Adevarul despre tine

Am trait cu adevarat? Am iubit cu adevarat? Am contat cu adevarat?

Daca vrei ca raspunsul acestor intrebari sa fie “da” atunci cand poate fi poate prea tarziu pentru a mai schimba ceva, e momentul sa-ti dai seama ca inca mai ai timp chiar acum, exact acolo unde te afli, sa incepi sa faci alte alegeri in viata ta. Alegeri care sa-ti implineasca sufletul, care sa-ti faca inima sa cante si care sa-ti bucure fiecare moment petrecut in aceasta viata. Suferinta si neajunsul pe care il traiesti acum in viata ta poate sa se opreasca aici. Priveste adanc in inima ta si vezi ce iti transmite. Chiar crezi ca mai este cazul sa ramai angrenat in lucruri si in activitati care iti limiteaza viata, care iti ingusteaza orizonturile, care nu-ti onoreaza Sufletul? Cat timp mai accepti sa mai traiesti o viata care nu e ta, o viata care nu-ti ofera satisfactiile interioare de care meriti sa te bucuri cu adevarat? Cand nu esti in concordanta cu dorintele Sufletului tau, atunci nu esti in rezonanta cu Esenta ta, cu natura ta, cu fiinta ta interioara, iar cand faci acest lucru, viata ta devine o povara, numai pentru simplul fapt ca nu o onorezi cu adevarat. Nu viata e de vina ca tu nu traiesti ceea ce esti menit sa traiesti, ci tu esti singurul care te pui in calea ta, deoarece ti-e teama sa renunti la tot ceea ce te trage in jos, pentru a te bucura mai apoi de Tot. As vrea sa intelegi un lucru: Pentru a te bucura de Tot, este necesar ca mai intai sa ai puterea de a renunta la Tot. Abia atunci iti gasesti adevarata esenta, abia atunci te cunosti cu adevarat. Cand esti dispus sa mori in timp ce esti in viata. Sa moara toate identificarile care ti-au creat imagini nefondate despre tine, sa moara toate convingerile care te-au limitat si intristat pana acum, sa dispara toate urmele de indoiala, de orgolii si de greutate care inca iti umbresc Existenta. Abia atunci poti sta drept in fata Sufletului tau si te poti recunoaste in Divinitate. Abia atunci tot ceea ce vei face din acel moment va fi autentic, va fi o adorare divina, va fi menirea ta, va fi scopul tau in viata. Rumi spunea ca in ziua in care te-ai nascut, o scrisoare a fost trimisa pentru a te salva de aceasta lume. E momentul sa gasesti aceasta scrisoare si sa afli Adevarul despre tine, dar acest lucru nu il poti face cat inca traiesti in adevarul lumii exterioare, in adevarul societatii in care ai fost invatat sa crezi toata viata ta. Pentru a-ti recunoaste adevarata menire in aceasta lume, este momentul sa te lasi pe tine la o parte si sa te redescoperi pe TINE cu adevarat. In momentul in care ajungi sa nu mai crezi nimic, in momentul in care nu te mai identifici cu nimic, in clipa in care poti ramane in pace, chiar si atunci cand afara e razboi, abia atunci poti cunoaste o mica particica din ceea ce insemni tu cu adevarat. Poate a venit momentul ca tot ceea ce se intampla in aceasta lume sa nu te mai ingrijoreze chiar atat de tare. Poate a venit momentul sa incepi sa te concentrezi pe ceea ce se intampla in interiorul tau, si nu in afara ta. Wayne Dyer spunea ca pana in momentul in care nu ai acea relatie profunda si autentica cu infinitul, cu esenta ta, cu Ceea ce esti tu cu adevarat, nu vei sti absolut nimic despre scopul si menirea ta in viata. Sentimentul ca ai un scop in aceasta lume va aparea cu adevarat in momentul in care vei deveni martor vietii tale, in momentul in care te vei privi si iti vei putea privi viata dintr-o perspectiva Inalta, a iubirii si a armoniei. Ti-ai pus vreodata urmatoarea intrebare: “Ce fac cu viata mea, atata timp cat vin in aceasta lume fara nimic si plec fara sa iau absolut nimic cu mine?” Pentru a-ti gasi scopul vietii tale cu adevarat, trebuie sa treci de ambitiile tale, de dorintele tale de apreciere si de acumulare si sa ajungi in adancul inimii tale, pentru a ramane in sinceritate totala fata de tine si fata de cei din jurul tau. Fa trecerea de la orgoliile tale si de la dorinta de afirmare la compasiunea cu care ii imbratisezi pe cei din jur. Da-i vietii tale un scop si fa ca acel scop sa fie ajutorarea celorlalti. Intotdeauna ti-ai cautat menirea vietii tale, dar ai uitat sa fii bun si iubitor cu cei din jurul tau. Ei bine, niciodata nu vei putea ajunge la adevarata menire a inimii tale pana in momentul in care nu te pui NECONDITIONAT in slujba celorlalti. Pana nu inveti sa-ti lasi deoparte asteptarile, pentru a le oferi celor ce beneficiaza de munca ta tot ceea ce tu ai mai bun, mai pur si mai frumos, fara sa ceri nimic inapoi, ci pur si simplu sa lasi viata sa-si urmeze cursul asa cum stie ea mai bine. Ti-ai dorit atat de mult sa ai un scop in viata, dar ai uitat sa privesti inlauntrul tau. Adevarata bogatie si menire este puritatea sufletului tau si modul in care faci ceea ce faci, iubirea si compasiunea cu care faci ceea ce faci. Atunci viata ta va deveni o adevarata capodopera, iar scopul vietii tale se va slefui natural si va atinge inimile a milioane de oameni. Dar asta inseamna sa-ti lasi orgoliile deoparte pentru un bine mai mare. Asta inseamna sa te pui in slujba celorlalti cu iubire si placere si sa faci tot ceea ce faci asa cum ai face-o pentru tine.

