Intâlniri ale vieții

”În clipa în care cineva își ia un angajament definitiv, și Providența se pune în mișcare. Se întâmplă tot felul de lucruri care altfel nu s-ar fi petrecut nicicând…incidente sau întâlniri neprevăzute ori ajutor material la care nimeni n-ar fi visat să îi apară în cale”, spunea Goethe! Providența pare să țină ochii deschiși permanent, să vadă dacă ne luăm angajamentul, dacă vrem și dacă cerem decisiv, definitiv, hotărât anumite lucruri pentru noi. Trebuie să ”ne luăm un angajament definitiv”, spune Goethe, pentru ca universul să se miște întru împlinire și pentru ea. Apoi, avem nevoie să îngăduim ca ceea ce am cerut, ceea ce am vrut să și vină spre noi. Cine știe de unde și cum se poate întâmpla un miracol? Cui nu i-a răsărit în cale măcar o singură dată în viață un om, o situație, o întâmplare fantatiscă, ceva ce i-a dat peste cap toate așteptările, toate înțelegerile, toată logica și înțelepciunea? Cine nu s-a întânit măcar o dată cu șansa, cu omul prin care ea a intrat în existență ca o regină în casa micului cerșetor?

Dar, de câte ori am ratat noi șansa, de câte ori am trecut pe lângă Providență și pe lângă brațul ei frumos ca pe lângă un obiect invizibil, ca pe lângă o cutie goală, căci în acele momente eram – poate – prea închiși în propriile minți, prea ocupați să ne plângem de milă și să ne scufundăm în nostalgii lăuntrice, a căror recompensă măruntă ne-a umplut atât de des existența? Sunt întâlniri ale vieții atât de tulburătoare, încât se poate ca apariția lor să ne zdruncine toate reperele și, pentru că nu izbutim să deosebim copacii de pădure, Grația divină trece pe lângă noi ca o căruță stricată! Nu recunoaștem întotdeauna, unii de cele mai multe ori, mâna întinsă a șansei și o lovim, o ignorăm sau încercăm din răsputeri s-o negăm și s-o distrugem. Vin în viețile noastre iubiri pe care, netrâindu-le la vremea lor, neânțelegându-le prezența, uitând, poate, că noi le-am cerut cândva, le ratăm pentru totdeauna. Noi suntem ființe unice, irepetabile; nici unul dintre noi n-a mai fost vreodată în forma umană de acum, nici nu va mai fi vreodată. Un gunoier, un savant, un copil autist, un bărbat mic de statură; oricine am fi și orice am face, suntem unici și irepetabili. Nu știm cine suntem cu adevărat și care-i scopul existenței noastre, dar – cu certitudine – am putea să ne ghidăm după această muzică fantastică, adesea nostalgică și dramatică, dar uneori mai frumoasă decât toate frumusețile lumii, a providenței, care se aude pe oriunde pășim. Să ne ascultăm sufletul mai mult ar însemna să ascultăm și chemările ce ne parvin din lume sub forma unor invitații banale la cină, a unei intuiții de a ieși la o plimbare într-o zi ploioasă, a simplei dorințe de a nota o idee. În orice amănunt se poate ascunde întâlnirea noastră cu șansa; uneori putem refuza întâlnirea și, din păcate, ea nu se mai repetă niciodată în aceeași formă. Căci, dacă noi suntem unici, unice sunt și manifestările gândurilor noastre, unice sunt și șansele ce străbat existența, unic e fiecare surâs al nostru, unică e expresia chipului în fiecare clipă, unic e tot ce ne înconjoară! Să învățăm să ne recunoaștem șansele, să fim mai atenți la oamenii din apropierea noastră, la ceea ce ne dăruiește fiecare, la ceea ce adaugă fiecare prin prezența sa, căci aici, întotdeauna lângă umerii noștri, la distanță de o respirație doar, se poate să fie tot ce am căutat o viață întreagă sau tocmai ceea ce avem nevoie în acest moment.Maria Timuc http://eulinterior.blogspot.ro/2012/11/cui-nu-i-rasarit-in-cale-macar-o.html?utm_source=feedburner&utm_medium=email&utm_campaign=Feed:+LuminaEuluiInterior+(LUMINA+EULUI+INTERIOR)

 

Calitatile celor de lângă noi

Iliuţă şi Matei erau colegi de clasă. Matei îl şicana întotdeauna pe Iliuţă din cauza unui defect din naştere pe care acesta îl avea la picior. Mai exact, avea un picior mai scurt decât celălalt.

