O iubire care nu este eternă nu este nimic

Preot Paisie Aghioritul

– Părinte, cum se întâmplă că oameni credincioşi ajung la ateism?
– In problema aceasta pot exista două cazuri. In­tr-un caz se poate ca cineva să fi fost foarte credincios, să fi lucrat puterea lui Dumnezeu în viaţa lui prin multe fapte palpabile şi apoi să fi ajuns la o tulburare în problema credinţei. Aceasta se întâmplă, de pildă, atunci când cineva face nevoinţă fără discernământ şi cu egoism, adică prinde viaţa duhovnicească în mod sec. “Ce a făcut cutare Sfânt – să încerc s-o fac şi eu” – şi începe să facă o nevoinţă fără discernământ. Dar, încet-încet, fără să-şi dea seama, se creează înăuntrul lui un simţământ fals că, deşi n-a ajuns la măsurile cutărui Sfânt, dar pe aproape tot este. Astfel îşi con­tinuă nevoinţa. Dar în timp ce, mai înainte de acest gând, îl ajuta harul dumnezeiesc, acum începe să-l părăsească. Pentru că ce treabă are harul lui Dum­nezeu cu mândria? Aşadar nu mai poate face nevoinţă ce a făcut-o mai înainte şi se sileşte pe sine. Dar cu sila se creează stres. Vine şi mândria care este ca un tărăboi şi creează o stare tulbure. Şi deşi a făcut atâtea şi a lucrat harul dumnezeiesc şi a avut şi experienţe dumnezeieşti, încet-încet începe să aibă gânduri de necredinţă şi să se îndoiască de existenţa lui Dumnezeu.

Al doilea caz este atunci când unul lipsit de carte vrea să se preocupe de dogme. Ei, aceasta nu e bine! Altceva este să arunce o privire, ca să cunoască dogma. Dar şi unul cu ştiinţă de carte, de va merge cu mândrie să cerceteze dogma, şi pe acesta îl va părăsi harul lui Dumnezeu, deoarece are mândrie şi va începe să aibă îndoieli. Fireşte, nu vorbesc de unul care are evlavie. Unul ca acesta, şi fără de carte de ar fi, poate arunca o privire cu discernământ, până acolo unde poate cerceta, şi să înţeleagă dogma. Dar cel care nu are o stare duhovnicească bună şi merge să se ocupe cu dogmatica, unul ca acesta, chiar de ar crede puţin, după aceea nu va mai crede deloc.

– Părinte, necredinţa s-a întins mult în vremea noastra.
– Da, dar adesea chiar şi la aceia care spun că nu cred în Dumnezeu, se vede ascunsă înăuntrul lor puţină credinţă. Odată mi-a spus un tânăr: „Nu cred că există Dumnezeu!”. „Hai mai aproape“, i-am spus. “Auzi cum ciripeşte rândunica? Cine i-a dat această harismă?”. Sărmanul a fost mişcat de aceasta. A plecat acea împietrire a necredinţei şi i s-a schimbat faţa. Altă dată au venit doi vizitatori la Colibă. Erau cam de 45 de ani si trăiau o viaţă foarte lumească. Şi precum noi, mona­hii, spunem: “Deoarece viaţa aceasta este deşartă, le lepădăm pe toate“, tot astfel şi aceia spuneau, dar din cealaltă parte: „Nu există altă viaţă“. Şi de aceea atunci, pe când erau tineri, şi-au lăsat studiile şi s-au aruncat în viaţa lumească. Au ajuns în punctul în care erau nişte cârpe şi sufleteşte, şi trupeşte. Tatăl unuia a murit de supărare. Celălalt a distrus averea mamei sale şi a îmbolnăvit-o de inimă. După discuţia pe care am avut-o, au văzut lucrurile altfel. „Ne-am făcut netrebnici”, spuneau. I-am dat unuia o icoană pentru mama lui. Am vrut să-i dau şi celuilalt o icoană, dar n-a lua­t-o. “Dă-mi o scândurică din cele pe care le rindeluieşti“, îmi spune. „Nu cred în Dumnezeu. Eu cred în Sfinţi”. Atunci i-am spus: “Fie că eşti oglindă, fie capac de cutie de conservă, nu străluceşti dacă nu cad razele de soare peste tine. Sfinţii au strălucit cu razele haru­lui lui Dumnezeu, precum stelele strălucesc cu lumina luată de la soare! ”.

Cum sa ne raportam la glume ?
Un frate l-a intrebat pe un batran oarecare, zicand: – Parinte, de va voi vreun frate sa-mi vorbeasca si sa-mi spuna niste cuvinte nefolositoare sau glume lumesti si vorbe desarte, oare mi se cade a-i zice sa taca, sa nu vorbeasca vorbe desarte si nefolositoare si glume lumesti ? Raspuns-a lui batranul: – Nu, fiule, nicidecum nu ti se cade sa-i zici sa taca, orice va vorbi. Ca de-i vei zice sa taca, sa nu vorbeasca vorba fara de treaba, atunci cu acel cuvant il ocarasti pe fratele tau si-l rusinezi, ca si cum l-ai lovi cu palma peste obraz. Si peste putin, si tu insuti vei vorbi vorbe desarte si fara de treaba. Si in zadar, spre pacatul tau, ai ocarat si ai osandit cu mandrie pe fratele tau, poruncindu-i sa taca. Dar daca nu iti place a vorbi vorba fara de treaba, atunci nu vorbi, ci taci cu smerenie, si asa, cu tacerea si smerenia ta, ii vei da lui si altora chip bun.
Fotografie: LIKE IuBiRe Eterna.

