Vinovatii ,ego , suflet

De prea multe ori omul se consideră vinovat pentru ceilalţi şi crede că nu merită să fie iubit. De prea multe ori uită că nu există responsabilitate 100% doar a unei singure părţi. De prea multe ori se crede cu naivitate că nu omul nu poate fi iertat nici de el însuşi şi nici de alţii ceea ce a făcut. De prea multe ori încetează a se iubi aşa cum este şi să vadă în greşeli doar lecţii prin care sa evoluează.
Cum nimeni nu e responsabil însă decât pentru el însuşi, nu există culpabilitate totală faţă de altcineva. Se atrage exact acele persoane şi situaţii care rezonează perfect, în oglindă, cu atitudinile personale, bune sau rele, din ego sau din suflet. De aceea, motivaţia care stă la baza unei “greşeli” este întotdeauna împărţită între cele două părţi care au fost implicate în acel proces aproape egal. Un procent de 50%-50% s-ar apropia mai mult de realitate.
Omul nu îşi poate face nimic din ceea ce el nu vrea, din ceea ce el nu acceptă (conştient sau nu). Nu poate primi nimic de la altcineva din ceea ce omul nu caută. Şi invers. Cel care oferă, oferă exact ceea ce poate şi are de oferit în relaţia cu cel care primeşte. Oamenii se oglindesc perfect.
Cum se poate atunci acuza numai celălalt pentru responsabilitatea relaţiei? Cum se poate să fie considerat doar unul vinovat de ceea ce i se întâmplă celulilalt? Sau reversul, cum se poate să se creadă că doar  unul este vinovat de ceea ce se petrece în mintea celuilalt? Cum se poate să se poarte doar pe umerii unuia şi povara celuilalt?
Ambele situaţii sunt privite naiv şi dintr-o singură extremă, a egoului, care crede că prin critică se pot schimba lucrurile în bine. Căci egoul e convins că, dacă omul iubeşte totul aşa cum este, celălalt nu va mai învăţa niciodată schimbarea. Şi atunci celălalt este ţinut în frică, amintindu-i mereu de greşelile din trecut.
Credinţa inimii însă e diferită. Ea ştie că totul funcţionează numai prin iubire şi acceptare necondiţionată. Ea priveşte criticile egoului ca pe ale unui copil naiv, cu înduioşare. Ea are înţelepciunea de a cunoaşte adevărul din dragoste, nu din frică. Inima vorbeşte limbajul universal; egoul pe cel individual. Inima vorbeşte despre unire, egoul despre competiţie. Nu se poate face o uniune cu altcineva la nivel mental; este nevoie de inimă. Şi chiar dacă la nivel de ego oamenii nu sunt de acord unul cu celălat şi nu se pot iubi pe ei înşişi, la nivel de inimă, se iubeşte totul aşa cum e.
De aceea, cel ce vorbeşte despre culpabilitate într-o situaţie, se situează în afara adevărului şi este esenţială căutarea continuă a conexiunii înspre inimă, înspre suflet, înspre  Dumnezeul din fiecare, uitând de ego sau raţiune. O modalitate simplă de a şti dacă există conexiune la sinele plin de iubire este aceea de a verifica starea proprie în acea situaţie. Cel ce se simţi bine poate spune că ego-ul reprezintă o parte nesemnificativă din el sau, din contră, cel care este trist, furios, anxios, cu senzaţii neplăcute, de durere “sufletească”, resimte de fapt durerea egoului care nu poate accepta lucrurile aşa cum sunt ele.
Când omul suferă se află în ego, este un tot cu ego-ul, în totală ignoranţă, deconectat complet de la Dumnezeu şi suflet; când iubeşte, este fericit, acceptă situaţiile şi oamenii aşa cum sunt fără să doară, înseamnă că este conectat la ceea ce este cu adevărat. Când doare ceva, egoul are putere asupra omului; când ne  simţim bine, sufletul deţine puterea.
Când se trăieşte prin ego, se suferă mereu, pentru că el nu ştie, nu are înţelepciunea de a accepta viaţa aşa cum e; el se cramponează de experienţele trecute, de amintirile dureroase şi se teme că omul ar putea păţi ceva similar în viitor. Măsurile de precauţie sunt luate aşadar de ego, nu de suflet.
