Când ni se deschid ochii sufletului?

Când ni se deschid ochii sufletului? Când revenim cu „picioarele pe pământ”? Când începem să ne smerim? Abia atunci când ne simțim nepunticioși, când vedem că bizuința noastră este deșartă, puterile, situația materială, situația socială, situația intelectuală șamd ne trădează, abia atunci ne smerim și simțim nevoia de ajutor, de compasiune, de împreună viețuire cu cineva, simțim nevoia de părtășie și comuniune. Dumnezeu face ca omul trufaș și încrezător în sine să simtă un moment în viață că este al nimănui, să simtă un sentiment de părăsire ca să-și amintească că este o creatură și nu un dumnezeu. Părintele Simeon Kraiopoulos surprinde în câteva vorbe acest fel de trăire, aceste pronii dumnezeiești care ne repun măcar pentru o vreme pe o poziție de normalitate. Cu toții avem nevoie de astfel de momente al iconomiei lui Dumnezeu și:

Atunci se vor deschide ochii sufletului
Trebuie să pătimim – vă rog foarte mult să luați aminte la acest aspect – însă nu ca și cum Domnul ar zice: ,,Veți pătimi ca să învățați, ca să fiți pedepsiți, pentru că nu sunteți buni!”
Nu așa vor sta lucrurile! Este adevărat că pe toate le pătimim din cauza păcatului, dar după aceea când Domnul ne ia de mână și trecem prin ceea ce rânduiește El, toate lucrează pentru suflet și aceasta o vede omul în fapt.

Desigur, spunem că trebuie să ne smerim, să ne pocăim, să vedem egoismul din noi, să vedem răutatea, viclenia, destrăbălarea, zădărnicia, dar acestea nu sunt doar simple cuvinte. Aceste lucruri nu se întâmplă prin cugetări sau cuvinte, ci prin pătimiri. Când te doare simți durerea când faci lucruri zadarnice simți zădărnicia, când te trudești simți truda. Aceste lucruri nu sunt teorie, cuvinte fără acoperire și tocmai de aceea ele fac bine sufletului. Așadar, prin toate câte i se întâmplă, cel care este al lui Hristos, care-L urmează pe Domnul, cel intrat pe calea mântuirii, înțelege că greutățile, pătimirile, nedreptățile și toate celelalte folosesc sufletului. Astfel aș dori să gândiți lucrurile, numai să nu fiți nepăsători la ceea ce v-am spus, și să lucrați altfel.

Am trăit pe propria mea piele aceste realități. De aceea vă spun și vă repet, oricât de bun ai fi, oricâtă dispoziție ai avea, oricât ai crede că te-ai smerit și te-ai pocăit nu va apărea în sufletul tău acel bine, ci cu îngăduința lui Dumnezeu, vei fi nedreptățit, trecut cu vederea, ignorat în suferință. În aceste situații, desigur că tu pătimești înlăuntrul tău, însă când ceea ce ți se întâmplă te ajută să nu cazi, să nu te împotmolești, să nu-ți plângi soarta, să nu ți se întunece sufletul, ci să zici: ,,Binecuvântat să fii, Dumnezeul meu!” atunci ți se vor deschide ochii sufletului. Oricât ai fi dorit ca ochii să se fi deschis la început, nu s-ar fi deschis ca acum, de vreme ce ești credincios și crezi cu adevărat în Hristos.
Nu pătimirea prin sine este care-ți deschide ochii, ci ea doar te ajută ca să te smerești, să-ți vezi egoismul, să te căiești, să simți iubirea lui Dumnezeu, pogorământul Acestuia.

(…)Cel care se căiește o face pentru faptele lui păcătoase, pentru orice păcat, în general pentru greșelile lui, dar această stare omul o trăiește adânc înlăuntrul lui ca pe o durere, ca pe o strivire, ca pe o tristețe. În trăirea aceasta a pocăinței el se întristează că L-a măhnit pe Dumnezeu, că a păcătuit înaintea Lui, că a fost viclean și I-a înfruntat voința, și acest lucru îl doare.

Astfel, înseamnă că se judecă pe sine însuși, se osîndește și ia hotărârea să-și piardă și viața dacă va trebui, decât să mai săvârșească aceleași păcate. Deci, în această stare, omul simte tristețe multă. Și aș zice că, cu cât mai mult se întristează omul, cu atât este mai bine, nu doar în sensul că se pocăiește mai mult, mai adânc și prin urmare Îi mulțumește lui Dumnezeu mai mult, ci cu cât îl împovărează mai mult tristețea cea după Dumnezeu, cu atât mai mult se izbăvește.

Tristețea diavolească, cea pe care omul și-o creează singur cu ajutorul diavolului îl sufoca pe acesta, îl umple de mâhnire, îl strivește și-l duce la pierire. Tristețea după Dumnezeu, dimpotrivă, îl ușurează pe om, îl mângâie, îl izbăvește.

Desigur, se pare că și ea vine ca o greutate, pentru că și în acest caz omul își simte inima zdrobită, se smerește, suferă, varsă lacrimi, dar în același timp se izbăvește, se ușurează, se mângâie, se eliberează, i se iartă păcatele, se mântuiește și se sfințește. Aș vrea să accentuez că tristețea aceasta este însoțită de pocăință. Adică, nu poate cineva să aibă o asemenea tristețe înlăuntrul lui dacă nu are pocăință și nu poate să aibă o căință adevărată dacă nu are tristețe.

Pocăința adevărată însă este continuă, și așa cum spune Sfântul Isaac și ceilalți Părinți este și pentru începători și pentru cei de la mijloc și pentru cei desăvârșiți.

Pocăința nu este de o singură zi, nu este de câteva zile dacă vreți, sau de câțiva ani, ci este pentru toată viața.

Același sfânt spune: ,,Pocăința este pridvorul, este pregustarea Raiului!” Așa cum cineva se găsește în anticameră și așteaptă să i se deschidă ușa ca să intre în camera de primire unde întâlnește persoana dorită. Dacă pleacă de acolo nu i se deschide ușa și nu va intra.
Asemenea creștinul care vrea să intre în Rai și o face prin pocăință, anticamera paradisului. Întotdeauna se găsește în această stare în fața porții. Până la sfârșitul vieții lui, chiar și sfânt să fie omul și minuni să săvârșească, nu va lipsi din sufletul său pocăința, experiența căinței, tristețea după Dumnezeu.

Aș vrea să spun că această lucrare pornește dinlăuntrul omului, nu din afara lui. Aceasta pentru că omul nu este nici mort, nici apatic, nici nesimțitor, ci atunci când vede și înțelege adevărurile lui Dumnezeu, se îndeamnă pe sine la smerenie, la căință, la izbăvire, acceptă durerea și zdrobirea de inimă.
Dar în cele din urmă pocăința este harisma lui Dumnezeu. Oricât s-ar pocăi omul prin ostenelile lui, oricât ar dori să determine înlăuntrul sufletului său pocăința, dacă nu vine ea singură ca o harismă, dacă nu vine harul lui Dumnezeu să nască înlăuntru căința, nu va fi pocăință adevărată. Omul, oricât s-ar căi, nu poate să se căiască cu adevărat dacă nu vine harul. De exemplu, cineva este plin de păcate și îl vizitează harul care va naște în acel om pocăința, experiența pocăinței, a triseții după Dumnezeu, rodul harului și nu al efortului personal.

Taina Suferinței – Arh. Simeon Kraiopoulos – Editura Bizantină 2007 http://ortodoxiesaumoarte.wordpress.com

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Trezire divina. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Enter your email address:Delivered by FeedBurner

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s