Calea către Dumnezeu şi către desăvârşirea spirituală este înainte de toate, pentru aceia care au deschiderea sufletească şi îndrăzneala necesară, o cale a iubirii.

Prin iubire putem găsi cea mai puternică motivaţie şi cea mai uşoară modalitate de a aprofunda dăruirea, empatia, compasiunea, răbdarea, îndrăzneala şi alte virtuţi, precum şi de a explora fericirea, împlinirea, extazul, misterele polarităţii etc. Iubirea este cea care conferă putere şi echilibru sufletului omenesc şi îl face să se deschidă faţă de divin.

Dacă avem şansa să iubim şi să fim la rândul nostru iubiţi, de ce să nu avem curajul să ne explorăm profunzimile sufletului şi să ne dăruim complet în această iubire? De ce să nu îndrăznim să ne abandonăm complet, iubind mereu mai mult, mai frumos, mai adânc, mai adevărat?

„O iubire care nu este eternă nu este nimic”, scria Camil Petrescu. Iubirea profundă vine din adâncul sufletului şi ne trezeşte sufletul, şi, ca niciun alt sentiment, ne conferă starea de împlinire sufletească de care avem atât de multă nevoie, chiar şi atunci când nu ne dăm seama. „În fiecare om există o infinită nevoie de a iubi, care-l divinizează atunci când este plenar şi divin manifestată”, ne spune Ghidul nostru spiritual. Prin atingerea sa magică, iubirea ne alchimizează întreaga fiinţă, ne transfigurează viaţa, trăirile, percepţiile, ne redefineşte idealurile, ne încântă şi ne purifică inima. Trăită la modul autentic şi profund, iubirea dă rost strădaniilor sufletului nostru şi se află printre cele mai de preţ comori pe care le luăm cu noi în lumea de dincolo atunci când vom părăsi planul fizic. Aceia care iubesc mult pot spune că nu au trăit degeaba, pe când aceia care iubesc puţin sau chiar deloc vor înţelege, la momentul oportun, că şi-au irosit viaţa. „Noi toţi ne-am născut pentru a iubi.Acesta este principiul existenţei noastre şi singura sa finalitate.” – Benjamin Disraeli.

Lev Tostoi scria: „Iubirea? Ce-i iubirea? Iubirea stă în calea morţii. Iubirea este viaţa. Tot, tot ce înţeleg, înţeleg numai pentru că iubesc. Tot ce există, există pentru că iubesc. Totul e legat numai de iubire. Iubirea este Dumnezeu, şi când mori, înseamnă că tu, o părticică din iubire, te întorci la izvorul veşnic al tuturor lucrurilor.” Mahatma Gandhi a spus: „Iubirea este cea mai mare forţă a omenirii şi totuşi este cea mai modestă pe care ne-am putea-o închipui”, iar Dante Alighieri a descris această forţă a iubirii astfel: „Iubirea mişcă Soarele şi celelalte stele”. Dacă iubirea conferă măreţie sufletului uman, este alegerea noastră să manifestăm plenar această iubire. Pentru că iubirea îşi găseşte adevărata împlinire atunci când ea este manifestată.

Iubirea nu este doar un sentiment abstract, ceva strict interior şi strict personal. A manifesta iubirea şi, cu atât mai mult, a manifesta fără măsură iubirea pe care o trăim în universul nostru lăuntric, este o adevărată artă care necesită curaj, dăruire şi un gram de nebunie. Cum putem manifesta iubirea, astfel încât ea să se reverse din prea-plinul sufletului nostru într-un mod armonios, astfel încât să fie o sursă de încântare şi bucurie pentru cei pe care îi iubim, astfel încât să vină în întâmpinarea dorinţelor şi aspiraţiilor fiinţei iubite, oferind totul fără a cere nimic în schimb, dar şi fără a stânjeni, fără a forţa, fără a presa, lăsând de o parte dorinţele şi nevoile noastre şi punând pe primul plan fiinţa iubită? Aici este marea artă a iubirii pe calea căreia nu suntem cu toţii, deocamdată, decât nişte ucenici. – http://www.ziarulatac.ro/

Dumnezeu vrea ca tu să știi că posibilitatea de a face o greşeală n-ar trebui niciodată, niciodată să te oprească de la a face ceva.Să nu-ţi fie niciodată teamă că „nu faci lucrurile corect”. Cu adevărat, nu există mod „corect” de a face lucrurile…există doar modul tău de a face lucrurile. Aşa că dă-i drumul. Fă-le.Nimic minunat nu a fost realizat vreodată de nimeni care s-a îngrijorat extrem de mult de teamă că nu făcea ceva minunatNeale Donald Walsch

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Trezire divina. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Enter your email address:Delivered by FeedBurner

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s