In duh si adevar

Intr-una din peregrinarile Sale, Iisus intalneste langa o fantana o femeie samariteana.

Acest episod este unul dintre cele mai remarcabile momente hristice pe care Evanghelia ni le relateaza.

Si este remarcabil pentru ca el ne reda un lucru deosebit si anume anunta ca va veni vreme aparitiei initierii la nivel de masa, ca preotii, din preoti religiosi vor deveni preoti initiati, vremea descoperirii cu adevarat a Adevaratei Biserici a lui Hristos, cand pe aceasta Planeta va trona o singura religie: Iubirea.

Sa vedem ce spune acest text din Evanghelia dupa Ioan caruia i se mai spune, de loc intamplător, Apostolul Iubirii:

„Femeia I-a zis:

Doamne vad ca Tu esti proroc. Parintii nostri s-au inchinat pe acest munte, iar voi (voi iudeii) ziceti ca in Ierusalim este locul unde trebuie sa ne inchinam.

Si Iisus i-a zis:

Femeie crede-ma ca vine ceasul cand nici pe muntele acesta, nici in Ierusalim nu va veti inchina Tatalui. Voi va inchinati caruia nu stiti; noi ne inchinam Caruia stim pentru ca mantuirea din iudei este. Dar vine ceas, si acum a si venit, cand inchinatorii adevarati se vor inchina Tatalui in duh si in adevar; fiindca astfel de inchinatori doreste si Tatal.” (Ioan.4:23) Dumnezeu este Duh; si cine se inchina Lui trebuie sa I se inchine in duh si in adevar.” (Ioan.4:24)

Va intrebati, probabil, cum de i-a adresat Iisus acelei femei aceste cuvinte? Era o femeie simpla fara nici un fel de pregatire spirituala, imposibil pentru ea sa desluseasca sensul tainic si fundamental al acestor cuvinte.

Ei bine, dragii mei, Domnul Iisus nu S-a adresat naturii ei inferioare sau superioare ci naturii sale divine, duhului sau. El S-a adresat, de fapt, naturii divine a tuturor oamenilor de atunci dar si a celor de astazi, transmitandu-ne prin Sfanta Scriptura, Calea de urmat.

La un moment dat, Iisus, adresandu-Se lui Toma i-a spus:

„Eu sunt Calea, Adevarul si Viata. Nimeni nu vine la Tatal decat prin Mine. (Ioan.14:6)

Daca vom analiza cu atentie cele dota versete (Ioan 4:24 si 14:6) vom intelege minunatul mesaj al Domnul Iisus Hristos. Acest mesaj este, de asemenea, cat se poate de valabil pentru toti oamenii de astazi, cu deosebire insa pentru cei care doresc sa se initieze, sa se aproprie mai mult de Dumnezeu, sa devina cu adevarat slujitorii Sai neosteniti. Ca sa putem intelege taina acestor cuvinte ale Mantuitorului va trebui sa ne intoarcem din nou la sufletul si duhul omului.

Spuneam ca prin practicarea zilnica a celor sase necesitati spirituale (instruirea, postul, rugaciunea, meditatia, propovaduirea Iubirii si vindecarea), prin folosirea respiratiei corecte, a concentrarii hristice, a unei alimentatii corecte si a sacralizarii tuturor activitatilor zilnice, ne vom apropria tot mai mult de Dumnezeu.

„Trezirea”, rand pe rand a „partilor” fiintei noastre, ceea ce inseamna, de fapt, constientizarea existentei lui Dumnezeu cu fiecare dintre ele si apoi manifestarea Lui prin intermediul lor, ne va asigura, in final, regasirea propriei noastre divinitati, intrarea in comuniune cu duhul nostru, particica din Chintesenta numita Dumnezeu.

Sa pornim din punct de vedere teoretic pe acest drum al evolutiei noastre spirituale.

Intai, se „trezeste” trupul care incepe sa-L manifeste pe Dumnezeu in exteriorul sau. Dupa curatarea lui, in urma indelungatelor stradanii de manifestare a Iubirii, are loc „trezirea” corpului vital-eteric, apoi a celui astral, totul culminand, la acest nivel, cu „trezirea” corpului subtil mental. Aici, in zona naturii inferioare, omul (personalitatea sa) freamata sub atingerea suava a Iubirii inferioare care incepe sa-l incalzeasca din ce in ce mai tare.