Te intreb: “De ce iti irosesti viata?”

Iti vei descoperi adevarata menire in viata in momentul in care iti vei redobandi iubirea de sine, de frumos, iubirea de oameni si de bine. Atunci cand vei pune interesele Omenirii, ale Universului, ale Intregului din care faci parte, deasupra intereselor personale. Cand pacea si bunastarea lumii va fi mai presus decat propriile dorinte egotice de afirmare. Cand asteptarile nefondate pe care le ai de la viata si de la ceilalti vor disparea in favoarea daruirii tale complete, pentru o lume mai buna, mai frumoasa si mai armonioasa. Cand vei regasi iubirea in fiecare lucru pe care il vei face si in fiecare om pe care il vei intalni in calea ta. Cand bunatatea te va insoti si cand iubirea iti va fi calauza prin viata. Cand vei putea renunta la “tine” in favoarea lui “Noi” si al binelui comun. Cand vei renunta in a mai trai in separare si te vei recunoaste in Unime. Cand te vei uita in oglinda si vei vedea puterea divina si intelepciunea si oportunitatea de a fi un model pentru cei din jurul tau. Iti vei gasi menirea in momentul in care te vei recunoaste ca facand parte din Divinitate. Cand vei intelege ca viata e mai mult decat pare, iar tu esti mai mult decat crezi. Cand pacea va lua locul ingrijorarii, cand compasiunea va lua locul criticii si cand asteptarile vor lua locul daruirii. Deschide-te catre viata si spune-i urmatoarele lucruri:

“Condu-ma acolo unde eu trebuie sa fiu, ghideaza-ma catre acei oameni in vietile carora eu trebuie sa ajung, ajuta-ma sa rostesc mesajul care va trebui auzit, adu-mi in cale oportunitati care sa ma ajute sa-mi indeplinesc menirea. Ghideaza-mi pasii, iar eu ma voi lasa condus. Traiesc cu inima, iar inima mea bate impreuna cu a ta. Adu-mi in cale tot ceea ce trebuie sa fiu eu, sa fac eu, sa traiesc eu ! 

