Relaţia între păcate şi boli

                           O parabolă monahală zice: „Nu cere de la Dumnezeu darul vindecării, ci darul de a-ţi vedea propriile păcate!“.

De ce este mai important al doilea dar? Pentru că dacă-ţi vei vedea păcatele şi le vei îndrepta, tu nu te vei mai îmbolnăvi niciodată, şi deci nu vei avea nevoie de darul vindecării.

Care sunt păcatele, cum pot fi cunoscute şi ce boli ne pândesc dinspre ele? Cum se reflectă, în planul sănătăţii, încălcarea poruncilor revelate? Privind cazuistica bolnavilor, privind efectul, vezi că unul dintre tăietorii vieţii sunt grijile: obsesiile, rumegarea gândurilor. Cineva spunea chiar că grijile sunt „păcatul însuşi“. Ele sunt păcatul împotriva propriei tale naturi. Păcate cu urmări asupra sistemului nervos sau acele boli care ţin de somatizări nervoase.

Şi păcatul „negru“: mânia, duşmănia, osândirea aproapelui. Pe drept s-a spus într-o parabolă atonită, că: un om care făptuise multe greşeli în viaţa lui, a dobândit totuşi mântuirea pentru că n-a ocărât niciodată! Adică acela a avut o mare virtute: n-a osândit pe semenul său, nici cu vorba, nici cu gândul.

Foarte rar se întreabă omul ce legi universale a încălcat. Abia când se îmbolnăveşte, el stă uneori să se întrebe de ce s-a îmbolnăvit. Tratamentul medical este util în crize, dar este ineficient în destin. Căci restabilirea temporară, sau ieşirea din criză, este doar începutul adevăratei vindecări. Trebuie purificată rădăcina.

Restabilirea deplină a sănătăţii stă în practicarea respectului faţă de cele trei legi universale:

– relaţia armonioasă cu semenul;

– relaţia armonioasă cu sacrul;

– respectul vieţii în toate formele ei, începând de la nivelul personal, până la forme de viaţă elementare.

*

Există o relaţie între erori şi îmbolnăvire? Putem preveni sau remedia o îmbolnăvire prin eliminarea erorilor? Dar între personalitate şi boală, există o relaţie? Da, sigur că există! Un coeficient de personalitate bun presupune armonie, deci sănătate mentală şi sănătate somatică.

„Rumegarea gândurilor“ are efect asupra aparatului digestiv, pentru că, deşi este simbolică, se reflectă în planul concret. Simbolurile au o putere foarte mare. Noi „rumegăm“ simboluri, şi dacă nu le digerăm, aparatul digestiv se îmbolnăveşte. Dar nu toate aceste „rumegări“ duc la cancer.

Cunosc cazul concret al unui bărbat care făcea curse între soţie şi amantă, una locuind în cartierul Pionerilor–Tineretului, iar alta în Militari. Ele nu au ştiut niciodată una de alta. Personajul masculin nu mai este în viaţă, a murit de cancer la tubul digestiv. El nu a reuşit să digere această situaţie adulterină, deci o situaţie de păcat mortal. În asemenea cazuri se constată îmbolnăvire de cancer — când se săvârşeşte un păcat mortal! El a murit; dacă ar fi reuşit să „digere“ această situaţie duplicitară, credeţi că scăpa de cancer? Este o nedreptate a naturii. În natură există o echilibrare a câmpurilor, iar dacă el ar fi scăpat, nepăsându-i prea mult de adulter, boala s-ar fi reflectat în urmaşul său.

Aţi putea să mă întrebaţi: din moment ce întotdeauna binele este recompensat, iar răul este pedepsit, de ce nu sporeşte binele şi răul de ce nu descreşte? Sf. Augustin a dat răspunsul la această întrebare: răul nu scade pentru că, deşi este pedepsit întotdeauna, acest lucru se întâmplă cu mare întârziere. Niciodată imediat. Şi, până la pedeapsă, omul are timp să mai facă 100 de păcate… El primeşte o pedeapsă pentru păcatul pe care l-a făcut acum cinci ani; între timp a mai făcut 100 de păcate, pentru care nu este pedepsit imediat, ci peste alţi cinci ani.