Odata cu „trezirea” corpului subtil solar duhul omului primeste primul semnal care-l va determina sa renunte, cu bucurie de altfel, la pozitia sa de „observator” al fiintei umane si sa inceapa sa fie lucrator-coordonator al ei. Este, insa, numai un inceput. Trezirea corpului subtil universic si apoi a celui cosmic este cea care-l determina sa preia, din ce in ce mai pregnant, functia de coordonator al fiintei respective. La nivelul naturii superioare omul (individualitatea sa) simte de acum dogoarea Focului Sacru al Iubirii superioare neconditionate care v-a declansa trezirea si manifestarea naturii sale divine.

Este momentul in care Corpul Sfantului Duh si apoi Corpul Hristic, se „trezesc” si incep sa-L manifeste si ele, in exterior, pe Dumnezeu sub dogoarea Focului Sacru al Iubirii Divine neconditionate. Este momentul contopirii fiintei cu propriul sau duh, intrarii in comuniune cu el, apoi a intrarii in comuniune normala si fireasca cu Dumnezeu. Natura Divina a omului (divinitatea sa) freamata si Iubirea Divina neconditionata, manifestata la acest nivel pana acum doar intern, se revarsa asupra intregii fiinte a omului facandu-l una cu propria sa Esenta, particica din Chintesenta numita Dumnezeu.

Este momentul mult asteptat al indumnezeirii, momentul mult asteptat si prorocit de Iisus, al rugaciunii plenare in duh si adevar.

De ce este de-abia acum este plenara? Pentru ca rugaciunea in duh si adevar incepe sa se dezvolte in om odata cu trezirea naturii superioare si manifestarea Domnului Dumnezeu cu partea ei cea mai coborata, corpul subtil solar.

In acel moment, omul va descoperi in el Adevarata Biserica a lui Hristos, altarul divin in fata caruia va trebui sa se inchine si pe care se va sprijini in drumul sau spre indumnezeire.

Observam ca, pentru a ajunge la duh, trebuie sa strabatem o cale lunga, Calea cunoasterii Iubirii: Inferioara, Superioara si Divina. Cu ajutorul ei vom ajunge sa cunoastem adevarul despre tot si despre toate si astfel Calea si Adevarul ne vor ajuta sa intelegem si sa traim constient Viata.

Si mai observam ceva: ultima poarta prin care trebuie sa trecem pentru a intra in comuniune cu duhul nostru, pentru a ajunge practic la Dumnezeu este Corpul Hristic daruit duhului nostru de Hristos.

Ei bine, dragii mei, daca veti medita la cele ce v-am spus pana acum, veti intelege mult mai bine vorbele Mantuitorului Iisus Hristos din Evanghelia dupa Ioan, pe care vi le-am redat la inceput. Si daca veti studia, analiza si apoi medita cu atentie la tot ceea ce cunoasteti pana acum referitor la corpurile subtile ale duhului uman, veti realiza si de ce Iisus Hristos ii spune la un moment dat insistentului Toma in cap.14 versetul 10-11 al aceleasi Evanghelii:

„Nu crezi ca Eu sunt intru Tatal si Tatal intru mine? Cuvintele care Eu vi le graiesc nu de la Mine le graiesc, ci Tatal-Cel ce ramane intru Mine – isi face lucrurile Sale. Credeti-Ma ca Eu sunt intru Tatal si Tatal intru Mine.”http://foculsacru.wordpress.com/