(…)Se spune că odată, într-un sat, un copil, într-o noapte, a visat Raiul.“Mamă! Mamă! Unde e Raiul?”, a întrebat copilul nerăbdător, a doua zi de dimineaţă, de cum se trezi. Dar mama, biata mamă, n-avea timp. Avea atâta treabă în gospodărie! Şi-atunci s-a dus la tata, să-l întrebe. “Nu ştiu…, caută-l singur”, îi spuse acesta obosit şi se apucă mai departe de muncă.. “Unde? Unde e Raiul?” , îi întrebă copilul, aproape plângând, pe oamenii din sat.. Dar oamenii nu aveau timp de el, erau grăbiţi..

“Ce lume urâtă…”, îşi spuse pentru sine puştiul.

Ca să-l găseşti, trebuie să părăseşti satul acesta…, se-auzi glasul unui bătrân, ce-l privea demult. “Şi acolo, în pustie, după ce ai să mergi cale de o zi, ai să găseşti un om singur, ce stă într-o colibă. El o să-ţi spună unde este Raiul.”
Zis şi făcut. Şi a doua zi de dimineaţă, când părinţii lui nu se sculaseră încă, îşi luă o trăistuţă cu câteva merinde şi plecă furişându-se printre casele adormite, către pustie. În curând, soarele răsărise, iar în urma paşilor lui, satul fusese acoperit de nisip. Merse ce merse şi, într-adevăr, către seară, ca prin minune, din pustia întinsă ţâşni o colibă. Mare îi fu mirarea bătrânelului ce locuia acolo, de mulţi ani.
“Ce te aduce pe-aici, copilule?”, îl iscodi acesta pe micul călător.
“Vreau să găsesc Raiul, răspunse copilul şi cineva mi-a spus că tu ştii cum trebuie să ajung”. Bătrânul tăcu, îl privi adânc, apoi îi spuse:
“Acum hai să mănânci ceva şi să te culci, că oi fi obosit. Mâine în zori o să plecăm împreună către Rai”.
Noaptea trecu repede.. De data asta, el, copilul, n-avu nici un vis. De fapt, nici n-a dormit. A stat aşa, cu ochii deschişi, aşteptând ziua.
Bătrânul ştia. Iar către zori, pustia primea în pântecul ei două siluete, ce se porniseră la drum. Merseră ce merseră şi, către seară, dintre nisipuri, puştiul văzu cum se ridică nişte ziduri de piatră şi o clădire mare, cu o cruce în vârf. “Ce este aceasta?”, întrebă copilul.
“Aceasta este o mănăstire, spuse bătrânul. De-aici începe poteca spre Rai.”
Şi-apoi, bătrânul mănăstirii îl primi pe micuţul care nu ştia nimic de rosturile de acolo..
“Şi ce-am să fac aici?”, întrebă copilul.
“Deocamdată, o să faci curat, o să mături şi mai încolo om vedea”. Şi timpul trecea, trecea, iar copilul le făcea cu răbdare şi sârg pe toate.
Dar iată că vine o zi, după mult timp, când bătrânul mănăstirii îl întrebă, pe neaşteptate:
“Cum merge, cum îţi e?”
“Mi-e foarte bine”, răspunse puştiul. “Am de toate.” Şi-apoi tăcu, închizându-se în sine. Bătrînul îi simţi liniştea şi îl iscodi în continuare.
“Parcă ai ascunde ceva în suflet, aşa ai tăcut.. Spune-mi cinstit, totul, până la capăt. Îţi lipseşte ceva?” “Mie…, nimic, se hotărî într-un târziu puştiul să răspundă, dar este acolo, în clădirea aia mare, un frate de-al nostru, tot aşa, cu barbă şi plete, ce stă legat, întins pe o cruce şi nu poate să se mişte şi nimeni nu-i duce de mâncare. De ce nu vine şi el la masă?”, ridică puştiul ochii din pământ, privindu-l pentru prima dată, pătrunzător, pe bătrân. Părintele simţi că trebuie să tacă. Aşa că lăsă liniştea să vorbească.
“Da, aşa i-am dat noi canon, acolo l-am lăsat noi să stea, pentru că nu a măturat cum trebuie şi n-a făcut curat ca lumea”, se-auzi vocea unui monah, care stătea în apropiere şi care auzise discuţia. Îngerul tăcerii, care tocmai se aşezase pe umerii puştiului, dispăru.
