Copiii nostri sunt de fapt ai Lui Dumnezeu

Dumnezeu a dat primilor zidiţi, lui Adam şi Evei, marea binecuvântare de a deveni împreună-creatori cu El. În continuare părinţii, bunicii, etc. sunt şi ei împreună-creatori cu Dumnezeu, pentru că dăruiesc trupul.
Dumnezeu, într-un anumit fel, este obligat să se intereseze de copii. Atunci când copilul se botează, Dumnezeu îi pune la dispoziţie un înger pentru a-l apăra. Aşadar copilul este ocrotit de Dumnezeu, de îngerul păzitor şi de părinţii lui. Îngerul păzitor este întotdeauna lângă el şi îl ajută. Cu cât creşte copilul, cu atât părinţii sunt eliberaţi de responsabilităţi. Dacă părinţii mor, atunci Dumnezeu de sus şi de aproape, precum şi îngerul păzitor de aproape, continuă să-l ocrotească necontenit pe copil.
Părinţii trebuie să-i ajute duhovniceşte pe copiii lor încă de când sunt mici, pentru că atunci metehnele lor sunt mici şi uşor se pot tăia. Sunt precum cartoful proaspăt, care se cojeşte uşor, atunci când îl razi puţin. Căci dacă se va învechi trebuie să iei cuţitul pen¬tru a-l curăţa, iar dacă este şi puţin stricat, trebuie să tai mai în adânc. Atunci când copiii sunt ajutaţi de mici şi se umplu de Hristos, vor fi lângă El totdeauna. Şi chiar dacă ar devia puţin atunci când vor creşte, datorită vârstei sau a unei rele prietenii, pe urmă iarăşi se vor întoarce la El. Pentru că frica de Dumnezeu şi evlavia care au adăpat inimile lor încă din vârsta copilăriei nu este cu putinţă să fie uitate vreodată.
Apoi, în perioada adolescenţei, care este vârsta cea mai grea, grija părinţilor pentru copiii lor este mai mare, până ce îi vor ţine la şcoală şi îi vor căsători. Atunci părinţii să facă tot ceea ce pot pentru a-i ajuta, iar ceea ce nu pot face, pentru că întrece puterile lor, să o încredinţeze Atotputernicului Dumnezeu. Când părinţii îşi încredinţează copiii lor lui Dumnezeu, atunci El este obligat să-i ajute în lucrurile care nu se pot face omeneşte. Dacă, de pildă, copiii [adolescenţi] nu ascultă, să-i încredinţeze lui Dumnezeu, iar nu să caute diferite moduri de a-i constrânge. Mama să-i spună lui Dum¬nezeu: “Dumnezeul meu, copiii mei nu mă ascultă. Eu nu pot face nimic. Ai grijă Tu de ei!”.
Alaltăieri, la priveghere mi-a făcut o deosebită impresie o mamă pe care o cunoşteam de multă vreme. A venit să ia binecuvântare. Dar văd că are cu ea numai pe copiii cei mai mari. “Unde sunt cei mici?” o întreb. “Acasă, Părinte, îmi răspunde. Fiind o zi aşa de mare am vrut să venim la priveghere şi m-am sfătuit cu soţul: «Deoarece mergem la priveghere şi nu la distracţii, Dumnezeu va trimite un înger să-i păzească pe micuţii noştri»“. Rar mai întâlneşti astăzi o astfel de încredere în Dumnezeu, pentru că acum, aşa cum a dispărut încrederea copiilor în părinţi, tot astfel a dispărut şi încrederea părinţilor în Dumnezeu.
Şi auzi adeseori pe mulţi părinţi spunând: “De ce tocmai copilul nostru să apuce pe un drum rău? Doar noi mergem regulat la biserică”. Şi aceasta se întâmplă pentru că părinţii nu-I dau lui Hristos şurubelniţa ca să le strângă puţin copiilor lor vreun şurub slăbit, ci vor să le facă ei singuri pe toate.
Şi cu toate că există Dumnezeu, Care ocroteşte copiii, şi îngerul lor păzitor este mereu lângă ei, ocrotindu-i şi el la rândul său, părinţii se neliniştesc până se îmbolnăvesc. Şi deşi sunt oameni credincioşi, se comportă ca şi când nu ar exista Dumnezeu şi înger păzitor, împiedicând astfel intervenţia dumnezeiască. În timp ce ar trebui să se smerească şi să ceară ajutor de la Dumnezeu şi atunci Bunul Dumnezeu le va ocroti copiii lor.
(Sfântul Ignatie Briancianinov)

 

Iata 7 lucruri pe care copiii le fac deseori si care pe parinti, cel putin pe unii dintre ei, ii enerveaza la culme. Cunoscandu-le, poate va va fi mai usor sa reusiti in procesul de educatie a copiilor vostri.

1. Scapa din mana lucruri sau varsa ceva
De cate ori ati lasat un pahar cu apa sau cu lapte langa copil si l-ati atentionat ca e acolo si, totusi, l-a varsat? Sau i-a scapat din mana? Poate ati si tipat la el: “Ti-am zis de 100 de ori sa fii atent?!”.. . De ce n-ar trebui sa va mai enervati pentru astfel de situatii? “Copiii nu isi pot coordona miscarile. Creierul lor nu este pregatit inca pentru ca neuronii care activeaza abilitatile motorii nu sunt dezvoltati complet. Ganditi-va ca un bebelus sta in fund abia dupa 6 luni, merge de-a busilea la 9 luni, in picioare dupa 12 luni etc. E normal pentru un copil sa fie neindemanatic, sa fie incet in miscari. Aceste abilitati se vor dezvolta abia dupa 7 ani”, explica psihiatrul Tia Horner.