Iată de ce mecanismul bio feed–back nu funcţionează atât de perfect la rasa umană. Totuşi întârzierea care se produce în primirea binelui şi la gestionarea răului este bună pentru om. Pentru că se întâmplă atâta rău încât, dacă am fi pedepsiţi imediat, mâine n-am mai fi. Faptul că suntem pedepsiţi cu întârziere este o şansă, pentru unii, să se salveze.

Cei sensibili, cei care pot să-şi însuşească o lecţie se salvează prin această întârziere. Ceilalţi — întunecaţii, închişii, îngustaţii, cei care nu simt — acumulează păcate în plus! Acesta ar fi un mecanism lent de întoarcere a culpei, a pedepsei pentru culpă.

Trebuie să înţelegem că nu orice „rumegare“ de gânduri va aduce disfuncţii grave în aparatul digestiv. Toţi oamenii digeră gânduri, e drept, dar ei se împart în două categorii:

– unii fac păcate împotriva semenului: prin ură, agresivitate, mânie

– alţii păcătuiesc împotriva lor înşişi – e vorba de auto-agresivitate, culpabilizare.

Urmarea în îmbolnăvire este diferită, la fiecare dintre aceste două categorii. Omul de care vorbeam mai devreme, care făcea curse între soţie şi amantă, comitea un păcat împotriva semenului, un păcat foarte grav, care a avut o urmare la fel de gravă.

Păcatul împotriva semenului este mult mai grav decât acela care se produce când rumegi gânduri care te privesc pe tine şi care nu vizează un atac împotriva celui de lângă tine. Şi aici se pot deosebi numeroase situaţii, „nuanţe“. „Rumegi“ gânduri când te-a vexat cineva şi nu eşti destul de pregătit lăuntric să înţelegi că nu te-a vexat ca om, ci o nevroză. Dacă ar înţelege asta, oameni nu ar mai „rumega“ gânduri. Este o categorie mai inofensivă, care nu determină boli incurabile, dar care poate evolua spre o nevroză de caracter. Asta înseamnă blocaje psihice, ineficienţă socială şi o mâhnire care poate să-ţi întunece viaţa şi să-ţi micşoreze bucuriile.

Să luăm cazul unei persoane care reacţionează spunându-şi: „Nu merit să trăiesc, mă simt inutil pe acest pământ…“. Dacă nutriţi asemenea gânduri, puteţi fi siguri că vă aşteaptă o pedepsire. Culpa împotriva ta însuţi este mai puţin gravă decât culpa împotriva semenului, dar tot foarte gravă este. Nemulţumirea de sine, neîncrederea în propria persoană duce la dizarmonii psihice, la un randament scăzut şi o micşorare a posibilităţilor, dar mai port duce la dezechilibre somatice. Multe boli ale simţurilor — boli de vedere, de auz, de percepţie — vin din nemulţumirea faţă de sine. Nu este puţin lucru. Bolile văzului vin dintr-o frică de viitor, de pildă, din frica de a vedea înainte. Unele conjunctivite grave vin dintr-o frică de viitor. Uitaţi-vă ce maşinărie complicată este omul, cum neîncrederea în sine poate duce la o boală de vedere.

Şi timiditatea este o culpă împotriva ta. Nemulţumire, neîncredere, rejectarea vieţii. Acel „nu merit să trăiesc“, „nu merit prea multe de la viaţă“. Acea stare retractilă.

Categoria care se auto-culpabilizează este foarte expusă la îmbolnăviri. Cunosc cazul unei fetiţe de 10 ani, victimă a conflictelor din familie. Părinţii se despart, dar în chip scandalos şi traumatizant pentru copil. Există despărţiri care produc un stres imens, cum sunt cele din cauze adulterine, sau cele legate de dizarmonii mentale ale unuia dintre părinţi, despărţiri care lasă traume asupra copilului. Fetiţa de care spuneam a căpătat o labilitate extremă, a făcut un sindrom de posesiune. Adică a început să se manifeste ca o posedată. Cazul s-a rezolvat foarte greu, cei mai buni terapeuţi căutând să-l elucideze. Un caz elucidat se tratează mai uşor. În mintea sa, copilul inventase un agent pedepsitor: deci demonul care o poseda era o elaborare a minţii sale. Ea se credea vinovată de ruptura părinţilor, ruptură care a avut atâta violenţă încât a născut inconştient, în ea, un mare sentiment de culpabilitate. Ea nu şi-a zis conştient: „Eu, copilul, sunt cauza rupturii dintre părinţi…“, ci sensibilitatea sa copilărească, neavând un prag de toleranţă la agresivitate, a sucombat.