“Acolo vei ajunge şi tu, dacă nu faci treabă cum trebuie”, se-auzi vocea monahului. Dintr-o dată, spune povestea, păcatul ăl bun s-a strecurat în inima copilului. Era primul pas către Rai, ce se numea iubire.
Mai târziu, către seară, copilaşul se strecură nevăzut la bucătăria mănăstirii, fură ceva de mâncare şi, fără să fie observat de nimeni, intră în biserică şi o puse jos, la picioarele Fratelui atârnat de cruce.
“Hai, vino să mănânci!”, îi zice puştiul, uitându-se îngrijorat în stânga şi în dreapta. Hai, că nu ştie nimeni!”
Şi Fratele coboară. Un zâmbet avea pe buze şi, mângâindu-l pe puşti pe frunte, acesta nu-şi dădu seama că
biserica toată se umplu de o lumină nemaivăzută şi că uşile ei se ferecaseră pe dinăuntru. Apoi, ca şi când s-ar fi cunoscut demult, au început să râdă şi să glumească, cum nu mai făcuse puştiul niciodată în viaţa lui. Era atât de
fericit că-şi găsise un prieten! Dar el nu ştia că urcase a doua treaptă a Raiului: prietenia.
Azi aşa, mâine aşa, însă fraţii ceilalţi din mănăstire au început să se întrebe: “Unde-i copilul? Ce face? De ce lipseşte seara mereu dintre noi?” Apoi, curioşi, au început să-l caute prin toată mănăstirea. Numai biserica nu fusese controlată; şi-atunci s-au repezit spre ea, dar, spre mirarea lor, pentru prima oară nu i-au putut deschide uşile. Atunci au încercat să se uite pe gaura cheii şi, în clipa aceea, o lumină puternică i-a orbit. Nemaiştiind ce să facă, au stat aşa, înfricoşaţi, după zidurile groase ale bisericii, aşteptând până noaptea târziu, când copilul a ieşit.
“Ce-ai făcut înăuntru?”, se repeziseră ei ca un stol de păsări negre asupra lui.
“N-am făcut nimic”, răspunse puştiul tremurând. “Minţi! Spune ce-ai făcut?”, l-au întrebat din nou călugării furioşi.
“Am furat mâncare şi am dus-o Fratelui ce stătea pe cruce”, răspunse copilul înspăimântat.
“Care Frate?”, au întrebat, nedumeriţi, pentru prima dată, monahii.
“Cel ce stă legat de cruce şi nimeni nu-i dă de mâncare”, răspunse puştiul.
“Şi ce a făcut Fratele?”, au întrebat tulburaţi călugării.
“A coborât şi-a mâncat”, răspunse dintr-o suflare, puştiul. Şi, în clipa aceea, toţi cei din jurul copilului au căzut în genunchi. Mare fu apoi spaima pe bătrânul mănăstirii, aflând toate acestea. Egumenul începu şi el, la rândul lui, să tremure şi, cu lacrimi în ochi, îi spuse copilului:
“Spune-i Fratelui cel Mare că îl rog să mă primească şi pe mine la masă…”
“Am să-i spun!, răspunse copilul bucuros, dar acum pot să iau mâncare de la bucătărie?”
“Da, poţi să iei câtă vrei”, răspunse tremurând, egumenul.
Şi seara din nou coborî peste mănăstire, iar puştiul, de data aceasta cu
mâncarea luată de la bucătărie, se îndrepta vesel spre biserică.
“Hai să mănânci!”, îi strigă el, mai vesel ca oricând. Şi, din nou, Fratele cel
Mare coborî de pe cruce, îl mângâie şi biserica se umplu de lumină. Ca de obicei, uşile se ferecaseră ca de la sine. Apoi câte glume şi câtă veselie în jurul celor doi! Dar, printre lacrimile de râs, puştiul şi-a adus aminte de rugămintea egumenului.
“Frate, îi spuse el, bunicul cel mare, de-aici, din mănăstire, ar dori şi el să-l primeşti la masă”.
