Sfinta Liturghie

O explicare a Sfintei Liturghii
Poate că fiecare om se roagă zilnic la el acasă. Dar, între rugăciunea
de acasă şi rugăciunea de la biserică sau, mai bine zis, între rugăciunea de acasă şi
slujba de la biserică este o mare deosebire, o deosebire pe care nici eu n-am
învăţat-o de mult. De când am învăţat-o? Însă îmi pare rău de toate
duminicile pe care le-am lăsat să treacă fără să mă fi dus la biserică.
Dacă aş avea vreo putere, aş întoarce toate duminicile înapoi, m-aş
vârî de fiecare dată într-o strană şi aş privi, aş urmări, aş lua parte, din tot sufletul,
la toată slujba.
Câţi cunosc înţelesul formelor religioase? Câţi cunosc chiar înţelesul
obiectelor de care se servesc preoţii în biserici? Ani de zile le-am privit fără să le
înţeleg. Este o greşeală. Să nu primeşti niciodată nimic în viaţă fără să înţelegi…
…Intru în biserică. Este Duminică. Slujba n-a început. Se fac doar
pregătiri şi mă uit la fiecare gest, la fiecare mişcare a slujitorilor, la fiecare obiect
în parte cu mulţumirea de a şti.
În picioare, cu coatele sus, pe marginile stranei, mă uit cum – din
mijlocul bolţii zugrăvite de două secole – atârnă un policandru cu 48 de lumânări.
Am văzut, în alte biserici, policandre mai mici; aş fi putut crede că aveau 4, 6 sau
8 braţe. Acum însă ştiu că nici un policandru din biserică nu ar trebui să aibă mai
puţin de 12 braţe, pentru că el simbolizează lumina care vine de Sus, „de la Cel
atotţiitor”, dată întâi celor 12 Apostoli, „ca să rupă întunericul din sufletul
oamenilor”. Sunt luminile Evangheliei răspândite prin cei 12 Apostoli. De la
fiecare Apostol, alţi oameni au mai primit lumină, de aceea braţele policandrului
se multiplică la 24, la 48 şi chiar la 96…
Dascălul aprinde sfeşnicele. Aprinde, de o parte şi de alta a uşilor
altarului, câte un sfeşnic înalt, care nu poate primi decât o singură lumânare –
simbolul Sfintei Treimi; aprinde sfeşnicele cu trei lumânări din faţa icoanelor
împărăteşti – simbolul celor trei ipostasuri ale Dumnezeirii; aprinde şi
strălucitoarele sfeșnice de bronz cu 7 lumânări – cele şapte daruri ale Duhului
Sfânt; şi, în fine, sfeșnicul cu 12 lumini – luminile celor 12 Apostoli.
Deasupra uşilor împărăteşti, a fost mai dinainte aprinsă candela cu
două braţe: simbolul celor două naturi ale lui Hristos: umană si divină.
Începe să vină lumea. Fiecare om, chiar şi cel mai prăpădit, vine în
mijlocul bisericii cu o lumânărică în mână. O aprinde lângă celelalte, în faţa
icoanelor ce strălucesc în îmbrăcămintea lor de argint. Cu fiecare lumânare
aprinsă, lumina se măreşte tot mai mult, străbate încăperea, pătrunde pretutindeni,
în toate colţurile, străbate noaptea din suflete, simbolizând însuşi cugetul lui
Dumnezeu, simbolizând adevărul, dreptatea, înţelepciunea, spiritul de jertfă,
credinţa care luminează calea vieţii, nădejdea care înalţă cugetul, iubirea de care
suntem cuprinşi unul pentru altul… Mă uit din strană și la lumânarea mea cum
arde. Pierdută printre celelalte, aş vrea, din tot ceea ce ar putea simboliza, să
simbolizeze cu deosebire credinţa, și să fiu vrednică de ea.
În jurul lumânărilor, deasupra icoanelor, ard și candelele ca nişte
steluţe tremurătoare. Mai toate vor fi fost dăruite de oameni necăjiţi. În ele se
toarnă zilnic untdelemn de măsline ca să amintească de fructul pomului sub care
Iisus, pe Muntele Măslinilor, a plâns, a îngenuncheat, S-a rugat.
…Uşile Împărăteşti se deschid. Preotul este îmbrăcat în vesminte
albastre, simbolul Împărăţiei Cerurilor. Când îmbracă veşmânt roşu închis, este
în amintirea sângelui care a curs din rănile Mântuitorului.
