Doamne,luminează Lumina Ta peste noi!

(…) Din această singurătate în care trăieşte omul, şi în care suferinţa l-a aruncat ca într-un abis, într-o sforţare puternică încearcă să iasă, punând puţin câte puţin stăpânire pe sufletul său. În loc să se lase omorât de suferinţă, sufletul va încerca să facă din ea un prilej de meditaţie profundă şi de înălţare. Va ajunge să înţeleagă că: “Nimic nu ne măreşte ca o mare durere”. Sau, cum zice Sfântul Apostol Pavel: “nu numai atât, ci noi ne lăudăm în suferinţe, bine ştiind că suferinţa aduce răbdare, şi răbdarea curăţire, iar curăţirea nădejde” (Romani 5, 3-4).
Într-adevăr, aşa cum din fierul turnat în foc se pot face lanţurile puse în jurul gâtului unui popor în robie, tot din fier se poate face şi spada care-l eliberează. Tot aşa, din suferinţe omul poate face şi prilejul care-l omoară (sufleteşte) şi mijlocul care să-l înveţe ca altă dată să se ferească de tot ce-l poate face să sufere. Prin suferinţă omul ajunge să se purifice, să se desăvârşească, să-şi înalţe sufletul, să se sfinţească şi să se creştineze.
Sunt suferinţe a căror cauză suntem noi înşine. Sufletul nostru are deplină libertate s-aleagă între binele şi răul pus în faţă. Căci trebuie să ştim că: “fiecare din noi are în el două porniri care ne guvernează şi ne poartă acolo unde ele vor să ne ducă: una este dorinţa născută în plăceri, alta gândul chibzuit de a face binele… Aş asemăna fiinţa noastră cu un car, la care sunt înhămaţi doi cai: unul din ei e blând şi de rasă bună, altul e rău şi neastâmpărat, pentru că aşa îi este neamul. Pe când carele care poartă pe zei pot fi uşor conduse şi se înalţă liniştit, căci amândoi caii sunt potoliţi, cele ale oamenilor se ridică cu anevoie, căci calul nărăvaş se lasă cu greu dus şi face să-l răstoarne spre pământ, iar calul cel bun vrea să meargă acolo, unde merg carele zeilor. E vina vizitiului, care n-a ştiut să îmblânzească calul nărăvaş. E o luptă grea, pe care sufletul trebuie să o ducă ca să stăpânească pornirile rele din noi” (Platon).
Ajungând să înfrângi ispita care te duce la păcat, ai suprimat cauza suferinţei. Ai ajuns să nu te mai laşi dus acolo unde conştiinţa te mustră. E o încercare grea, în care trebuie să izbuteşti. Căci ispita şi păcatul te ţin înlănţuit între braţele lor seducătoare. E un fel de viaţă în care conştiinţa adoarme.
În ceasul în care Dumnezeu începe să pregătească taina curăţirii şi întoarcerii sufletului spre El sufletul era prea obişnuit cu păcatul. Primele încercări pe care Dumnezeu le face ca să despartă pe om de păcat sunt dureroase, căci ele te obligă să părăseşti ceea ce ţi-a plăcut atâta timp. Lacrimile căinţei sunt amestecate de durerea părăsirii desfătărilor vieţii. Două gânduri se întâlnesc în inima noastră: unul cu care binecuvântăm ceea ce face Dumnezeu, altul cu care plângem ceea ce părăsim. Cei doi oameni, pe care Mântuitorul i-a întâlnit locuind printre morminte, îi strigau: “Pentru ce ne tulburi?” Ca şi cum ar fi zis: Lasă-ne aici, în pacea noastră. Ne-am obişnuit cu păcatul în care trăim. Conştiinţa noastră nu ne mai mustră.
E adevărat că pentru prima dată când într-un suflet intră păcatul, există o protestare puternică. Cu cât sufletul e mai mare, cu atât aceste mustrări ale conştiinţei sunt mai puternice. Dacă însă acelaşi păcat va mai fi repetat, conştiinţa va protesta mai puţin, până ajunge să tacă în faţa oricărui păcat.
Când începe acţiunea de curăţire a sufletului, nimeni nu se poate opri la jumătatea drumului care duce la desăvârşire, oricât de adormită ar fi conştiinţa şi oricât de greu ar fi păcatul. Dumnezeu iartă pe acela care se căieşte. “Acela care udă aşternutul său cu lacrimi şi a cărui faţă e încreţită de durere” (Psalmul 6, 7) ajunge să zică: “Fericit acela căruia nu-i va socoti Domnul fărădelegea şi al cărui păcat este iertat” (Psalmul 31, 2).
Toate acele suflete mari, căzute în păcat şi înălţate până la desăvârşire, au trecut prin această suferinţă.
Oscar Wilde repeta zilnic aceste cuvinte ale lui Goethe: “Acela care n-a mâncat pâinea sa în durere, şi nu şi-a petrecut nopţile aşteptând în lacrimi dimineaţa care întârzia, acela nu va cunoaşte puteri cereşti”.