A sucomba înseamnă a nu mai putea lupta. A nu mai lupta înseamnă că tu te vezi nu numai ca victimă, ci şi vinovat de ce s-a petrecut. În mintea fetei a apărut deci această idee şi atunci ea a căutat un agent pedepsitor, puternic, care s-o sprijine în acţiunea ei inconştientă de auto-eliminare. Şi atunci a dobândit sindromul de posesiune şi într-însa au apărut manifestări diavoleşti. Sub hipnoză, dialogând cu ea, terapeutul a întrebat: „Cine eşti tu, cel care chinui această fetiţă?“, iar copilul răspundea cu glas schimbat: „Eu sunt diavolul, vreau să iau viaţa acestei fetiţe!“. Acest agent pedepsitor din mintea fetiţei trebuia s-o suprime, trebuia s-o chinuie atât de tare, încât să o elimine.

Fetiţa a fost la un pas de moarte, însă a fost eliberată prin colaborarea între un preot şi un psiholog. De ce era nevoie de un preot? Pentru că noi avem un modelaj cultural atât de profund impregnat de credinţă încât, dacă entitatea „diavol“ se manifestă, înseamnă că subconştientul nostru poate fi reparat prin entitatea „sacerdot“. În mod obligatoriu, deci, a trebuit să fie chemat un preot, deoarece un psiholog singur nu ar fi putut duce la capăt terapia acelei fetiţe.

De altfel, dacă te auto-culpabilizezi, predispoziţia de a „achiziţiona“ o boală psihică este şi mai mare. Sugestibilitatea este mai mare la auto-culpabil, ca şi predispoziţia de a „achiziţiona“ o boală psihică.

Eu nu aş îngădui ca slujbele de exorcizare să fie făcute cu public; acest lucru este o mare greşeală. La noi se face asta, iar riscul dobândirii unui sindrom de posesiune, dacă asişti la un ritual de exorcizare, este foarte mare. E ca şi cum ai face o execuţie cu public. O exorcizare cu public este la fel de traumatizantă. Sigur, poţi să participi dacă eşti pregătit, şi mai ales dacă ştii că în psihicul tău nu există conflicte. Dar, de cele mai multe ori, oamenii care asistă sunt oameni foarte vulnerabili, cu puternice conflicte psihice, iar dacă ai conflicte psihice eşti sugestionabil. Acest lucru se întâmplă mai ales în cazul în care conflictul psihic este de natură să te facă să te învinovăţeşti: şi cine nu se învinovăţeşte? Noi suntem destul de slabi şi ne învinovăţim adesea, ori până şi cea mai mică idee de învinovăţire este o impuritate care deschide poarta preluării unui program demonic.

Exorcizările de la Cernica nu sunt de un dramatism prea mare, dar şi ele pot să lase în tine un program negativ. Cele de la Mănăstirea Sihăstria, însă, sunt de un dramatism extraordinar. Acolo, dacă nu eşti un om puternic şi fără conflicte, cu o existenţă purificată, rişti să preiei, măcar parţial, programul de demonizare. O slujbă de exorcizare — mai ales mediatizată, cum au fost câteva în ultimul timp — este teribil de răscolitoare anulând etajele conştientului, la cei care asistă. Oricât de tare ai fi, scena zvârcolirii demonizatului îţi surpă bariera raţională şi tu nu mai eşti stăpân pe conştient, informaţia trecând direct în subconştient. Dacă subconştientul nu este suficient de curat, informaţia aceasta cutremurătoare va lăsa o amprentă negativă care, în funcţie de conflictele pe care le ai — actuale sau ancestrale —, ar putea să nască limitări ale personalităţii, dacă nu chiar un sindrom de posesiune.