Preotul are stihar, care înseamnă „nevinovăţia slujitorului”; are
mânecuţe care strâng haina la încheietura mâinii şi care au un îndoit înţeles: pe de
o parte, „puterea lui Dumnezeu”, pe de altă parte, „legăturile pe care le-a suferit
Domnul pentru mântuirea lumii”.
Are epitrahil aurit, care simbolizează „harul Sfântului Duh”; are brâu,
care înseamnă „puterea lui Dumnezeu” dată preotului, ca slujitor şi propovăduitor
al învăţăturilor Domnului; are mantie (felon) peste toate celelalte veşminte, ca să
ne amintească de haina îmbrăcată de Iisus în curtea lui Pilat după ce a fost
batjocorit şi biciuit.
Începe slujba.
În întregul cuprins al bisericii, răsună cuvintele:
„Binecuvântată este Împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh,
acum şi pururea şi în vecii vecilor!”.
Odată cu cuvintele: „Binecuvântată este Împărăţia Tatălui şi a
Fiului…”, văd cum preotul apucă cu amândouă mâinile Sfânta Evanghelie şi face
cu ea semnul crucii deasupra mesei din altar. Aminteşte, prin largul semn al
crucii, de Jertfa Fiului Omului care S-a răstignit pe Cruce.
Altarul înseamnă Golgota.
Sfânta masă simbolizează mormântul Domnului; este pătrată pentru
că Iisus S-a jertfit pentru toţi oamenii, din cele patru părţi ale lumii şi deci masa
trebuie să aibă patru colţuri.
Preotul spune: „Binecuvântată este Împărăţia Tatălui…”. Sunt cele
dintâi cuvinte spuse în biserică, cele dintâi cuvinte ale slujbei prin care se
vesteşte Împărăţia întemeiată de Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Fiul „Tatălui”.
Împărăţia Tatălui, adică o viaţă nouă întru Hristos, cu care s-a pus
sfârşit vieţii păgânilor ce se închinau zeilor… Începe întâiul veac al creştinătăţii.
Ne socotim la începutul vieţii creştineşti. Auzim de „o binecuvântată
Împărăţie a Tatălui”, auzim că Mântuitorul a venit să zidească, să ridice o nouă
împărăţie.
Când corul răspunde „Amin!”, adică „așa să fie!”, nimeni din câţi
sunt în biserică nu mai trebuie să păstreze vreo îndoială.
Uşile Împărăteşti se închid.
De dincolo, din altarul ce închipuie Golgota – locul Jertfei -, pentru
ajutorul și nevoile noastre, ale celor ce suntem în biserică, începe rugăciunea cu
vorbele: „Cu pace, Domnului să ne rugăm!”, adică să ne rugăm cu sufletul
împăcat, cu seninătate, cu credinţă.
„Cu pace”, pentru că Iisus Hristos Mântuitorul a venit pe pământ ca
să aducă pace între oameni, adică înţelegere, bunăvoinţă, blândeţe, iubire de
oameni, iubire pentru aproapele, iubire chiar faţă de vrăjmaşi.
Cuvântul „pace”, cuvântul „milă” şi cuvântul „iertare” erau cuvinte
noi în anul 30, iar noi acum, la începutul slujbei bisericesti, suntem în anul 30.
Cu acest cuvânt nou, „pace”, începe slujba Bisericii, pentru că aşa a
început o nouă viaţă pe pământ, o nouă eră, o nouă religie.
„Cu pace” Domnului să ne rugăm; pentru „pacea de sus”, să ne
rugăm; pentru „pacea a toată lumea”, Domnului să ne rugăm; pentru „vremuri
paşnice” să ne rugăm, dar şi pentru pacea din sufletul nostru să ne rugăm.
Aşa este începutul slujbei noastre ortodoxe: un semn al crucii făcut cu
Evanghelia, ridicată sus, deasupra capetelor tuturor, şi cu imboldul pentru pace.