La poarta unei mănăstiri de la poalele Himalayei bătu un pelerin:
– Doresc să vorbesc cu cel mai mare om din acest așezământ, fură primele lui cuvinte, în loc de bună ziua.
Călugării îl măsurară din cap până-n picioare fără să spună un cuvânt și-l duseră la maestrul lor, care era adâncit în citirea unor scrieri. Fără să-și ridice ochii îl întrebă:
– Cu ce te pot ajuta?
– Vreau să-ți fiu discipol, maestre, să devin un om mare așa cum ești tu! Şi preț de o jumătate de oră îi vorbi despre dorințele sale.
Maestrul îl ascultă și după ce termină îi spuse:
– Fiule, tăcerea îți va ascuți auzul și-ți va înfrumuseța cuvintele. Vorbele multe îți cheltuiesc energia… atunci când nu spun nimic. Vrei să-mi fii discipol?
– Da!
– In curtea interioară, lângă fântână, este o piatră mare; te rog să mi-o aduci căci vreau să-mi fac un altar din ea.
Pelerinul se uită spre curte și văzu un bolovan foarte mare.
– Glumesti? Nici zece oameni nu o pot ridica… dar eu…
Maestrul plecase deja, târându-și papucii pe lespezile de piatră. Pelerinul rămase trist. Se așeză dezamăgit pe scările templului..
“Niciodată nu voi putea să fiu discipolul acestui mare om” își zise în gând.
Oftând, cu capul plecat, începu să se gândească cum ar putea să ridice minunea de piatră mare cât un munte. Ochii îi căzură pe o furnică ce se oprise din drumul ei chiar în fata piciorului său… cara după ea o greutate de două ori mai mare. Se oprise în fața obstacolului și nu știa ce să facă. O privi curios și văzu că, după o mică ezitare, furnica împreună cu greutatea sa se urcă pe picior și-l traversă de-a latul, continuându-și drumul.
“Ar fi putut să-mi ocolească piciorul, dar ea nu… nu s-a dat înapoi din calea obstacolului… cu îndrăzneală l-a depășit… câtă putere la o furnică!” gândi uimit pelerinul și se adânci și mai mult în tristețe.
Treceau zilele și pelerinul își făcuse obicei să urmărească cum acționează fiecare vietate în fața obstacolului – adică a piciorului său – și nici una nu avea curajul furnicii. Și mai observă că toate greutățile cărate de furnică depășeau cu mult mărimea trupului ei firav.
Într-o zi, maestrul îl văzu plângând. Se așeză lângă el, și-l întrebă cu blândețe:
– S-a întâmplat ceva, dragul meu?
– Maestre, și furnica este mai mare decât mine. Sunt atât de mic…!!
– Mă bucur să te aud spunând asta. Ești pe drumul cel bun!
Înainte de a apuca să mai spună ceva, maestrul era deja departe. Pelerinul se gândi zile la rând cum să facă să ridice piatra și în același timp se gândea și la furnică, la puterea ei.
“Voi reuși… voi reuși pentru că îmi doresc din tot sufletul să fiu discipolul maestrului”.
Și-n același timp își dori să fie furnică, să aibă curajul și forța ei. Într-o zi se duse în fata pietrei, o privi cu atenție câteva secunde, respiră profund de trei ori, se interioriză preț de câteva clipe, desprinse brațele încet, încet, ca și când ar zbura și îmbrățișând-o, ridică piatra și o așeză în fața camerei maestrului.
Văzând toate acestea, maestrul râse cu poftă și-i spuse:
– Ai învățat?
– Da, maestre, am aflat multe observând. In primul rând am aflat că maestru poate să-ți fie oricine, chiar și o furnică, dacă ești capabil să înțelegi lecția oferită. In al doilea rând, să nu-ți fie teamă de nici un obstacol, acceptă-l, “intră în el”, fii una cu el… conștientizându-l, îl poți trece cu bine. In al treilea rând, puterea unei ființe nu stă în forța mușchilor ei, ci în Sine; concentrându-mă asupra Sinelui, devenind una cu el, greutatea pietrei nu a mai fost un obstacol pentru mine; am putut s-o ridic, deși era de două ori mai grea decât mine…In al patrulea rând, să nu judeci pe nimeni după “mărimea” lui, ci după fapta lui… furnica este o vietate atât de mică, dar foarte puternică. Şi-n al cincilea rând, să crezi… să crezi în Dumnezeul din tine, și atunci puterea ta va fi fără limite! Dar toate acestea nu aș fi putut să le învăț dacă nu aveam o motivație, un scop al vieții: să fiu precum maestrul meu.
– Daca vei reuși să fii mereu ca și furnica, atunci ai înțeles unul dintre secretele vieții:
nu există obstacol pe care să nu-l învingi atât timp cât ești cu sufletul curat și centrat în Inimă. Forța din tine poate muta și munții, iar credința ta îți va fi călăuză.
Bine ai venit printre discipolii mei!

Sursa: Povesti cu tâlc

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Trezire divina. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Enter your email address:Delivered by FeedBurner

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s