Riscul „contaminării“ este foarte mare, am văzut oameni cutremurându-se… Sunt lucruri care depăşesc posibilităţile de control ale unui om. Atunci te afli, pentru câteva minute, la discreţia subconştientului. Iar dacă acesta este curat, n-ai de ce te teme, într-adevăr. Dar ştim noi că este chiar fără nici o urmă de conflict? Nu putem şti!… Din publicul pe care l-am văzut asistând la exorcizări, mulţi sunt oameni de mare simplitate care vin cu necazuri din familiile lor… Orice conflict din familie măreşte sugestibilitatea şi lasă programul malefic să se strecoare în mintea ta.

Acestea sunt riscurile auto-culpabilizării, riscuri pe care ar trebui să le preîntâmpinăm. Cum poţi să preîntâmpini riscul acesta?

Unii confundă smerenia cu retractilitatea. A fi smerit nu înseamnă să-ţi spui: „Eu sunt un nimic pe această lume, mă mir că mai fac umbră pământului, nu merit acest lucru…“. Nu aceasta-i smerenia. Numai în faţa lui Dumnezeu noi suntem neînsemnaţi. Cehov spunea: „Numai în faţa lui Dumnezeu să te smereşti, nu în faţa ta însuţi în primul rând şi în faţa celor cu care convieţuieşti“. Smerenia nu trebuie să aibă aerul unei înjosiri. Umilinţa în faţa lui Dumnezeu este un lucru extraordinar, dar nu şi în faţa ta şi a semenilor tăi. O să ripostaţi că părintele Cleopa zicea adesea „sunt un putregai“, dar el în faţa lui Dumnezeu zicea acest lucru. În faţa ta însuţi spui „sunt o putere!“ De ce? Pentru că te interesezi de destin, de mântuire. S-a constatat că în măsura în care te preocupi de soarta ta, de îmbunătăţirea ei, aduni putere. Este şi o primejdie şi un avantaj. Avantajul — scapi de îmbolnăviri. Dezavantajul — că aduni putere. E un mare dezavantaj să aduni putere, în primul rând pentru că devii mai primejdios pentru semenii tăi. Un om care adună putere dacă este vorbit de rău de semenul său, produce boală în acesta. Iată dezavantajul… Poţi să ajungi şi aici! Corectaţi-vă deci atitudinea şi înţelegeţi adevărata smerenie. Adevărata smerenie este să ştii că eşti un zero în faţa lui Dumnezeu şi în faţa eternităţii, dar, în acelaşi timp, să ştii că eşti o putere în timpul ce ţi s-a dat şi prin ajutorul pe care îl poţi da. Smerenie mai înseamnă să nu-l vexezi pe semenul tău: să renunţi la ego. Să devii un slujitor al semenului — un sens al smereniei şi un sens al încrederii în sine. Timiditatea, culpabilizarea, sugestionabilitatea — toate, aducătoare de rele — se vor diminua prin această grijă faţă de încrederea în sine. Vă puteţi chiar repeta la culcare, când mintea este în alfa: „Am încredere în mine, am încredere în mine…“.

Încrederea diminuează culpa. Un om care are încredere în el nu mai cade în păcatul vulnerabilităţii prin culpă. Auto-învinovăţirea poartă cu sine primejdii. Niciodată să nu spui: „Nu merit să trăiesc…“. A, dacă spui: „Nu merit să trăiesc mărunt…“, asta este altceva. O asemenea afirmaţie poate să-ţi dea chiar un elan. Merităm să facem umbră pământului, pentru că facem parte dintr-un plan divin. Altfel nu ne-am înmulţi, nu ar exista această curioasă dialectică a victoriei şi a înfrângerii. Merităm deci, cu prisosinţă, să trăim şi să facem umbră pământului. „Nu merit să trăiesc mărunt!“ — asta poţi s-o spui, dar nu ca o autoexcludere, ci ca o excludere a mărunţişului din viaţa ta. Astfel se va micşora auto-culpabilizarea, şi prin aceasta vei deveni mai puţin sugestionabil.