Sufletul ştie întotdeauna că omul se află la momentul şi locul potrivit şi că, din punct de vedere spiritual, totul e perfect, adică dacă nu a ajuns la pace este pentru că egoul e încă destul de puternic. Şi aşteaptă, din dragoste pentru propria persoană, să facă acest pas.
Practic, toate experienţele dureroase se repetă mereu şi mereu, până când omul are capacitatea de a-şi învăţa lecţiile şi de a vedea altceva în ele.
Ceea ce înseamnă “bine” sau “rău” pentru o persoană, s-ar putea să aibă un înţeles diferit pentru altcineva. Percepţiile se transmit, de regulă, prima oară de la părinţi la copii, care absorb totul ca un burete. Se învăţă astfel ce e “bine” şi ce e “rău”, ce e “perfect” sau “imperfect” şi copii sunt pedepsiţi dacă fac o “greşeală”. Mai târziu, societatea este aceea care continuă acest joc al iluziilor, implementând în mintea oamenilor programe după care îşi conduc vieţile.
Apare astfel un paradox: cu cât mai mult au încercat părinţii şi mediul să formeze persoane perfecte, corijându-le, pedepsindu-le pentru fiecare “greşeală”, cu atât omul se vede pe sine mai “imperfect” şi cu atât este mai capabil de a eşua, pentru că nu se vede apt de a reuşi. Informaţia conţinută în mintea şi emoţiile omului arată că a făcut mai mult “rău” decât “bine”. Aşa omul poate deveni lipsit de încredere în el însuşi, timid sau, din contră, rebel, temându-se de judecata celorlalţi sau sfidându-i din teama de a nu părea inferior.
De altfel, nevoia unora de a-i pune în situaţii de inferioritate pe alţii este doar oglinda propriei “imperfecţiuni”, căci cel care face aceasta nu se vede deloc “bun” pentru a se ridica în ochii săi, şi trebuie mai întâi să îi “coboare” cumva pe ceilalţi.
Cum se pot înţelege însă “greşelile”?
Nimic în acest univers nu este întâmplător. Totul are un rost divin, totul este perfect aşa cum e. Aceasta înseamnă că, dacă se întâmplă ceva “negativ” sau “pozitiv”, este reflecţia gândurilor proprii şi a conjuncturilor potrivite perfect pentru ca ele să se întâmple. Practic, nimic nu se petrece fără ca subconştientul propriu să ştie. Energia emisă de gândurile şi emoţiile proprii atrage vibraţia asemănătoare. Un om optimist, atrage “binele”; unul pesimist, atrage “răul”. “Binele” şi “răul”, definit şi raportat la om, sunt însă creaţii ale minţii umane. Însă se vede că ele sunt iluzorii şi că înţelesul acestor cuvinte este diferit şi variază de la o zonă la alta, de la o cultură la alta, de la o societate la alta, de la un om la altul.
Sunt popoare care cred că e “bine” ca femeile să poarte un văl pe cap, altfel ar fi etichetate ca femei uşoare, ceea ce nu are valabilitate în majoritatea celorlalte culturi. Pentru unii a mânca porc e o nenorocire, pentru alţii e o binecuvântare. Unii cred că negrul este culoarea doliului, alţii cred că albul. Şi lista poate continua la infinit, căci lumea e plină de iluzii ale “binelui” şi “răului”. În realitate, toate acestea sunt doar percepţii formate de-a lungul timpului, în cadrul unei anumite comunităţi care a înţeles în felul său propriu cum trebuie să evolueze societatea.
Există totuşi un final, în care se realizează că fiecare credinţă interioară e o experienţă proprie şi că face parte din perfecţiunea întregului; că orice om a făcut exact ceea ce era în mintea şi gândurile lui, chiar dacă aparent aceasta ar putea contrazice credinţele celorlalţi, care, normal, au percepţii şi experienţe de viaţă diferite.
Fiecare om vede lucrurile din unghiul său specific, original, dar perfect din punct de vedere energetic, fiind în conexiune cu tot ceea ce există, atrăgând şi respingând continuu vibraţiile corespunzătoare emisiunii interioare.
