Modul de gandire a lui Paramahansa Yogananda

“Trăieşte în această lume ca un musafir. Adevăratul tău cămin nu este aici. Chiar dacă actul casei în care trăieşti este pe numele tău, cui a aparţinut el înainte ca tu să-l cumperi şi cine-l va avea după moartea ta? Această existenţă nu este decât un refugiu, o scurtă etapă în lungul voiaj care te conduce către Dumnezeu Tatăl. Consideră-te un invitat pe Pământ.
Atâta timp cât eşti aici musafir, încearcă să fii cât mai agreabil. Urmăreşte să acţionezi cât mai bine şi cât mai responsabil, ai grijă de tot ceea ce Dumnezeu îţi pune la dispoziţie şi nu uita nici o clipă că sunt ale Lui şi nu ale tale.
Ce inconştienţi sunt oamenii când îşi irosesc timpul pentru a-şi îmbuiba corpul, a acumula bogăţii şi a ajunge să aibă maximum de posesiuni. În momentul în care vor muri, vor trebui să lase totul în urma lor. Ei se pierd în scuze interminabile: “Nu am timp să meditez”, spun ei, “trebuie să mă duc la toate acele întâlniri de afaceri”. Dar uită că, atunci când Dumnezeu îi va chema la El, vor fi obligaţi să întrerupă toate aceste angajamente. Moartea este singurul “angajament” ce nu poate fi anulat.
De ce să pierzi atunci atâta timp cu lucruri efemere? Cât de orb eşti. Trezeşte-te! Dacă Dumnezeu te cheamă, trebuie să laşi în urmă toate plăcerile sau durerile acestei lumi.
“Caută-mă”, îţi spune El. “Şi vei găsi în Mine bucuria imperisabilă pe care tu o cauţi de atâta timp în valurile impermanenţei. Tot ceea ce tu ai dorit, de-a lungul a nenumărate încarnări, nu vei găsi decât în Mine, pentru totdeauna.”

Consideră întotdeauna că nu aparţii nimănui şi că nimeni, de fapt, nu îţi aparţine. Tu eşti în trecere pe acest Pământ şi adevăratul motiv pentru care eşti aici este foarte diferit de cel pe care tu îl crezi.
Familia ta consideră că îi aparţii, dar dacă vei muri şi vei renaşte la vecinii tăi, crezi că te va recunoaşte? Şi prietenii tăi cred că le aparţii, dar dacă vor exista mici neînţelegeri între voi, câţi îţi vor rămâne loiali? Oamenii spun că îşi iubesc aproapele, dar ei nu se iubesc decât pe ei înşişi. De fapt, ei îi iubesc pe ceilalţi numai în măsura în care aceştia le fac pe plac. Adevărata iubire este atunci când, chiar cu preţul unui sacrificiu personal, îţi face plăcere să poţi genera fericire fiinţei iubite. Oare câte fiinţe iubesc astfel? Foarte puţine! Şi câte dintre ele sunt la rândul lor iubite? Şi mai puţine.
Iubirea noastră pentru Dumnezeu nu rămâne niciodată fără răspuns. Şi este chiar mult mai mult decât recompensată, pentru că Dumnezeu ne înţelege chiar şi atunci când toţi cei din jurul nostru ne înţeleg greşit. Pentru că Dumnezeu ne iubeşte chiar şi atunci când toţi ne părăsesc. Pentru că Dumnezeu şi-aduce aminte de noi chiar şi atunci când toţi ceilalţi ne-au uitat. Noi suntem ai lui Dumnezeu şi doar ai Lui pentru eternitate.

O regulă de aur pe care trebuie să o urmezi întreaga viaţă este să păstrezi starea de martor în tot ceea ce se întâmplă. Ca să înţelegi mai bine ceea ce vreau să-ţi spun îţi voi da următoarele exemple.
Indiferent de ceea ce tu percepi, fii conştient că există o realitate mult mai vastă, care în această clipă îţi scapă.
Indiferent de persoana cu care tu vorbeşti, imaginează-ţi că există o fiinţă invizibilă pentru cel care nu este receptiv la realitatea subtilă, care îţi vorbeşte prin intermediul acelei fiinţe.
Indiferent de acţiunea pe care o realizezi, urmăreşte să percepi o altă prezenţă alături de tine care te priveşte, te ghidează şi-ţi dăruieşte putere. În momentul în care priveşti în ochii oamenilor, fii conştient că primeşti prin intermediul privirii lor un mesaj de la Dumnezeu.
Orice eveniment din viaţa ta priveşte-l detaşat cum se derulează şi întreabă-te ce vrea Dumnezeu să te înveţe din această experienţă.