Adaptare la real. Cunosc cazul unei fete ce avea un prieten pe care îl idealiza, un om cu reale calităţi. Relaţia durase mult, verificată în timp ca armonioasă şi bună. Ei bine, într-o zi fata descoperă că acel prieten o înşeală. A fost şocată, prăbuşită. Cum ar trebui privită din exterior această situaţie? Să ne pară rău că ea a descoperit faptul? Observaţi că deodată, dintr-un om „ideal“, individul a devenit mizerabil şi rejectabil. Tânăra nu l-a mai putut suferi, şi în plus a făcut o depresie psihică.

Dar cum o putem ajuta pe această tânără femeie? O depresie „nerezolvată“poate să provoace multe stricăciuni în viaţa unui om. Deci cum o putem ajuta? În primul rând, putem să-i incităm adaptabilitatea. Ea deocamdată se află în stadiul când nu vrea să vadă pe nimeni, nu mănâncă, se închide în sine, tocmai a depăşit un episod suicidar. Va trebui să-i stimulăm adaptabilitatea; răul vine în primul rând din neadaptarea ei. Un adaptat ştie că fiinţa umană are atâtea moduri de a se conduce, încât poate oferi oricând surprize; şi ştiind aceasta, posibilitatea de a fi luat prin surprindere scade.

Râvnim la ideal, dar ne adaptăm la real. Când suferi crunt şi când te crezi victimă, ca prim auto-diagnostic şi prim-ajutor să-ţi spui ferm; „Sunt un neadaptat!“ Luare de cunoştinţă care trezeşte resursele adaptării…

Până una–alta, tânăra în discuţie, care a făcut o depresie puternică şi s-a izolat total, se vădeşte a fi o persoană care nu luptă. În cazuri din acestea se luptă. Pentru un partener lupţi — fie lupţi ca un om care vrea să-şi modifice partenerul, fie lupţi ca acele femei care nu sunt interesate să îşi modifice partenerul, ci numai să-l aibă. Ele nu îl vor numaidecât îmbunătăţit, ci îl vor al lor! Altele îl vor îmbunătăţit! Ei bine, îmbunătăţeşte-l! Natura umană este supusă căderii; partenerul tău ideal ar putea să te înşele chiar mâine, deoarece natura umană este supusă căderii, deoarece omul are instincte şi deoarece tu nu lupţi.

Acum 3 ani, un cunoscut mi se plângea că are dificultăţi în relaţia cu sexul opus şi că are impresia că nu este plăcut, deşi el este o persoană arătoasă. În puţinele întrevederi pe care le-am avut, mi-am dat seama că dificultatea lui venea din neîncrederea în sine, sentiment care „cheltuia“, sau, mai bine zis subestima, o calitate pe care el o avea. Întrebându-mă el de ce unii au succes, cum de reuşesc să producă un soi de fascinaţie asupra celor din jur, eu i-am spus că primul secret al fascinaţiei lui naturale este abstinenţa sexuală. El atunci a aflat că avea această calitate şi nu şi-o valoriza din cauza neîncrederii în sine. El o avea, cumva, dintr-o frustrare şi dintr-o neîndemânare totală de a stabili o relaţie cu sexul opus. Deodată, a aflat că posedă un tezaur, ceva care ar fi putut să-l ajute la îmbunătăţirea relaţiilor cu lumea. Această descoperire, că abstinenţa sexuală produce fascinaţie în chip natural, l-a ajutat să se lumineze. I-am explicat că doar neîncrederea îl făcea să se ferească. După un timp am observat că terapia dăduse asemenea roade, încât tânărul avea tendinţa să devină un Don Juan. Şi atunci a trebuit să indicăm o altă „terapie“, este vorba de practica autocontrolului. Fiind o persoană inteligentă, discuţia a avut şi de această dată efect.

Un alt exemplu… Cunosc o femeie, mai trupeşă, care l-a un moment dat, ca să slăbească, a început să ţină dietă severă, trăind doar cu apă. Ei bine, într-o zi a venit şi mi-a spus: „Mă îngraş din apă chioară!“. Când spui: „mă îngraş din apă chioară“, deja ai introdus în subconştient un program de îngrăşare. De ce însă la alţii nu „prinde“ acest program? De ce acest program nu funcţionează în toate cazurile?