Şi apoi urmează celelalte rugăciuni: pentru mântuirea sufletelor
noastre, pentru buna stare a Bisericilor, pentru unirea tuturor, pentru oamenii cu
credinţă, pentru cei cu evlavie, pentru cei cu frică de Dumnezeu; rugăciuni pentru
patriarh, pentru preoţi, pentru cler şi popor, pentru conducătorii ţării, pentru
ostaşi, pentru biruinţă asupra duşmanului, pentru ţară, pentru oraş, pentru buna
întocmire a văzduhului, pentru roadele pământului, pentru cei ce călătoresc pe
uscat, pe ape şi în văzduh, pentru bolnavi, pentru cei ce pătimesc, pentru cei din
temniţă, pentru îmblânzirea mâniei din noi, pentru înlăturarea primejdiilor…
Este o oarecare duioşie în felul în care stăm noi laolaltă adunaţi să
ascultăm cum, de dincolo de altar, un preot, în fiecare zi de sărbătoare și în fiecare
zi de lucru, se roagă cu voce tare pentru noi, pentru fiecare din noi în parte,
pentru fiecare din cei ce suntem în Casa Domnului sau oriunde am fi, pentru
ultimul om al acestui pământ, chiar pentru munca lui şi pentru îmblânzirea mâniei
din el!…
În timp ce noi muncim, ne odihnim, călătorim, pătimim cu vreo
suferinţă morală sau trupească, în altar un preot se roagă pentru noi, cere
îndurarea lui Dumnezeu asupra noastră, şi nu numai într-o biserică ci, dintr-odată,
în toate miile de biserici din ţara noastră.
…Îmi apare deodată în minte cetăţeanul cu toiag şi cu registrul verde
în mână, ce-mi ţine de atâtea ori calea ca să-mi ceară obolul pentru ridicarea unei
sfinte biserici! Obolul pe care i-l pun atunci în palmă se va întoarce însutit la mine
sub forma unei rugăciuni rostite tare, sub bolta pentru care poate nici n-am dat
mai mult decât un leu…
…Fiecărui rând de rugăciune, corul îi răspunde „Doamne,
miluieşte!”.
Din nou, rugăciunea preotului: iarăşi se roagă pentru pace, şi iarăşi
pentru noi; iarăşi o slăveşte pe Maica Domnului, Fecioara care L-a dat lumii pe
Dumnezeu, şi iarăşi Îl slăveşte pe Fiul lui Dumnezeu, „Cel ce este fără de moarte”.
Corul, răspunzând şi pomenind de vremea când Iisus vine la Iordan să
fie botezat de Ioan Botezătorul, ne pregăteşte şi pe noi să trăim viitoarea clipă a
botezului.
Cum?
Uşile împărăteşti se deschid. Preotul ia Evanghelia de pe Sfânta
Masă, o înalţă cu amândouă mâinile până la înălţimea ochilor și ocoleşte
Sfânta Masă. Usa mică din stânga se deschide şi se arată în pragul ei paracliserul
care ţine în mână o făclie aprinsă, urmat de preotul care poartă Evanghelia.
Altădată nu vedeam în acest ritual decât un paracliser şi un preot. Azi
ştiu că este imaginea Sfântului Ioan Botezătorul, urmat de Iisus Hristos.
Ioan Botezătorul înaintează în mijlocul bisericii cu lumânarea aprinsă
în mână, adică lumina care, de azi înainte, va străbate întunericul: luminarea prin
Botez.
Sfântul Ioan Botezătorul vine cel dintâi, pentru că el i-a pregătit mai
întâi pe oameni pentru venirea Mântuitorului.
I se şi spune: Ioan Înaintemergătorul…
Preotul Îl simbolizează pe Iisus Hristos, pe Însuşi Fiul lui Dumnezeu
Care vine printre oameni, printre noi. Ţine Evanghelia sus ca să arate că faptele,
cuvintele, gândurile, minunile şi pătimirile lui Iisus au rămas scrise pentru
totdeauna în Evanghelie.
În pas rar, amândoi vin spre mijlocul bisericii. Lumea cade în
genunchi şi se închină, căci Mântuitorul Însuși este printre noi.
Iar când preotul din mijlocul bisericii, cu faţa la răsărit și cu vocea
ridicată şi puternică, spune: „Înţelepciune, drepţi!…”, cu înţelesul: să stăm drepţi
şi să ascultăm învăţăturile înţelepte ale lui Hristos, fiecare îşi poate închipui în
acea clipă că Iisus este cu noi, că noi suntem oamenii din Galileea, pescarii veniţi
pe marginea lacului ca să-L ascultăm.
Corul cântă: „Veniţi să ne închinăm…”.
Preotul se îndreaptă spre altar. De acolo va repeta rugăciunea:
„…Domnului să ne rugăm”, şi apoi, cu glas din ce în ce mai puternic,
chemarea de „Sfânt”.