Indiferent de ceea ce se întâmplă, priveşte viaţa fără ataşament. Poartă-te asemeni oamenilor inteligenţi care merg să vizioneze un film. Cu cât intriga este mai plină de suspans, cu atât mai sigur spectatorii la final vor spune:” Ce film extraordinar!” Dacă filmul are un deznodâmânt tragic, ei pot trage anumite învăţăminte, pe care după aceea le aplică în propria lor viaţă. Sau dacă eroul se va afla în situaţii stânjenitoare, ei vor râde de starea lui de încurcare. Dar oare, când vor fi ei înşişi în situaţii jenante, câţi dintre ei vor fi capabil să râdă cu umor; sau când vor trece printr-o situaţie dramatică, câţi dintre ei se vor gândi că au ceva de învăţat din aceasta? Nu mulţi, cu siguranţă. Filozofia lor de viaţă se rezumă atunci la expresia cunoscută: “Mai bine să aibe alţii probleme, nu eu.” Fii detaşat de tot ceea ce îţi poate aduce viaţa, bun sau rău.
Având o astfel de atitudine te vei elibera progresiv de identificarea cu această lume de vis, pentru a deveni în final conştient de fuziunea ta cu Creatorul.

Dacă doreşti să depăşeşti limitările egotice, trebuie să înveţi să devii impersonal în ceea ce priveşte propriile tale sentimente. Adeseori, chiar dragostea noastră faţă de Dumnezeu este personală, omenească. Se întâmplă aşa atunci când acordăm prea multă importanţă ego-ului, tocmai cel pe care trebuie să-l transcendem pentru a-L putea găsi pe Dumnezeu.
Acesta este motivul pentru care este mult mai bine să doreşti să-L cauţi pe Dumnezeu în primul rând pentru a atinge o stare de comuniune extatică cu El, şi doar în al doilea rând pentru a-i oferi iubirea ta; adeseori iubirea ta pentru El nu este detaşată, impersonală, o adevărată Iubire Divină.
Radha era unul dintre cei mai iubiţi discipoli a lui Krishna. Dar şi ea s-a lăsat furată de această iluzie a iubirii ataşate, posesive, până când a crezut că iubitul ei, Krishna, îi aparţine. Într-o zi însă, în timp ce se plimbau prin pădure, Radha i-a spus lui Krishna: “Sunt foarte obosită!” “Vrei să te iau în braţe?”, a întrebat-o Krishna. Ea i-a răspuns afirmativ, fiind foarte încântată de gestul lui. Krishna luat-o în braţe şi au continuat drumul. Dar în momentul în care ea a gândit cât de minunat este ca iubitul ei să o ţină în braţe, brusc s-a trezit că a căzut jos. Krishna, pur şi simplu, dispăruse. Atâta timp cât ea păstra atitudinea de posesivitate, el nu putea să existe pentru ea. Imediat, realizând greşeala ei, a îngenucheat la pământ şi a început să se roage: “Dumnezeu, te implor, iartă-mă!” Krishna a reapărut, ca şi cum nimic nu se întâmplase. Şi amândoi au continuat drumul prin pădure.

Cei care ajung să-i poată iubi pe ceilalţi fără egoism, sunt pe punctul de a descoperi secretul devoţiunii divine. Singurul lucru care le mai rămâne de făcut este să dirijeze această iubire către Dumnezeu.
Radha era una dintre cele mai frumoase gopii. Krishna îşi manifesta iubirea faţă de ea într-un mod divin, non-posesiv, iubire pe care, de fapt, el o dăruia tuturor. După o perioadă de timp, celelalte gopii au devenit geloase pe Radha. Observând atitudinea lor, Krishna s-a hotărât să le dea o lecţie.
Într-o zi, când Radha era plecată şi toate celelalte gopii erau adunate în jurul lui Krishna, el a început să se vaite: “Oh, oh, am o teribilă durere de cap. Oh, vă rog, poate cineva să facă ceva pentru mine?” “Ce anume?”- au întrebat toate în cor, gata să-i sară în ajutor. “Spune-ne ce trebuie să facem ca să-ţi alinăm durerea, pentru că noi facem orice pentru tine.” “Dacă una singură dintre voi va masa cu piciorul capul meu, instantaneu durerea va dispare.” Ele au fremătat de groază. În India a plasa piciorul pe capul unei fiinţe este o insultă, iar pe capul unui înţelept este un sacrilegiu. Astfel că, într-o stare de profundă consternare, toate gopi-urile au privit în pământ. Nici una nu a îndraznit să-şi ofere serviciile. Şi între timp “durerea de cap” a lui Krishna a devenit din ce în ce mai puternică.
Însă după o scurtă perioadă de timp, a apărut Radha. Văzându-l pe Krishna cât de tare suferă, l-a întrebat disperată: “Ce pot să fac pentru tine ca să te ajut?” “Te rog mult masează-mi cu piciorul capul; nimic altceva nu mă va ajuta.” “Bineînţeles”, i-a răspuns ea,”imediat”.
“Nu, nu , nu trebuie să faci aşa ceva”, au strigat toate gopi-urile îngrozite în cor.
“De ce nu?” a întrebat Radha.
“Dacă vei face aceasta, vei ajunge cu siguranţă în iad.” “Asta este ceea ce vă îngrijorează pe voi?”, a răspuns Radha supărată. “Dacă masând cu piciorul meu capul lui Krishna îi voi dărui un singur moment de linişte, eu voi merge liniştită în iad pentru eternitate.” Şi când tocmai urma să pună piciorul pe capul lui Krishna, acesta, zâmbind, a oprit-o. “Durerea de cap” îi trecuse ca prin farmec. Atunci, celălalte gopii au înţeles că ele s-au preocupat mult mai mult de propriul lor bine decât de binele lui Krishna şi toate au îngenunchiat în faţa non-egoistei iubiri a lui Radha.