Iată de ce: subconştientul nu primeşte programele, din cauză că, probabil, nu se simte destul de vinovat! În cazul particular de care vorbeam, este vorba de „vinovăţia“ de a fi gras sau slab. Persoana care spunea că se îngraşă cu apă rece avea un complex de auto-învinovăţire, iar acest complex crea sugestibilitate. Iată de ce această formulă putea să treacă direct în subconştient, iar dacă trece în subconştient, ea devine act. Dacă şi-ar fi zis: „slăbesc mâncând tone de pâine pe zi“, ar fi slăbit, pentru că, la cât de complexată era, subconştientul ar fi preluat orice program. Să credem atunci că toţi complexaţii preiau uşor programe? Da, mai ales cei care au un complex al auto-învinovăţirii.

Persoana despre care vorbeam se îngrăşa din apă rece — nu mânca mai nimic, ţinea post, dar era convinsă că se îngraşă cu apă rece şi mereu în mintea ei exista acest program. Şi cum în mentalul ei erau suficiente prejudecăţi, plus labilitatea — ea era foarte sugestionabilă — „programul“ de îngrăşare cu apă chioară era preluat imediat.

                             Iată de ce este esenţial să ne purificăm ancestrele şi mentalul — pentru această rezistenţă la programe aleatorii. Oamenii purificaţi sunt oameni foarte rezistenţi. Pe aceştia nu numai că blestemul nu-i atinge, undele mentale ale celor frustraţi sau ale vrăjitorilor nu îi ating, dar nici propriile lor superstiţii, nici propriile lor programe negative nu au efect! Mintea este un mecanism atât de subtil, încât nu ştii când intră răul, când s-a tradus un gând în act. De aceea Hristos spunea: „Vegheaţi neîncetat!“. Neîncetat trebuie să faceţi ceva pentru purificarea sorţii, pentru purificarea subconştientului, pentru că programul rău intră uşor în subconştientul nepurificat, deci vulnerabil.

Odată purificaţi, nimic malefic nu va intra în noi. Putem să asistăm chiar şi la exorcizările de la Sihăstria şi programele malefice nu vor intra în noi. Cazurile de posedare (cel puţin cele cercetate de noi) sunt programe distructive, nu sunt drăcuşori cu corniţe şi codiţă; sunt programe care pot intra în subconştientul tău dacă mintea este năpădită de conflicte.

Care sunt soluţiile de purificare a sorţii, terapiile? Indicăm patru categorii de soluţii:

a). Luarea la cunoştinţă, sistematică şi îndrumată. Mărturisirea, euharistia: cu un duhovnic sporit. Recursul la psihanaliză, când este cazul. Acestea sunt procedeele insight, de aflare a cheiţei conflictului.

b). Mai sunt procedeele holistice, profunde, dincolo de concepte. Cum ar fi protopostura, ca stabilizare mentală şi afectivă. Iar mai presus de toate, Oratio mentis. Toate sunt soluţii de restaurare a minţii, prin dizolvarea conflictelor, a impurităţilor. Acestea sunt marile soluţii; liniştirea minţii, lăsarea la o parte a tuturor întrebărilor dizolvă impurităţile…

În cazul tinerei femei de care vorbeam mai înainte, adaptabilitatea va spori când va înceta să îl acuze pe prietenul ei (de care, de altfel, s-a despărţit) că este un netrebnic, un păcătos. Osândirea ei sporeşte meritul lui. Cel osândit creşte, iar ea, osânditoarea, suferă. Ea nu ştie să lupte, şi atunci îl descalifică şi pe el — face, deci, două rele. Una că nu luptă şi a doua că osândeşte un om, ceea ce otrăveşte.

Vorbirea de rău a unui om otrăveşte mintea celui care vorbeşte, după care produce perturbări în câmpul lui. Pe un om sau îl îndreptăm sau îl evităm, iată adaptarea. Sigur, există o suferinţă până când intervine înţelegerea acestui fapt, dar suferinţa este exact ceea ce ascute simţul luptei şi naşte strategiile cele mai bune.