2. Egoismul si lipsa de empatie
Presupunand ca aveti doi copii. Cel mare, are in jur de 8 ani, cel mic 5-6. Cel mare se uita la ultimele doua bomboane pe care le are in mana si le baga pe amandoua in gura fara sa imparta cu fratele. Desigur veti spune despre cel mare ca e egoist, devreme ce – mai mare fiind – nu i-a dat si celui mic o bomboana. Dar oare lucrurile stau chiar asa? Se pare ca nu! “Sunt unii copii mai egoisti, iar altii mai putin egoisti. Insa nu e nimic permanent. Abia in anii de preadolescenta vor incepe sa se stabileasca mai bine legaturile interpersonale. Abia atunci copiii vor incepe sa se gandeasca cu adevarat si la altii. Nimic nu-i impiedica pe parinti sa le vorbeasca copiilor despre bunatate, sa-i incurajeze sa imparta, insa n-ar trebui sa se astepte la rezultate mai devreme de varsta preadolescentei. Mai mult, nu trebuie sa-i forteze”, spune psihiatrul Sujatha Ramakrishna.
In ceea ce priveste empatia, aceasta se va dezvolta in anii adolescentei. “Copiii sunt egocentristi si nu inteleg de ce ar trebui sa le pese de ceilalti. Altruismul si empatia sunt niste notiuni mult prea abstracte pentru cei mici”, explica psihiatrul Tia Horner.

3. Nu sunt flexibili

De cate ori n-a trecut copilul printr-o criza de tantrum pentru ca ati schimbat ceva in program? “La copiii mici si prescolari, sunt in formare circuitele neuronale si cu cat o actiune se repeta mai des, cu atat acele circuite devin mai puternice. Cand se intampla actiunea cu care copilul este obisnuit, acesta simte ca detine controlul asupra situatiei. Insa cand li se schimba ceva in rutina, devin axiosi. Aceasta este si explicatia pentru care celor mici le place sa urmareasca aceleasi desene animate din nou si din nou, si din nou sau sa li se citeasca aceeasi poveste. Abia in jurul varstei de 9-10 ani se vor schimba lucrurile”, spune Deborah Gilboa, medic de familie.

4. Nu au rabdare
Sunt oameni mari care nu au rabdare. Copiii au insa “o scuza”: nu au creierul dezolvat. “Ca sa fie rabdatori, trebuie sa treaca foarte mult timp. Frustrarea, toleranta, controlul, anticiparea consecintelor, judecata sunt elemente care apar pe parcursul dezvoltarii creierului, iar toate acestea conduc catre rabdare”, explica Leigh Ann Wayland, psiholog scolar. Desigur, parintii pot exersa cu copiii rabdarea, insa nu se va petrece minuea peste noapte.
5. Sunt imprevizibili
Cand copilul de 10 ani isi schimba planul si nu mai vrea sa mearga cu voi la film, parintii se supara sau chiar devin furiosi. Nu inteleg ce l-a determinat pe copil sa se razgandeasca. “Cea mai buna cale de a ajuta un copil sa fie previzibil, este ca parintele sa fie previzibil. Si este perfect normal ca un copil sa va mai strice ploile. Copiii sanatosi isi testeaza limitele si apasa cat de des butoanele sensibile. Daca n-ar face asta, nu s-ar dezvolta complet din punct de vedere mental si emotional”, explica psihiatrul Sujatha Ramakrishna.

6. Nu se pot concentra
Daca ati inscris copilul de 6 ani la fotbal si el jumatate din antrenament se crede avion, cu siguranta ati fi foarte dezamagiti. Insa copiii vad lumea dintr-o alta perspectiva, mult diferita fata de a adultilor. “Pentru ei, lumea este foarte mare si plina de lucruri noi pe care trebuie sa le descopere, in fiecare clipa. Orice lucru, cat de marunt, le poate distrage atentia de la ceva ce unui adult i se poate parea foarte important si interesant. Abia dupa varsta de 7-8 ani, copiilor incepe sa li se dezvolte portiunea din creier responsabila cu concentrarea”, explica Ramakrishna.
7. Atitudinea
Daca i-ati interzis fiicei de 12 ani sa iasa afara inainte sa termine temele, iar ea va “repede”: “Nu-mi spuneti mie ce sa fac!”, veti considera, probabil, ca nu va respecta si ca v-a vorbit urat. Insa, potrivit lui Fran Walfish, psihoterapeut, aceasta nu este decat o modalitate de a-si arata sentimentele si frustrarile. “Nu solicitati scuze pentru vorbele urate. Explicati-i mai bine cum ar trebui sa-si exprime sentimentele intr-o forma care sa nu va supere: Imi dau seama ca esti frustrata/suparata. As vrea sa-mi spui ce simti, dar intr-o forma mai respectuoasa, te rog!”.

http://sfatulparintilor.ro

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Trezire divina. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Enter your email address:Delivered by FeedBurner

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s