Mai întâi, preotul spune: „Sfânt eşti, Dumnezeul nostru”, iar apoi se
cântă „Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte”. Fiecare „Sfânt” este
repetat de trei ori, pentru că se îndreaptă către Sfânta Treime.
Dar numai o singură dată se spune: „Puternic!” pentru că numai unul
este Dumnezeu, şi numai El este puternic.
Preotul tămâiază acum biserica: închipuie pogorârea darurilor
Sfântului Duh, în timp ce un cântăreţ citeşte, în mijlocul bisericii, un text din
Faptele sau Epistolele Sfinţilor Apostoli.
Apoi, din pragul altarului, preotul, cu vocea ridicată, răspicat, citeşte
Evanghelia, după ce a mai repetat o dată „Cu înţelepciune, drepţi…”.
Ascultăm Evanghelia în genunchi, adică însăşi predica Mântuitorului,
aşa cum o ascultau altădată discipolii Lui din Cana Galileii, din Betania, din
Capernaum…
După citirea Evangheliei, preotul intră în altar. Uşile împărăteşti se
închid. Pe Iisus nu-L mai vedem.
Auzim doar vocea din altar, care se roagă „din tot sufletul şi din tot
cugetul” pentru patriarh, conducătorii ţării, ostaşi, pentru stăpânirea, biruinţa,
pacea, sănătatea, mântuirea şi iertarea păcatelor tuturor.
Se roagă pentru preoţi, ieromonahi, diaconi, călugări, pentru ctitorii
bisericii, pentru cei mai dinainte adormiţi care sunt îngropaţi acolo, în tinda
bisericii, sau oriunde ar fi îngropaţi; pentru mila, viaţa, pacea, sănătatea,
mântuirea, cercetarea şi iertarea păcatelor robilor lui Dumnezeu, epitropi, enoriaşi
şi binefăcători ai bisericii, pentru cei ce se ostenesc şi cântă şi pentru tot poporul
ce stă înainte şi aşteaptă de la Dumnezeu „mare şi bogată milă”.
O astfel de rugăciune mereu repetată – cu sârguinţă- se face acum,
îndată după Evanghelie, pentru că Iisus, pe Care nu-L mai vedem, este totuşi încă
aproape de noi, ne aude şi poate încă să reverse binefacerile Lui asupra noastră,
cum le revărsa și atunci când cu blândeţe predica pe malurile mării Galileii şi când
se adunau în jurul Lui: şchiopi, orbi, ologi, posedaţi, leproşi, adică toţi cei care
erau nemângâiaţi şi purtau vreo suferinţă.
Mereu se va ruga preotul dincolo de uşile împărăteşti, „iarăşi şi
iarăşi… ”, pentru a înţelege şi noi că o rugăciune spusă numai o dată nu este de
ajuns. Ce avem de cerut, să cerem mereu… „iarăşi şi iarăşi”, pentru a arăta că, în
adevăr, ceea ce este durerea sufletului nostru ne stăpâneşte cu adevărat şi ne
opreşte să ne mai gândim la altceva; ne întoarcem mereu la ceea ce ne doare; pe
toate celelalte le lăsăm la o parte. Atunci se face cu adevărat o legătură plină de
căldură între tine, cel ce nădăjduieşti, şi El, Mântuitorul, „sub a Cărui stăpânire
suntem păziţi”.
Este nevoie pentru rugăciunile noastre să avem cugetul curat, să avem
pace în suflet, voie bună în inimă. De aceea, preotul va reveni între noi cădind,
adică umplând încăperea Domnului cu Duhul Sfânt şi alungând din noi tot ce este
rău și necurat.
Ne cere să fim cu mintea şi cugetul proaspăt, aşa cum sunt copiii,
pentru că numai astfel vom fi pregătiţi să înţelegem clipa ce urmează şi care este,
pentru mine, cea mai mişcătoare parte din întreaga slujbă bisericească: ieşirea cu
„Sfintele Daruri…”.
În timpul tămâierii, corul începe cântarea heruvimică, prin care ni se
cere să fim curaţi la suflet ca îngerii. Să nu ne gândim la nimic decât la ceea ce se
pregăteşte acum.
Toţi ochii sunt aţintiţi la ușa dinspre miazănoapte.
Când aceasta se deschide, apare preotul cu Cinstitele Daruri: „discul”,
în mâna stângă, şi „potirul”, în mâna dreaptă.
