Atentie ce faceti copiilor din burtica

Familia este prima alcătuire de viaţă obştească şi sâmburele din care cresc toate celelalte forme de viaţă socială. Ea este mediul cel mai prielnic pentru naşterea, dezvoltarea şi desăvârşirea fiinţei umane. Copiii, care reprezintă „fondul de aur al neamului”, sunt stimulente şi puteri înnoitoare care sporesc potenţialul natural uman, afectiv energetic şi spiritual al poporului căruia aparţii, contribuind la regenerarea fiinţei noastre spirituale.

Practicarea avortului atât în cadrul căsătoriei cât şi în cazul relaţiilor extraconjugale şi întâmplătoare este o crimă împotriva vieţii umane în general şi a copilului în special, în ciuda întâlnirii lui, pe tot parcursul istoriei omenirii, ca o realitate, din nefericire, constantă, apărută şi justificată de mulţi reprezentanţi ai omenirii. Ierburi şi practici care provocau avortul erau pretutindeni cunoscute şi se foloseau. în vechime însă, orice metodă folosită pentru întreruperea de sarcinii era considerată nepermisă.

Pro avortiştii, adică adepţii întreruperii artificiale de sarcină, sunt astăzi o adevărată mişcare internaţională, concretizată în asociaţii, grupuri de iniţiativă, conferinţe, manifestări de protest, cerând ca avorturile să nu fie, în nici un fel pedepsite de legile civile.

Mitropolitul Kalamaras de Nikopole – Grecia precizează că „principalul argument al adepţilor scoaterii de sub incidenţa legii a avorturilor este ca orice femeie să aibă dreptul să dispună ea însăşi de trupul ei şi că nu permite unei a treia persoane, oricărei persoane sau grup de persoane, să intervină şi să hotărască asupra unei teme atât de personale, ca cea a dispunerii de propriul trup” [1]. La o manifestaţie pentru legalizarea avorturilor, manifestantele strigau ritmic: „Afară legile din corpul nostru”.

Aşadar au apărut polemici vii între adepţii practicării avortului şi adversarii lui. Ele au loc în jurul a câteva idei principale, pe care le vom prezenta în continuare.

Prima se referă la faptul că proavortiştii declară că fătul nu este om, deoarece nu are viaţă proprie, nu este o persoană umană, doar o aglomerare de celule. Afirmaţia are un caracter generic: sub semnul ei se regăsesc toţi partizanii avortului. în acest sens o vom cunoaşte pe cea a lui Judith Javis Thomson [2] care apare drept emblematică pentru mentalitatea pro-avort. Autoarea, profesoară de filozofie, respinge argumentele creştine referitoare la faptul că „fetusul este o fiinţă umană, o persoană încă din momentul concepţiei”. Convingerea lui J. J. Thomson este fermă „Un ovul tocmai fertilizat, o colonie de celule tocmai implantată, nu este o persoană mai mult decât este ghinda de stejar” [3]. Contraargumentul creştin faţă de o asemenea gândire pozitivistă este nuanţat dar ferm. în primul rând, comparaţia dintre ghindă şi ovulul uman este cel puţin deplasată. Una este fiinţa omului şi alta ce a stejarului (dacă poate fi vorba de o fiinţă a stejarului). în al doilea rând, contraargumentele creştine pot veni chiar din domeniul ştiinţei. Cercetările ştiinţifice contemporane confirmă teologia şi viziunea creştină cu privire la viaţa copilului nenăscut. Cu mulţi ani în urmă medicii din SUA susţineau că viaţa fătului începe după împlinirea a 12 săptămâni de la momentul conceperii.

Astfel, medicul american ginecolog Bernard Nathanson, fost director al unei clinici speciale de avorturi, care în decursul a doi ani a întreprins 60000 de avorturi folosind cele mai moderne mijloace tehnologice (ultrasunete, examinarea electronică a inimii fătului) a ajuns la concluzia că „fătul este fiinţă omenească separată, cu toate caracterele personale specifice” [4] .