“Mărturisirile” Sfântului Augustin sunt istoria oricărui suflet pe care păcatul îl înăbuşă şi în care suferinţa cheamă harul izbăvitor al lui Dumnezeu. După ce pătrunsese în toate templele muzeelor şi întrebase toată ştiinţa lumii, când inima îi era pustiită de viforul patimilor, liniştea şi-a găsit-o în scurta rugăciune făcută în lacrimi: “Dumnezeul virtuţilor, întoarce-mă la Tine, arată-mi faţa Ta şi mântuieşte-mă. Fă-mă, Doamne, să Te caut”. Lacrimile vărsate în singuratica grădină de la Cassiaciacum, pentru ca să fie ca o spălare de păcat, curăţau în acelaşi timp şi ochii sufletului său, cu care să vadă mai bine pe Dumnezeu şi de Care să nu se mai despartă niciodată.
Suferinţa înţeleasă astfel, poate fi o adevărată binefacere, căci prin ea omul ajunge să-şi vadă toată goliciunea sufletului său. De câte suferinţe viitoare n-am fi scăpaţi, dacă prin suferinţele avute am ajunge să ne cunoaştem aşa cum suntem! Deseori am încerca să ne judecăm. În faţa noastră ne-am pune pe noi, care am fost şi suntem, ca să fim judecaţi de noi, care trebuie să fim. Poate fi, oare, un alt mijloc mai binefăcător de desăvârşire, pe care noi l-am încercai asupra noastră?
Sunt însă suferinţe de care nu suntem vinovaţi şi pe care le judecăm ca nedreptăţi ale lui Dumnezeu făcute cu noi.
Iov la început nu înţelegea de ce Dumnezeu îl lasă să sufere atât. Ne întrebăm şi noi: de ce mâna protectoare a lui Dumnezeu nu mai e întinsă asupra noastră? Mântuitorul însuşi a zis în suferinţele de pe cruce: “Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Matei 27, 46). Ce mai putem face în faţa unei asemenea suferinţe?
Dacă omul se naşte ca să sufere şi dacă toţi oamenii suferă, suferinţa noastră trebuie să o înţelegem, mai întâi de toate, ca o legătură puternică stabilită între oameni. Toate acele inimi, care sunt în stare să compătimească cu suferinţa, sunt toţi aceia care ştiu să amestece lacrimile lor cu ale oamenilor, toţi aceia care pot şi ştiu să iubească omul, toţi aceia care înţeleg pe cei care suferă, pentru că ei înşişi au suferit. Numai infirmiera care a fost şi ea bolnavă va înţelege durerile bolnavilor şi va şti să le aline. Numai săracul înţelege suferinţa flămândului. Numai o mamă îndoliată va înţelege doliul tuturor (oamenilor) mamelor. Numai păcătosul întors la Dumnezeu va fi bun apostol al mântuirii păcătoşilor. Toţi aceştia sunt izbăvitorii de suferinţe ai tuturor oamenilor ameninţaţi să se piardă în acest fluviu universal de dureri, deasupra căruia pluteşte omenirea.
Cu acest prilej de solidaritate, de ce să nu primesc ca suferinţa mea să fie binefăcătoarea altora. Aşa cum suferinţele predecesorilor mei, cu care eu fac un singur om, m-au învăţat să merg pe un drum mai bun decât ei, de ce să nu primesc ca suferinţa mea să servească la fericirea (altora) celor ce vor veni după mine? Toate ideile pe care ei le-au gândit şi pe care cu atâta suferinţă ni le-au lăsat nouă, toate străduinţele pe care ei şi le-au dat, de ce să nu le înmulţesc şi să le las generaţiilor viitoare îmbogăţite cu experienţă scoasă din suferinţele mele? Căci e necesar ca generaţiile actuale să arate viitorimii, cu degetul, o viaţă mai bună cucerită prin durere.