Este intrarea triumfală a lui Iisus în Ierusalim. Corul cântă: „Ca pe
Împăratul tuturor să-L primim!”, cântec de laudă, de slavă, pe care îl cântă din tot
pieptul, cu foc aprins, ca să deosebească strigătele biruinţei de cântecele triste ce
vor urma.
Ca altădată, poporul cade în genunchi si sărută mantia lui Iisus ultima
oară, căci sunt ultimele zile de viaţă pământească ale lui Iisus, ultima oară când
mai este printre noi. Zilele Mântuitorului se sfârşesc, şi El o ştie, o spune
poporului, şi poporul se închină în genunchi.
Drumul pe care preotul îl face de la uşa dinspre miazănoapte până în
mijlocul bisericii înfăţişează „ultima zi”. Când se opreşte în mijlocul bisericii,
arată că a sosit clipa Răstignirii.
În faţa noastră este Iisus pe cruce.
Poporul este în genunchi.
Discul cu steluţa închipuie ieslea şi steaua văzută de magi şi de
păstori.
Mătasea brodată, ce-l acoperă, semnifică scutecele în care Pruncul
Iisus a fost înfăşat.
Potirul este o simbolizare a rugăciunii lui Iisus de pe Muntele
Măslinilor, când a şoptit: „Doamne, fă să treacă de la Mine acest pahar al
amărăciunilor…”.
Broderia, ce-L înveleşte, reprezintă „cerul” ce-I sta deasupra în
grădina Ghetsimani.
Preotul cu Cinstitele Daruri în mână, oprit în mijlocul nostru, Îl
închipuie pe Iisus pe cruce; iar noi, pe oamenii de pe Golgota veniţi să privească.
Pe cruce fiind Iisus, tâlharul răstignit alături de El şi-a întors ochii
spre Mântuitorul, spunând: „Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru
Împărăţia Ta”.
Iisus îi răspunde: „Amin zic ţie, chiar azi vei fi cu Mine în Rai”.
În amintirea acestor cuvinte de credinţă, „Pomeneşte-mă, Doamne”,
ieşite din gura unui tâlhar în clipa agoniei lui, preotul, întruchipându-L acum pe
Iisus pe cruce, face rugăciunea de pomenire.
Pomeneşte pe patriarh, pe conducătorii ţării, pe preoţi, pe
ieromonahi, pe diaconi, pe monahi, clerul bisericesc, pe mai-marii oştilor, pe
mai-marii oraşelor, pe mai-marii satelor, pe ctitorii bisericii, pe miluitorii şi pe
făcătorii de bine, pe ostaşii români căzuţi pe câmpul de luptă şi pe noi toţi.
După pomenirea impunătoare ce se face în mijlocul bisericii, cu voce
tare, pomenire pentru cei vii şi pentru cei adormiţi, preotul intră în altar.
Uşile Împărăteşti se închid, căci Împăratul Cerurilor a trecut de la
viaţa omenească la viaţa divină. Noi, cei ce stăm laolaltă în biserică, suntem lumea
pământească; altarul este locul Jertfei, este Golgota, este Împărăţia Tatălui;
Cinstitele Daruri sunt puse pe Masa din altar şi acoperite. Din clipa aceasta, discul
nu mai simbolizează ieslea, ci mâinile lui Iosif din Arimateea și ale lui Nicodim,
care au coborât trupul Mântuitorului de pe cruce; stofa brodată de deasupra nu mai
simbolizează scutecele, ci marama ce I s-a pus pe faţă. Potirul nu mai închipuie
„Cupa amărăciunilor” din rugăciunea din Ghetsimani, ci paharul în care a curs
sângele din coasta, din mâinile şi din picioarele lui Iisus; stofa de pe potir este
giulgiul în care trupul sfânt a fost înfăşurat. Peste amândouă Cinstitele Daruri,
peste disc şi peste potir, se pune acum un singur acoperământ de mătase brodată,
care simbolizează piatra prăvălită la intrarea mormântului.
În faţa lor, preotul se roagă acum pentru „Cinstitele Daruri”, pentru
biserică şi „pentru cei ce cu credinţă, cu evlavie şi cu frică de Dumnezeu intră
într-însa (în biserică)”.
Şi, pentru că omul este slab si mereu greşeşte, preotul, tot în faţa
Cinstitelor Daruri, se mai roagă Domnului să trimită asupra noastră „înger
îndreptător, păzitor al sufletelor şi al trupurilor noastre”.