Pentru fundamentarea concluziilor sale, Nathanson a folosit filmarea cu ultrasunete a avortului unui făt de 12 săptămâni. Video-caseta înregistrată, care poartă titlul „strigătul mut” dovedeşte că:

* fătul presimte ameninţarea instrumentului ucigaş al avortului;

* manifestă perceperea pericolului care reiese din următoarele acţiuni;

* se mişcă într-un mod violent şi agitat;

* cresc bătăile inimii de la 140 la 200 pe minut;

* deschide gura larg ca într-un „strigăt mut”.

Astăzi concluziile lui Nathanson au fost depăşite de medicina nucleară care constată că:

* la 18 zile de la concepere se face simţită bătaia inimii fătului şi se pune în funcţiune sistemul circulator;

* la 5 săptămâni se văd clar nasul, obrajii şi degetele fătului;

* la 6 săptămâni începe să funcţioneze sistemul nervos, se distinge clar scheletul şi începe să funcţioneze stomacul, rinichii şi ficatul fătului;

* la 7 săptămâni se fac simţite undele encefalice, micuţul copil are toate organele interne şi externe definitiv conturate;

* la 10 săptămâni copilul nenăscut are toate caracteristicile pe care le vedem clar la copil după naşterea sa.

în acelaşi fel s-au pronunţat şi alţi mulţi doctori şi specialişti în astfel de probleme din diferite ţări. Concluziile medicului Ernest Hampt, dintr-un studiu moral, sociologic şi biologic foarte documentat, sunt definitorii pentru cei ce se opun avortului clasificându-l drept crimă cu premeditare. El afirmă: „ovulul fecundat nu este o simplă masă celulară fără caractere specifice. El nu este în acest stadiu nici fărâmă de viaţă botanică, nici măcar embrionul mediului biologic de viaţă. Este pe deplin şi absolut viaţa unei existenţe umane. Şi are atâta viaţă cât are un nou născut, copilul de grădiniţă, adolescentul şi adultul. Prin urmare, prin avort se omoară viaţa omenească, existenţa omenească, chiar dacă se află în stadiul cel mai de început”. [5]

Georges Habra susţine şi el existenţa vieţii intrauterine atunci când afirmă – pe baza unor rapoarte ştiinţifice – că cei 20 de dinţi de lapte sunt prezenţi deja la 6 săptămâni şi jumătate. De asemenea, creierul copilului nenăscut este întreg după 8 săptămâni. [6]

Prin urmare, cel care practică avortul nu atentează la structura unei aglomerări de celule, ci la o viaţă omenească. Părintele profesor Constantin Galeriu aduce noi argumente ştiinţifice în acest sens. Ele prefaţează cartea doctorului Kenneth McAll. [7] Iată două dintre ele: Primul se referă la mărturisirea unei femei care a avortat în luna a 6-a. A avut o experienţă oribilă când şi-a văzut propriul fiu (care supravieţuise avortului) în incubator încercând să scape cu viaţă. Spatele îi era plin de cicatrici provocate chiar de mama lui când a încercat să-i suprime viaţa.

Din perspectivă creştină faptul acesta nu rămâne fără urmări. Efectele crimei se transmit nu doar asupra părinţilor ci şi asupra ramurilor colaterale a arborelui genealogic. De aceea este nevoie de Sfânta Liturghie pentru menţinerea păcii în familia respectivă. Deci „viaţa începe chiar în momentul conceperii pentru că atunci începe reproducerea celulelor, specializarea şi funcţionarea lor” [8] .

Faptul acesta era ştiut cu mult înaintea multor descoperiri ştiinţifice moderne. Astfel Tertulian, misionarul creştin din ţinuturile Africii de Nord, respingea fără drept de apel distincţia dintre fetusul format şi cel neformat şi implicit deconstruia argumentele pro-avort. „Nu contează că suprimi o viaţă care există deja pe lume sau distrugi una care vine să se nască, este unul şi acelaşi om; fructul este deja existent în sămânţă” [9]. în secolul al IV-lea al erei creştine Sfântul Grigorie de Nyssa se pronunţă şi el la fel de clar şi categoric cu privire la viaţa intrauterină. „Nu există îndoială despre cel care creşte „in utero”. Trebuie să ne gândim că momentul de început al existenţei este acelaşi pentru trup cât şi pentru suflet” [10] .