Din această cauză, Iliuţă era întotdeauna marginalizat în clasă. La ora de Educaţie fizică, era singurul care stătea pe bancă fiindcă el nu putea alerga. Profesorii îl înţelegeau şi se purtau frumos cu el, însă colegii făceau adeseori glume pe seama lui.

Într-o zi de iarnă, mergând la săniuş, Matei şi-a rupt piciorul. Când a auzit că va trebui să stea vreo 3 săptămâni la pat şi că încă vreo două luni va merge cu cârje, a fost foarte necăjit. Asta-i mai lipsea! Să nu mai poată juca fotbal…..

Neavând încotro, tot semestrul a trebuit să stea pe bancă lângă Iliuţă, la ora de sport. Îi era aşa de ciudă când îi vedea pe ceilalţi cum aleargă!

La un moment dat, şi-a dat seama că Iliuţă era foarte concentrat asupra unei foi de hârtie. Curios şi răutăcios cum era, Matei i-a smuls foaia din mână pentru a vedea ce scrie.

Era o poezie!

Matei a citit-o pe nerăsuflate. Era o poezie tristă….despre un copil singur şi fără prieteni, care mereu privea cu jind jocul altor copii. Apoi, Matei s-a aşezat pe bancă şi a citit-o pe îndelete. I-au dat lacrimile. Deşi tristă, poezia era foarte frumoasă.

– “Mai ai şi altele?” l-a întrebat el pe Iliuţă.

Timid, băiatul şi-a scos un caiet din ghiozdan. Era plin de poezii.

– “Te rog să mi-l dai în seara asta acasă. Ţi-l aduc mâine”, l-a rugat Matei după ce şi-a dat seama că nu îi ajunge timpul să le citească pe loc.

Iliuţă aprobă printr-o uşoară mişcare a capului. Nu îi venea să creadă că pe Matei îl interesau poeziile sale.

De cum a ajuns acasă, Matei a şi început să citească poeziile lui Iliuţă. Toate erau triste. Dar acum că ştia şi el cum e să fii lăsat pe dinafară şi să te uiţi la alţii cum se joacă, Matei simţea că parcă îl înţelege pe Iliuţă.

Cand mama sa a intrat la el în cameră, l-a găsit plângând.

– ”Mamă, eu am de o lună piciorul rupt şi nu pot alerga cu colegii mei şi ma simt atât de nefericit. Dar bietul Iliuţă a fost aşa dintotdeauna şi aşa va fi şi de acum încolo. Măcar eu sunt aşa din vina mea pentru că dacă v-aş fi ascultat şi nu m-aş fi dat cu sania pe acea pantă abruptă, nu aş fi ajuns în această situaţie. Dar el s-a născut aşa.”

– “Da, Matei, ai dreptate. i-a spus mama. Dar dacă nu poate alerga ca toţi copiii, nu înseamnă că nu are şi el foarte multe calităţi. Poate calităţi pe care voi nu le aveţi.”

– “Da, uite chiar citeam nişte poezii compuse de el. Mi se par foarte frumoase. Hai să-ţi citesc câteva.”

Ascultând zâmbitoare cum îi citea fiul ei, mama l-a sărutat cu dragoste pe frunte, gândindu-se că Matei tocmai şi-a dat seama de un lucru important: De foarte multe ori, calităţile celor de lângă noi nu sunt evidente sau suntem noi prea preocupaţi de propria noastră persoană şi de defectele celor din jur pentru a le mai sesiza şi calităţile. Dar câteodată nu e nevoie decât să-i privim cu mai multă luare-aminte pentru a realiza că sunt aspecte pentru care merită măcar puţină preţuire şi admiraţie.

http://coltulmeucupovesti.wordpress.com/tag/admiratie/

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Trezire divina. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Enter your email address:Delivered by FeedBurner

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s