Cere milă şi iertarea păcatelor, de care avem atâta nevoie; cere cele
bune şi de folos sufletelor noastre; cere pacea lumii, cere ca şi „cealaltă vreme a
vieţii noastre” să o trecem în pace şi în căinţă și mai cere „sfârșit creștinesc, fără
durere”, pentru fiecare din noi, când ne vom despărţi de viaţa în care ne-am trudit
atât.
Din clipa aceasta, preotul Îl înfăţişează pe Mântuitorul pe Muntele
Golgota, unde a mers de bunăvoie să Se jertfească. Se cade, în această clipă, să ne
gândim la El, la durerea Lui, să nu-L părăsim cum L-au părăsit Apostolii, să stăm
lângă El, împăcaţi în suflet unul cu altul, așa cum auzim cuvintele venind din
altar:
„Pace tuturor!”, şi apoi îndemnul: „Să ne iubim unii pe alţii ca
într-un gând să mărturisim”.
Stăm cu toţii, cu acelaşi gând de închinăciune pentru Iisus, cu aceeaşi
mare unire în credinţă. De aceea, în mijlocul bisericii, ca o expresie a unui popor
întreg, a unei lumi întregi care a crezut în minunile lui Iisus şi în Jertfa Lui, se va
recita Crezul:
„Cred într-Unul Dumnezeu, Tatăl… ”.
…După ultimele cuvinte ale Crezului, „…aştept învierea morţilor”, se
pregăteşte în slujba ortodoxă cea mai frumoasă, mai mistică şi mai puternică parte
a ei: Jertfa cea mare.
Cuvintele răsunătoare ale preotului: „Să stăm bine, să stăm cu frică,
să luăm aminte, Sfânta Jertfă în pace s-o aducem”, ne pregătesc pentru ceva
neobişnuit.
Corul răspunde în locul nostru: „Mila păcii, jertfa laudei” — adică
noi, în schimbul Jertfei dumnezeieşti, ce putem face? Nu suntem în stare decât să
răspundem cu pace în suflet, în cuget, cu laudă, cu mărire.
Ne spune preotul: „Sus să avem inimile!”, adică să nu ne gândim
decâl la crucea pe care Iisus a fost răstignit, şi pe care a murit ca un Dumnezeu
înconjurat de îngerii care cântă: „Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Savaot!”, adică
Domnul cetelor îngereşti.
Iisus este pe cruce.
Corul cântă: „Plin este cerul și pământul de slava Ta. Osana întru cei
de sus. Bine este cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului. Osana Celui dintru
înălţime!”.
După ce suntem pătrunşi de o atmosferă ce nu mai are nimic
omenesc, de ceva ce nu s-a întâmplat decât o dată de când există lumea, înţelegem
şi cuvintele ce vin din altar:
„Luaţi, mâncaţi. Acesta este Trupul Meu, care se frânge pentru voi,
spre iertarea păcatelor. Beţi dintru acesta toţi. Acesta este Sângele Meu, al legii
celei noi, care pentru voi şi pentru mulţi se varsă, spre iertarea păcatelor”.
Acum, ca şi cum ar fi Joia Mare, noi îi înlocuim pe cei 12 Apostoli,
care au luat parte la Cina cea de Taină, în Ierusalim.
Când preotul, în altar, binecuvântează pâinea şi vinul pe care le are în
faţă, nu face altceva decât să repete gestul Mântuitorului, Care a binecuvântat
pâinea şi vinul împărtăşite apoi Apostolilor.
Corul cântă: „Pe Tine Te lăudăm”.
Poporul din biserică îngenunchează. Uşile Împărăteşti se închid.
Perdeaua este lăsată. Nimeni nu mai suflă. Iisus este printre noi şi rupe pâinea.
Pentru noi, pâinea este Trupul Lui.
Trupul Lui se rupe, se frânge pentru noi, aşa cum a fost sfâşiat pe
Cruce, cu piroane în mâini şi în picioare.
Vinul este sângele lui Hristos, care pentru noi a curs.
Dar acum, când se împlineşte cel mai dramatic moment din Pătimirile
lui Iisus, se cade să ne gândim la fiinţa care a suferit cel mai mult pe Muntele
Golgota, la Fecioara Maria, la Mama Celui răstignit, care nici nu mai putea
sa plângă, dar care din toată inima a strigat: „Numai eu una am născut fără dureri,
dar chinul Tău de-acum, Fiule, eu nu-l mai pot răbda”.
