndurate şi mult Milostive Doamne, m-am sfârşit întru răutăţi şi n-am voit a mă deprinde spre a-mi spori răbdarea spre cele de folos. Nici cele făgăduite n-am râvnit şi nici bucuria luminii celei neapuse n-am primit.

Te-am părăsit, Tu nu mă părăsi ! Află-mă şi mă miluieşte!

Rănit şi gol, întunecat şi fără de suflare zac în greşelile mele cele fără de număr. Iar Tu, suflarea de viaţă cea dintâi dăruieşte-mi ! Că de la Tine voi lua izbăvire şi întru nădejdea spre Tine mă voi ridica să aduc slavă numelui Tău, Doamne. Făgăduinţele mele voi păzi şi lauda mea întru pocăinţă o voi aduce Ţie. Nu mă nesocoti, Doamne, şi ochii Tăi nu-i întoarce de la mine. Căutându-Te am ostenit şi zilele mele sau stins departe de Tine. Ajutorul meu eşti Tu ! Spre Tine am nădăjduit să nu mă lepezi şi bucuria vederii Tale să nu o treci de la mine.

Îndurătorule, Doamne, nu mă lăsa în fărădelegi, şi întru mila bunătăţii Tale tămăduieşte neputinţele mele. Ziditorul meu, nu mă lăsa pe mine! Ajutorul meu, acoperă-mă pe mine! Tămăduitorul sufletului meu, curăţeşte fărădelegile mele; Ia aminte spre strigarea mea şi tânguirea mea nu o lăsa fără răspuns.

Venit-ai Doamne, precum ai zis, tămăduindu-mi neputinţele şi rănile mi le-ai legat. Trupul cel sfărâmat de mine mi-ai ridicat şi sângele meu Ţi l-ai luat asupră-Ţi ! Ochii mei cei legaţi cu nevederea au zărit cele bune, iar sfatul cel rău al inimii mele a primit izbăvirea povăţuirilor Tale! Eu cel zidit de Tine Te-am părăsit şi întru răutăţi m-am ascuns ! În întristări m-am sfârşit toată ziua, pentru aceea, acum cu nestăpânită durere Te caut. Revarsă mila Ta peste sufletul meu şi roua Duhului Tău cel Sfânt pogoar-o peste mine.

Sunt singur, fără de tărie şi fără de ajutor! Sunt stins întru neputinţe şi asuprit cumplit de patimile mele! Mă iartă Doamne şi mă tămăduieşte ! Mă luminează Doamne şi mă întăreşte ! Mă îndreptează Doamne şi dragostea Ta nu o răpi din inima mea cea mult chinuită de rele. Înviază-mă, Doamne, ca să slăvesc în veci bunătatea Ta şi pacea Ta cea nemărginită şi mila Ta ce plină de îndurare. Păzeşte-mă cu braţul Tău cel puternic şi cu tăria făgăduinţelor Tale ! Ajută-mă în necazuri şi de toată nevoia scapă-mă, ca să laud pururea minunile Tale şi povăţuirea Ta cu mulţumire să o primesc spre binecuvântare. Căci fără de minte sunt căile mele şi cugetele mele sfaturi păcătoşite sunt; Şi iată până în sfârşit voia Ta o am lepădat şi de rele nicidecum nu m-am despărţit.

Căutându-Te Te-am aflat şi am văzut cum întru milostivire Te-ai aplecat să-mi legi sfâşiatele răni şi milostiv fiind Tu, de Tine nu m-ai lipsit! Dar pururi voia mea împotrivă mi-a stat, ca să nu pricep doririle Tale şi bunătatea Ta spre mine să nu o dezleg şi de tot felul de lucruri deşarte să-mi poticnesc piciorul.

Auzit-am Doamne cuvintele gurii Tale şi de povaţa Ta mi-am adus aminte. Cei temători de Dumnezeu au vestit bunătăţile ce au să fie şi părintele meu cel după trup întru frică strigând m-a întors pre Tine. Ajuns-au, dar, cercetările dreptăţii Tale la mine şi până la iadul învârtoşării mele mila Ta s-a plecat. Cercetatu-m-ai şi ai ajuns cu mila Ta până în cele mai de plâns ale mele. Cu Duhul Tău m-ai atins şi întru pribegia mea m-ai căutat. Oasele mele ai uns cu mirul tămăduirii şi teama pentru greşeli în rărunchi mi-ai zidit-o.

Am priceput, Doamne, slava Ta, şi ştiu acum cum vei veni Tu să judeci vii şi morţii! Am văzut minunile Tale când ne-ai chemat la Tine pe noi cei şchiopi şi orbi şi mult slăbănogiţi! Oare ce vei voi să adaugi beteşugurilor ca să le schimbi în măriri; şi bolilor noastre ce vei face; şi cum pe toate vei voi a le duce ?! Că ne vom stinge precum stelele cerului la mijirea zorilor şi ca nisipul ne vom scurge în mare. Aşezământul vechi, a tot trupul, ca un vas al olarului se va zdrobi şi templul acesta de lut, lucrat de mâinile Tale, sub pajişti tăcute se va ascunde. Ca să pricepem temerea de Tine şi să vedem temeiul zidirii Tale de-acolo de dincolo de moarte.

Oare până în sfârşit aşteptându-Te mă vei uita, sau iarăşi mă vei chema din moarte la viaţă ?! Să văd ce fel va fi până în sfârşit veşnicia şi cum ai să mai ridici din ţărână această inimă a mea pe care din pântecele maicii mele ai rânduit-o să bată pentru Tine. Şi cum mai chema-vei paşii mei să trec întru cele de bucurie ale Tale ?!

Aşteptând slava Ta cu buzele mele cele sfărâmate de dor te voi slăvi şi viaţa mea risipită pe mii de ani, rătăcitoare se va întoarce în veşnicii. Ţărâna – care sunt – va rodi şi întru lipsa durerii mă voi asemăna penei de vultur; în văzduh am să vestesc bucuria luminii şi tainele Tale cu uşurare am să-nţeleg. Că ne-ai zidit pentru Tine Doamne şi pururea mila Ta va răsări peste veacuri.

Să Te slăvim vor cere inimile noastre, iar Tu ca şi odinioară smerindu-Te, spăla-ne-vei picioarele şi iarăşi la masa Ta ne vei pune. Fă Doamne precum ai gândit şi din adânc de primejdii ne scoate. Ajută-ne Sfinte întru puterea Ta şi din robia uitării ne cheamă. Păzeşte-ne Puternice întru dragostea Ta. Cu darul Tău cel bun pururea ne hrăneşte.

Miluieşte-ne pre noi Doamne de-a pururi, auzi-ne şi întru milostivire ne mântuieşte!

Rugăciune scrisă de preotul Lucian Grigore
parohul Bisericii Domneşti „Sfântul Gheorghe” din Piteşti – http://www.iubiresilumina.com

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Trezire divina. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

3 răspunsuri la Păzeşte-ne Puternice întru dragostea Ta

Enter your email address:Delivered by FeedBurner

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s