Şi, pentru prima oară, faţa Prietenului său mai mare se întristă. Privea undeva, jos.
“Vezi firimiturile astea, de pe masă?, îi spuse, într-un târziu, Fratele cel Mare. “Sunt cu mult mai puţine decît păcatele lui… Nu poate să vină”.
“Nu poate să vină?”, rămase uimit copilul.
“Nu!”, fu răspunsul scurt al Fratelui.
Şi apoi, din nou, fruntea lor s-a descreţit şi-au început să râdă şi să glumească. Într-un târziu, copilul şi-a luat la revedere de la Fratele cel Mare şi s-a dus spre chilia egumenului, unde acesta îl aştepta tremurând.
“Ce-a zis Fratele?”, întrebă acesta, gâtuit de emoţie. “A zis că nu te poate primi!”, răspunse copilul.
“De ce?”, întrebă înspăimântat egumenul.
“Mi-a spus că ai mai multe păcate decât toate firimiturile de pâine căzute pe masă”.
Şi atunci el, egumenul, se prăbuşi în genunchi, într-un hohot de plâns.
“Spune-i să mă ierte, spune-i că-l rog din tot sufletul meu, să mă ierte” Şi, cu un gest disperat, se agăţă de copilaş. Acesta îl privi surprins şi-i spuse:
“Bine, am să-l rog din nou şi mâine!” Grea noapte pentru egumen! Cu zvârcoliri şi gemete de pocăinţă. Copilul
însă dormi liniştit. Şi, din nou, treaba obişnuită prin mănăstire. Dar toţi se făceau că lucrează. Aşteptau seara, căci ea putea să aducă iertarea.
“Pot să iau mâncare?”, întrebă, cu nevinovăţie, copilul la bucătărie.
“Poţi”, îi spuse monahul, şi-i umplu cu mâna tremurândă, vasul. Apoi, cu paşi mici, ca să nu răstoarne prea-plinul de mâncare, copilul intră din nou în biserică.
“Hai să mâncăm!”, ii spuse el, Fratelui cel Mare.
“Hai!”, răspunse acesta, îndreptându-se spre el. Şi câte jocuri, câte glume au urmat! Apoi, în mijlocul veseliei, copilul
îşi aduse brusc aminte:
“Te roagă egumenul să-l ierţi… şi să-l primeşti şi pe el la masă!…” Tristeţea se aşeză între ei. De data aceasta, copilul privi singur firimiturile de pâine de pe masă: erau parcă mai multe..
“Am înţeles…, spuse copilul, nu se poate…”
“Da, nu se poate”, răspunse Fratele cel Mare. Şi atunci, păcatul cel bun coborî din nou în inima copilului şi acesta
>îndrăzni..
“Dar Tu nu te gândeşti că acum mănânci din mila lui?”, îi spuse, cu curaj, copilul, pentru prima oară. Şi sufletul Prietenului său mai mare fu mişcat din nou. Acesta îi văzu din nou inima lui bună.
“Bine, spuse, după o lungă tăcere, Fratele cel Mare, spune-i că peste opt zile am să-l primesc la masă…”
Ce bucurie pe egumenul mănăstirii, când, târziu în noapte, copilul i-a dat vestea! Şi cele opt zile trecură. Pentru el, pentru bătrân, în post şi rugăciune şi, mai ales, în multă pocăinţă. A opta zi, dis-de-dimineaţă clopotele băteau.
“De ce?”, întrebă nedumerit copilul.
“Bătrânul a plecat la Domnul”, i-au spus călugării, care deja se pregăteau pentru înmormântare. Şi atunci copilul a văzut! Vedea cum, la masa Prietenului său cel Mare, stătea fericit, cu lacrimi în ochi, egumenul, chiar el. Mâncaseră dimpreună. Pe masă nu mai era nici o firimitură, Mântuitorul îl iertase.
“Am văzut Raiul! striga fericit copilul, prin mănăstire. Am văzut Raiul!”, repeta el, pentru fiecare monah în parte.
“Nu se poate! strigau aceştia.
“Cum arată?”
“E plin de iertare”, murmura copilul. (…)

Fragment din textul “Basmul din Carpaţi”, publicat în cartea lui Dan Puric, “despre Omul Frumos” http://filedelumina.ro