De aceea, au mare înţeles cuvintele preotului: „Mai ales (o pomenim)
pentru Preasfânta, Preacurata, Preabinecuvântata, slăvită Stăpâna noastră, de
Dumnezeu Născătoarea şi pururea Fecioara Maria”.
Şi corul: „Vrednic este cu adevărat să te fericim, Născătoare de
Dumnezeu, cea pururea fericită şi preanevinovată şi Maica Dumnezeului nostru.
Ceea ce ești mai cinstită decât Heruvimii și mai mărită fără de asemănare decât
Serafimii, care fără stricăciune pe Dumnezeu Cuvântul ai născut, pe tine, cea cu
adevărat Născătoare de Dumnezeu, te mărim!”.
Şi, în atmosfera aceasta de laudă, amestecată cu clipa de Jertfă, în
atmosfera în care cea mai cumplită durere se amestecă totuşi cu fericirea unei
naşteri suprafireşti, preotul din nou cere pomenirea patriarhului, a tuturor
sfinţilor, cere ca noi să fim izbăviţi de necaz, mânie, primejdie şi nevoie şi cere să
ne ajute ca „ziua toată, desăvârşită, sfântă, cu pace şi fără de păcat” să o plinim.
Şi corul spune: „Dă, Doamne!”.
Şi noi trebuie să ne rugăm: „Dă, Doamne!”, căci avem nevoie să ne
rugăm să ne trimită şi nouă un înger împăciuitor, credincios, îndreptător, păzitor
sufletului şi trupului nostru, să ne dea şi nouă milă şi iertare de păcate, sfârşit
creştinesc vieţii noastre şi putinţa de a da răspuns bun la înfricoşata Judecată a lui
Hristos.
Dar pentru ca noi să fim pomeniţi acolo sus, în Ceruri, trebuie să
aducem şi noi o jertfă. Să cerem mereu, fără să dăm nimic în schimb? Nădăjduim
la o pace veşnică în Împărăţia fără de sfârşit? Putem s-o nădăjduim atâta timp cât
suntem îngreunaţi de gânduri rele şi de păcate? De ce să cerem un loc la care ar
avea dreptul altul decât noi, unul care nu păcătuieşte, care nu face nimănui niciun
rău, care are cugetul curat, inima deschisă, care este milos, bun, drept, umil?
Suntem noi ca el?
„Şi ne învredniceşte pe noi, Stăpâne, cu îndrăznire, fără de osândă, să
cutezăm a Te chema pe Tine, Dumnezeul cel ceresc, Tată!”.
Ne este nouă, oameni nevrednici, îngăduit să-I spunem „Tată”
Atotputernicului Dumnezeu? Tată? Așa cum Îi spunea chiar Mântuitorul? Să ne
socotim copii ai Lui, cu dreptul chiar să-I cerem a ne ajuta şi apăra?
Ascultăm rugăciunea „Tatăl nostru”, singura rugăciune pe care ne-a
dat-o cuvânt cu cuvânt chiar Mântuitorul și care este, totodată, aşa de simplă şi aşa
de completă. Nimic nu lipseşte din ceea ce ne apasă pe noi, creştinii; nu este rând
care să nu cuprindă măcar una dintre dorinţele noastre. Și, deși este o rugăciune
dată de Iisus Hristos, nici un cuvânt nu este pentru El, Mieluşelul lui Dumnezeu,
Marele Jertfit, ci toate pentru Tatăl Ceresc, Tatăl Lui şi al nostru, Care ne dă pâine
şi ne iartă greşelile noastre, așa cum noi nu știm încă să iertăm…
…După rugăciunea „Tatăl nostru”, preotul cere pace, cere să ne
plecăm capetele, să ne pregătim pentru împărtăşirea cu Trupul şi Sângele
Domnului.
O clipă de mare linişte în bisericii. Nici vocea preotului nu se aude,
nici a cântăreţului, nici a corului. Fiecare se roagă în gând.
Apoi auzim: „Să luăm aminte: Sfintele, sfinţilor”. Cu amândouă
mâinile, preotul ridică în sus pâinea sfinţită, simbolizând chiar clipa Răstignirii —
în pâinea sfinţită sunt adâncite în aluat literele I.N.R.I. —; şi când preotul o
ridică, aşa cum a fost ridicată Crucea Răstignirii, sus de tot vin chiar literele
I.N.R.I., aşa cum au stat pe tăbliţă: „Iisus Nazarineanul, Regele Iudeilor”.