Suferinţa pentru alţii este stâlpul de care se reazemă propăşirea universală a omenirii.
Dacă omul s-a ridicat puţin câte puţin deasupra întunericului, n-a făcut-o decât prin încercări anevoioase şi prin muncă plină de suferinţă. Această înălţime de sacrificii s-a desăvârşit pe Calvar, ca simbol măreţ al suferinţei pentru alţii. Ar putea spune cineva că omenirea de astăzi ar fi ajuns aici – oricât de ticăloasă e încă – dacă Iisus n-ar fi suferit pentru ea, taină pe care Sfântul Apostol Pavel a numit-o “nebunia crucii”?
Iată dar cum suferinţa noastră poate servi altora! Suferinţa este, astfel, legea sacrificiului sub care trăieşte omul.
Această suferinţă, de care nu suntem vinovaţi şi pe care n-o putem suprima noi singuri, de ce n-am primi-o ca pe o misterioasă cale, pe care Dumnezeu ne poartă acolo unde vrea El? Căci “Multe sunt necazurile drepţilor, şi din toate acelea îi va izbăvi pe ei Domnul. Păzeşte Domnul toate oasele lor şi nici unul din ele nu se va zdrobi” (Psalmul 33, 18-19).
Dacă “Dumnezeu iubeşte pe cel pe care-l ceartă” (Evrei 12, 6), suferinţa ta nu poate fi pentru sufletele noastre, decât ceea ce simt puternicele lovituri pe care sculptorul le face într-un bloc de marmură care n-are nici o formă pentru ca să scoată o frumoasă statuie. În loc să credem că suferinţa este o nedreaptă pedeapsă, pe care Dumnezeu ne-o trimite din singura plăcere de a ne vedea suferind, să înţelegem mai degrabă că este timpul când noi avem mai multă nevoie de sprijinul lui Dumnezeu. Când Marta suferea de moartea fratelui său Lazăr, cuvintele cu care L-a întâmpinat pe Mântuitorul au fost: “Dacă Tu ai fi fost aici, fratele meu n-ar fi murit. Dar şi acum ştiu că tot ce vei cere lui Dumnezeu, îţi va da (Ioan 11, 21-22).
Suferinţa este timpul când noi recunoaştem neputinţa noastră şi trebuinţa ajutorului lui Dumnezeu.
Tot suferinţa purifică sufletul şi-l face vrednic de sfinţenia lui Dumnezeu: “Când El îi lovea cu moartea, ei îl căutau: îşi aduceau aminte că Dumnezeu e scăparea şi izbăvitorul lor” (Psalmul 77, 34-35).
Încercările sunt trimise în cale să ne conducă la scopul căutat. Suferinţa e un ocol în drumul pe care noi l-am ales. S-aştepţi însă să vezi gândul lui Dumnezeu, înseamnă să ştii să suferi şi să faci din suferinţă un învăţător şi să-i fii supus înţelegător. Amin.
(extrase din: Rostul încercărilor – Ierom. Arsenie Boca, Ed. Pelerinul – Iași 2004)http://www.calauzaortodoxa.ro
Rugăciunea Părintelui Arsenie Boca
“Doamne Iisuse Hristoase, ajută-mi ca astăzi toată ziua să am grijă să mă leapăd de mine însumi, că cine ştie din ce nimicuri mare vrajbă am să fac, şi astfel, ţinând la mine, Te pierd pe Tine.

Doamne Iisuse Hristoase, ajută-mi ca rugăciunea Prea Sfânt Numelui Tău să-mi lucreze în minte mai repede decât fulgerul pe cer, ca nici umbra gândurilor rele să nu mă întunece, că iată mint în tot ceasul.

Doamne, Cela ce vii în taină între oameni, ai milă de noi, că umblăm împiedicându-ne prin întuneric. Patimile au pus tină pe ochiul minţii, uitarea s-a întărit în noi ca un zid, împietrind inimile noastre şi toate împreună au făcut temniţa în care Te ţinem bolnav, flămând şi fără haină, şi aşa risipim în deşertăciuni zilele noastre, umiliţi şi dosădiţi până la pământ.

Doamne, Cela ce vii în taină între oameni, ai milă de noi. Pune foc temniţei în care Te ţinem, aprinde dragostea Ta în inimile noastre, arde spinii patimilor şi fă lumină sufletelor noastre.

Doamne, Cela ce vii în taină între oameni, ai milă de noi. Vino şi Te sălăşluieşte întru noi, împreună cu Tatăl şi cu Duhul, că Duhul Tău cel Sfânt Se roagă pentru noi cu suspine negrăite, când graiul şi mintea noastră rămân pe jos neputincioase.

Doamne, Cela ce vii în taină între oameni, ai milă de noi, că nu ne dăm seama ce nedesăvârşiţi suntem, cât eşti de aproape de sufletele noastre şi cât Te depărtăm prin micimile noastre, ci luminează Lumina Ta peste noi ca să vedem lumea prin ochii Tăi, să trăim în veac prin viaţa Ta, lumina şi bucuria noastră, Slavă Ţie.”Amin!

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Trezire divina. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Enter your email address:Delivered by FeedBurner

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s