Un vizitator l-a întrebat pe Paramahansa Yogananda: “Este necesară renunţarea pe calea spirituală?” “Da”, i-a răspuns Maestrul. “Indiferent dacă o fiinţă este căsătorită sau trăieşte singură, ea trebuie să simtă că în inima sa este dăruită celui Preaiubit, Cel care sălăşluieşte în templul inimilor noastre. Renunţarea înseamnă înainte de toate non-ataşament. Nu existenţa ta exterioară are importanţă în ochii lui Dumnezeu, ci cum trăieşti în inima ta. Fă din inima ta un templu şi din dragostea ta pentru Dumnezeu, veşmântul tău.”

Este foarte important mediul în care trăieşti. Dacă îţi laşi haina într-o cameră în care oamenii fumează, după câteva ore ea va mirosi a fum. Dacă o laşi în mijlocul unei grădini, ea va aduce miros de aer proaspăt şi de flori în casă. La fel se întâmplă şi cu mintea; ea se impregnează cu vibraţiile celor din jurul tău. Dacă vei trăi alături de pesimişti vei deveni tu însuţi un pesimist.
Dar dacă vei trăi alături de oameni veseli şi fericiţi, în timp te vei transforma şi tu într-o fiinţă veselă şî fericită. Mediul înconjurător este adeseori, din păcate, chiar mai puternic decât voinţa ta. A sta alături de oameni fără a le absorbi deloc gândurile, sau doar într-o mică măsură, necesită o mare putere spirituală.
Începătorii pe calea spirituală ar trebui să fie foarte atenţi în ce mediu trăiesc. Ei ar trebui să trăiască alături de alte fiinţe care doresc să evolueze spiritual şi să evite compania fiinţelor orientate materialist şi a fiinţelor egotice. În mod special trebuie să evite fiinţele care sunt orientate negativ.
Adeseori, pentru evoluţia unei fiinţe, compania în care trăieşte este de maximă importanţă, determinând acea fiinţă să devină un păcătos sau un sfânt.

Când în cei din jurul tău vei vedea numai aspectele lor negative, numai ce este rău în fiinţa lor, adu-ţi aminte că de fapt este ceva în neregulă cu persoana ta.
Atunci când eşti într-o stare de armonie interioară, toate lucrurile ţi se vor părea corecte, pentru că atunci vei realiza că toate fac parte din Dumnezeu. Doar în acel moment vei accepta viaţa aşa cum este şi vei privi cu înţelegere şi simpatie toate fiinţele indiferent de greşelile pe care le fac.

Un discipol avea în permanenţă tendinţa să fie morocănos.
Într-o zi Maestrul i-a spus: “Dacă tu vrei să fii trist, nimic pe lumea aceasta nu te poate face fericit şi vesel. Dacă, din contră, tu alegi să fii fericit, nimic şi nimeni în lumea aceasta nu-ţi va putea fura fericirea.” Nu poţi să-L iubeşti pe Dumnezeu şi, în acelaşi timp, să fii rău cu oamenii din jurul tău. Nu poţi să-L iubeşti şi totuşi în inima ta să mai existe ură. Modul în care te comporţi cu ceilalţi reflectă starea ta de conştiinţă şi condiţionările tale.

Repetă-ţi în permanenţă în gând: “Sunt fără vârstă, sunt etern, trăiesc dincolo de timp şi spaţiu, am fost creat înainte ca galaxiile să existe.” Indiferent cât de îndepărtat îţi pare ţie Dumnezeu, trăieşte întotdeauna gândind că-i aparţii. Şi indiferent cât de reală pare lumea materială şi cât de reale par ataşamentele tale faţă de ea, urmăreşte s-o ţii la o cât mai mare distanţă de tine, amintindu-ţi în permanenţă de efemeritatea ei.
Un fir de iarbă pare extraordinar de mic dacă îl ţii la o distanţa de un metru, dar dacă îl apropii în faţa ochilor tăi pare cu mult mai mare. La fel şi experienţa acestei vieţi, pare importantă pentru cel care o trăieşte în momentul prezent numai pentru că este atât de aproape de el şi pentru că îi permite să îi acapareze în totalitate gândurile şi sentimentele.
Depărtează-te mental măcar puţin şi vei deveni rapid conştient de cât de insignifiantă este această lume în comparaţie cu imensitatea adevărului care-o învăluie.

Când îl vei găsi pe Dumnezeu? Când toate dorinţele pentru alte lucruri vor dispare, când vei realiza că singurul lucru care merită să-l doreşti este să-l cunoşti pe Dumnezeu. Când toate gândurile, toate sentimentele vor fi cuprinse de dragostea ta pentru El.

sursa caleaspretine.wordpress.com

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Trezire divina. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Enter your email address:Delivered by FeedBurner

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s