Cuvintele „Sfintele, sfinţilor” înseamnă că împărtăşania care urmează
nu se poate da decât celor sfinţi, adică celor ce cred cu adevărat, care sunt curaţi
sufleteşte, fără de păcat; dar corul răspunde: „Unul (e) Sfânt”.
După împărtăşire, preotul rosteşte predica. Apoi, uşile împărăteşti se
deschid.
În pragul lor se arată preotul, aşa cum, după Înviere, Iisus S-a arătat
Apostolilor. De acum va fi pururea între noi, ca o lumină vie pentru inima şi
cugetul nostru.
Şi preotul anunţă: „Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste
să vă apropiaţi”.
Corul cântă învierea: „Dumnezeu este Domnul și S-a arătat nouă”. Ne
aminteşte că am văzut Lumina cea adevărată, că am primit Duhul cel ceresc, că
am aflat credinţa cea adevărată, și ne închinăm Sfintei Treimi, Care ne-a mântuit
pe noi.
Acum, cei ce se împărtăşesc înaintează lângă uşă, având în mână câte
o lumânare, semn al curăţirii sufletești, și vor lua din linguriţa în care sunt pâine şi
vin cu apă, adică sânge şi apă, pentru că sânge şi apă au curs din coasta lui Iisus
când a fost împuns cu suliţa.
Apoi, în altar, preotul tămâiază discul şi potirul, se mai arată o dată
poporului, aşa cum Iisus după Înviere S-a mai arătat o dată discipolilor, şi ne
binecuvântează cu crucea ţinută sus:
„Binecuvântarea Domnului peste voi toţi cu al Său har şi cu a Sa
iubire de oameni”; şi, intrând în altar, închide uşile împărăteşti; perdeaua se trage
încet, încet, pentru dramatica simbolizare: „Totul s-a sfârşit, ceasul cel din urmă a
sunat, şi nu mai este timp de pocăinţă”.
Nu mai este vreme să mai întoarcem niciuna dintre greşelile noastre.
Nu mai este timp de pocăinţă.
Dintre toţi cei care suntem în biserică, este vreunul pregătit să se
înfăţişeze, chiar acum, în faţa înfricoşatului Judecător?
Câţi vor rămâne nepregătiţi, afară, ca fecioarele care n-au avut la
timp untdelemn în candela lor? Câţi vom intra?…
Compactă, toată masa credincioşilor se îndreaptă spre iconostas,
pentru a primi pe frunte semnul crucii făcut cu untdelemn sfinţit, ca o pecetluire a
credinţei noastre. O ultimă încercare a Dumnezeului puternic de a ne da pace.
Slujba s-a sfârşit.
Voi avea, oare, din duminică în duminică, măcar un păcat mai puţin?
Voi ajunge vreodată o duminică în care ceasul din urmă nu mă va mai înfricoşa?
Să fiu împăcată cu sufletul şi cu cugetul? Să simt mirul nu pe frunte, ci în inimă,
şi să-mi răsune, ca un cântec, ultimele cuvinte ale preotului, rostite lângă
iconostas: „Ajutorul meu de la Domnul, Cel ce a făcut cerul şi pământul”.

Olga Greceanu –   Sa ne rugam…..

Cu drag ,

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Alte subiecte. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

3 răspunsuri la Sfinta Liturghie

  1. badea mirela zice:

    ________________________________

    WordPress.com Trezire divina posted: „O explicare a Sfintei Liturghii Poate că fiecare om se roagă zilnic la el acasă. Dar, între rugăciunea de acasă şi rugăciunea de la biserică sau, mai bine zis, între rugăciunea de acasă şi slujba de la biserică este o mare deosebire, o de”

  2. CORINA zice:

    Mii de multumiri pentru acest articol.

  3. Elena Popescu zice:

    Foarte binevenite aceste semnificatii ale fiecarui obiect din biserica si ale gesturilor si vorbelor preotului, desi merg duminica la Sf. Liturghie si ascultam cu atentie, nu stiam ca e atat de plina de simboluri sfinte, de atatea daruri facute noua oamenilor de Insusi Isus…mi-au dat lacrimile…simt recunostinta, dar si vinovatie pt toate zilele in care n-am ajuns de la inceput la Sf. Liturghie…

Enter your email address:Delivered by FeedBurner

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s