Cea de-a doua idee din polemica pro şi anti avort se referă la faptul dacă mama are un drept la viaţă înaintea unui fiu „agresiv”? Evident, cei care susţin opţiunea pro avort răspund pozitiv. Din punctul lor de vedere, mama are un drept în plus înaintea „aglomerării de celule” numită fetus. Are, în primul rând, dreptul la viaţă necondiţionat propriu oricărei persoane. Apoi are şi dreptul de a decide ce se întâmplă în propriul ei corp. Concluzia acestui raţionament este cât se poate de just formulată de aceeaşi J. J. Thomson: „este cert că o femeie îşi poate apăra viaţa împotriva ameninţării la care o supune copilul nenăscut, chiar dacă aceasta înseamnă a-l ucide” [11], J. J. Thomson îşi reprezintă situaţia mamei însărcinate şi a copilului ce urmează a fi avortat în felul următor: „Ambii sunt nevinovaţi: cel care este ameninţat, nu este ameninţat datorită unei vini, iar cel care ameninţă nu face cu intenţie acest lucru”. într-adevăr, copilul este nevinovat. Numai că el nu este nici pe departe un „ameninţător”, un „criminal” la adresa vieţii mamei. Această mică creatură a lui Dumnezeu nu are cum să fie un „ameninţător” al vieţii. Dimpotrivă, Biserica susţine că dreptul la viaţă al fiului nenăscut este egal cu al mamei. Mama n-ar avea, în acest caz, un dublu drept la viaţă aşa cum susţin proavortiştii. Situaţia este, din punct de vedere creştin, tocmai inversă: dreptul la viaţă al celui ce urmează să se nască este mai important decât dreptul la sănătate al mamei. Mai mult, dreptul la viaţă al copilului care urmează să se nască este sigur, în timp ce pericolul pentru viaţa şi sănătatea mamei nu este aşa de sigur (cel puţin în majoritatea cazurilor). [12]

J. J. Thomson mai susţine că mama însărcinată nu este „ameninţată” datorită unei vini. Avem aici de-a face cu o dublă eroare. Pe prima, cea referitoare la copilul „ameninţător” am comentat-o. Cea de-a doua se referă la aşa zisa nevinovăţie a mamei. Cum să nu fie mama vinovată? Creştineşte vorbind, ea a practicat un act sexual în afara dorinţei de procreare. Or, Sfinţii Părinţi sunt în acest caz categorici. Un asemenea act sexual izvorăşte din plăcerea simţurilor, se consumă deplin în orizontul unor delicii trupeşti şi este, prin urmare, culpabil. A nu se înţelege de aici că religia creştină condamnă orice act sexual care nu sfârşeşte procreativ. Nu, ci condamnă actul sexual care este săvârşit doar pentru plăcere. Atunci când actul sexual se soldează cu o sarcină, religia creştină solicită din partea ambilor părinţi demnitate şi spirit de sacrificiu pentru creşterea şi educarea acelui copil. Nici un motiv din lumea aceasta – carieră, lipsa locuinţei, sărăcie, etc. – nu este în măsură să justifice crima numită eufemistic avort.

în sfârşit, cea de-a treia idee din polemica pro şi antiavort are în atenţie dreptul mamei de a hotărî asupra a ceea ce urmează să se întâmple cu propriul ei corp.

Partizanii avortului judecă situaţia în termeni juridici, cu totul neadecvaţi situaţiei care are serioase componente religioase şi metafizice ce scapă unei interpretări de natură juridică. J. J. Thomson aproape că fetişizează dreptul mamei de a dispune de propriul ei trup. Reproşează creştinilor faptul că-l minimalizează, punând mai presus „dreptul la viaţă al unei persoane”, mai exact pe cel al copilului nenăscut.