Soţia care îi face reproşuri soţului, pentru că îl vede “imperfect” prin prisma propriilor sale reguli şi principii, nu îşi dă seama că fără să vrea îl indepărtează şi mai mult de ea şi că astfel îl împinge spre o percepţie de sine “negativă”, obţinând exact reversul a ceea ce îşi dorea. A înţelege că atitudinea soţului are legătură cu mesajul inconştient al soţiei, combinând emisia unuia cu recepţia altuia, şi că percepţia fiecăruia e un cumul de reacţii emoţionale învăţate în copilărie, care ies la suprafaţă în cele mai stresante situaţii, aceasta înseamnă înţelepciune.
Modul în care se apreciază exprimarea emoţională a celuilalt, oricare ar fi ea, ştiind că el a făcut exact ceea ce mintea şi inima sa au ales inconştient şi că toate acestea reprezintă ceea ce este el, în raport cu ceea ce sunt alţii, energetic vorbind, ajută pe oricine să vadă dincolo de iluzia “greşelilor” umane. Mergând şi mai departe, a ignora dreptul fiecăruia la “greşeli”, adică la noi experienţe, fără de care nu poate evolua, duce de fapt la încălcarea libertăţii de exprimare a oamenilor, care reprezintă motorul gândurilor şi acţiunilor omului. Până la urmă, fiecare are valorile sale, primite în copilărie ca fiind singurele “perfecte”, ca şi cum alte exprimări şi experienţe ale altor oameni nu ar mai fi posibil să fie la fel de bune. Această idee a separării stă de altfel la baza multor percepţii greşite ale oamenilor, de la nivel de cultură sau religie şi până la cel al familiei.
Iluzii. Cine am fi, dacă s-ar respecta libertatea fiecăruia?
Mama care îşi îndrumă copilul spre o anumită percepţie în viaţă, folosind uneori pedeapsa, nu cântăreşte reacţia adversă a acestuia, care înţelege doar că e forţat să adopte un sistem de valori despre “bine” şi “rău” care poate fi diferit de al sufletului său. Copilul primeşte doar mesajul că percepţia părinţilor e cea mai bună în raport cu a lui. Sunt părinţi care le doresc “binele” pentru copiilor, împingându-i spre o anumită carieră (pe care poate ei şi-ar fi dorit-o), o anumită relaţie etc. Aceştia nu ştiu că, încălcând dreptul la libertatea de exprimare a fiecăruia, inclusiv a copilului lor, îi pot zdruncina fundamental încrederea în sine, în capacitatea de a lua decizii pentru propria viaţă, fiind în imposibilitatea de a se baza pe sistemul interior de ghidare.
De fapt, lumea percepţiilor umane este o iluzie, căci fiecare persoană înţelege diferit realitatea, aşadar nu există o singură şi valabilă percepţie, universală. Unica percepţie absolut perfectă, care transcende generaţiile şi zonele, culturile şi rasele, este iubirea. Şi, dacă s-ar folosi termenii de “bine” şi “rău”, “binele” este iubirea. Căci tot ceea ce este făcut în numele iubirii e “perfect” din punct de vedere uman, în sensul că rezultatele sunt întotdeauna minunate şi frumoase, mişcătoare, miraculoase, merg la inimă şi ajută pe om să se simtă extraordinar.
Analizând la fel şi “răul”, acesta nu înseamnă neapărat ceva negativ sau “imperfect”, ci mai degrabă o potrivire “perfectă” a negativului emis din interior cu cel atras, cu rezultate pe măsură, care însă pot să nu placă normelor după care omul se conduce conştient. Când înţelege că el crează realitatea şi că felul în care cataloghează lucrurile ca fiind “bune” sau “rele” îl împinge spre anumite căi în viaţă, ştie că este responsabil şi că “greşelile” au fost, de fapt, un lanţ de experienţe care l-au condus spre ceea ce dorea.
“Perfecţiunea” există aşadar în orice om, în tot ce face şi în tot ce spune, căci rotiţele universului funcţionează cu precizie, aducând spre om exact ceea ce cere, chiar dacă a fost doar un act inconştient. Omul trebuie să profite de acest mecanism puternic, ştiind că este o creaţie “perfectă” a universului .
“Greşelile” există doar în mintea celui care le vede astfel.

Sursa  -Real[i]real…sau poate ireal

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Alte subiecte. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Enter your email address:Delivered by FeedBurner

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s