Pentru a convinge în legătură cu „falsitatea” judecăţilor creştine referitoare la avort J. J. Thomson invocă exemplul unui violonist suferind de o afecţiune renală şi contactat în secret la rinichii unuia dintre noi. „Te trezeşti într-o dimineaţă spate-n spate într-un pat cu un violonist inconştient. Un violonist inconştient, dar celebru. S-a descoperit că are o afecţiune renală fatală, iar Societatea Melomanilor a cercetat cu minuţiozitate totală toată documentaţia medicală existentă şi a aflat că numai tu ai grupa sangvină necesară în acest caz. Prin urmare, te-a răpit, iar noaptea trecută sistemul circulator al violonistului a fost contactat la al tău, astfel încât rinichii tăi să poată fi folosiţi pentru a extrage substanţele otrăvitoare atât din sângele lui, cât şi din al tău” [13]. Autoarea întreabă: „Este normal să acceptăm o asemenea situaţie? Răspunsul ei este negativ. Normal este ca eu să ştiu şi să accept cuplarea rinichilor mei la o altă persoană şi nu să mi se impună acest lucru. Concluzia la care autoarea vrea să ajungă este următoarea: aşa cum eu am dreptul să decid dacă violonistul va trăi sau nu cu rinichii mei, tot aşa şi mama are dreptul să decidă dacă copilul se va naşte sau nu.

Din punct de vedere creştin această analogie este desigur deplasată. Mai întâi, nu se poate compara un violonist, deşi valoros, cu propriul copil. Acela e o persoană străină, iar copilul îmi aparţine şi eu mă pregătesc să-i fac lansarea în lume. Apoi copilul nu se află ca un „intrus” în corpul mamei, nu este implantat de o persoană străină. Conceperea copilului este rezultatul firesc al unui act sexual, acest lucru este cunoscut şi trebuie acceptat cu responsabilitatea cuvenită. Mama nu este neglijată în sensul libertăţii ei. Libertatea ei se manifestă atunci când practică o viaţă sexuală responsabilă şi ţinând cont de sensurile şi implicaţiile creştine fireşti acestui gen de relaţie. Odată ales acest mod de a trăi, urmările acestuia nu sunt decât o binecuvântare.

După cum am mai precizat, Biserica, cu întreaga ei învăţătură dogmatică, morală şi canonică întemeiată pe Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, a fost în toate timpurile şi locurile împotriva avortului ca teorie şi practică, calificându-l drept crimă împotriva vieţii umane, în rândul păcatelor strigătoare la cer. în rânduiala Sfintei Taine a Cununiei se cuprind rugăciuni pentru rodnicia căsătoriei, iar în epitimiile de la spovedanie sunt condamnate toate abaterile de la porunca dată primilor oameni „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi stăpâniţi pământul” (Facere 1,28). Sfinţii Părinţi hotărăsc pedepse bisericeşti pentru cei ce predică înfrânarea de la procreare şi socotesc virtute numai fecioria (Canonul 9 şi 10 Gangra, Canonul 5 apostolic, Canonul 13 Trulan, Canonul 14 Gangra).

Dar nu numai defăimarea căsătoriei este osândită, ci şi îndeletnicirea cu pregătirea şi practicarea mijloacelor de avort pentru întreruperea sarcinilor (Canonul 3 Trulan, Canonul 65 Apostolic, 21 Ancira, Canonul 2 şi 8 al Sfântul Vasile, Canonul 33 al Sfântul Ioan Postitorul).

Tertulian (Apologeticum. CIX), misionar creştin, se ridică energic împotriva avortului pe care îl califică drept crimă. La fel Lactanţiu (Institutiones P. C. VI, C.20) şi Mimecius Felix. Sfântul Vasile cel Mare în Canonul 52 consideră tot atât de vinovate pe femeile care suprimă fătul ca şi pe cele care-şi părăsesc copiii, nu-i hrănesc şi-i expun milei publice. Canonul 36 al Sfântul Ioan Postitorul prevede ca „femeii” care nu se îngrijeşte de fătul său şi din cauza neglijenţei avortează, i se dă pedeapsa pentru ucidere premeditată. Sfântul Iustin Martirul şi Sfântul Clement Alexandrinul (Stromata) afirmă că omului nu-i este îngăduit să se căsătorească decât în vederea continuării speciei umane şi ca o piedică în calea desfrânării. Datoria de a naşte copii reiese indirect şi din canoanele ce opresc desfrânarea şi păcatele împotriva firii pe care Sfântul Grigorie de Nyssa, în Canonul 4, le asimilează adulterului. [14]
sursa;Centrul de formare si consiliere Sf Arhangheli Mihail si Gavril-Perspectiva crestina asupra avorturilor

Acest articol a fost publicat în Alte subiecte. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Enter your email address:Delivered by FeedBurner

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s