Totuşi, când suferim suntem în greşeală. Un om care suferă este un om în greşeală. Poate o să spuneţi: „Săraca fată, după ce că a fost înşelată, tot ea se află în greşeală?“… Da, ea se află în greşeală. El se află în păcat şi cine ştie în ce mod se va întoarce acest păcat asupra lui! El se află în păcat, dar fata se află în greşeală, iar greşeala este mare cât păcatul!

De unde putem atunci să ştim că ne aflăm în greşeală? Din faptul că suferim. Ori de câte ori suferi, e din cauza neadaptării tale şi din cauză că greşeşti undeva. Natura te-a înzestrat rău undeva, şi atunci ţi s-a dat o încercare ca să ştii, ca să lucrezi pentru tine, să pui la punct o neputinţă. „Nu mă culpabilizez, nu atac şi nu desfiinţez!“ — iată formula. Astfel răul va fi limitat.

Cel care îşi analizează destinul, află cauza bolii, scapă de sindrom şi dobândeşte putere.

E bine că scapă de boli, dar e rău că dobândeşte putere, pentru că trebuie să fii iniţiat ca să ştii ce să faci cu ea. Întotdeauna însă se începe cu analiza. Omul care se analizează, care cunoaşte şi înfrânge întunericul, scapă de boli. Drumul se continuă prin exerciţiul spiritual numit liniştire. Dacă dai „valurile“ creierului la o parte, terenul liniştii creează cel mai bun dialog cu resursele noastre lăuntrice.

c). Sugestia este o altă terapie. Sugestia sofronică, îndrumată de terapeut. Dar şi cea personală. Seara, la culcare, spune doar atât: „Am încredere în mine!“ sau „Sunt liniştit, sunt cu desăvârşire liniştit.“. Şopteşte-i subconştientului, seara, acest lucru, când informaţia intră mai uşor în subconştient. Sugestia este un ajutor din afară. Amintirea legii revelate sau naturale.

d). Pe locul înalt, vine ofranda — un mod de ardere în cascadă. Toate cele trei moduri de care am vorbit până acum produc dizolvare lentă şi sigură a impurităţilor. Ofranda, însă, este o ardere în cascadă, este chirurgie. Este radicală. „Chirurgia“ este întotdeauna o soluţie finală. Bine este întâi să dizolvăm lent impurităţile sorţii prin postura perfecţiunii, să dobândim liniştea minţii pentru a vindeca.

Ofranda este un lucru pe care astăzi îl facem tot mai puţin. Dacă te-ai întreba ce ofrandă ai făcut în ultima săptămână, ai vedea că ai ratat multe ocazii. Nu că n-ai avut ce dărui, ci ai ratat ocaziile care ţi s-au oferit. Ce se poate dărui? Ce poate dărui un român sărac, cu un salariu prăpădit — sau chiar fără salariu? Sunt mai multe feluri de-a dărui: primul este să depui o cantitate de muncă. A face o muncă pentru altcineva este o ofrandă, dar numai dacă este făcută cu plăcere, ştiind că prin asta purifici ceva din soarta ta. Mai pot fi şi daruri esenţiale, chiar sacrificii, pe care le faci pentru cineva. Nu vorbesc, desigur, despre sacrificiu final, care este viaţa!

Revenim la posibilităţile de a dărui ale românului sărac. Este vorba de a dărui expresia pozitivă a feţei. Gândiţi-vă de câte ori ratam prilejul să dăruim celorlalţi expresia senină a feţei noastre. Mă uit la oamenii de pe stradă şi îmi spun: „Uite cum aceşti oameni ratează să-mi dăruiască mie acum ceva, expresia senină a feţei lor…“. Sunt chinuiţi, sunt copleşiţi de ziua de muncă. Expresia feţei este foarte importantă, în primul rând pentru tine. Ca să-ţi menţii o expresie senină, soliciţi o pozitivitate nebănuit de mare în tine. Trebuie să poţi să încurajezi oamenii — discret, neprivindu-i în ochi… dacă vrei să convingi pe cineva, atunci priveşte-l între ochi. Nu te uita direct în ochii acelei persoane. Iar dacă vrei să-l influenţezi în bine pe respectivul, după ce te-ai uitat la faţa lui, şi l-ai fotografiat mental, întorci privirea în interior şi îţi imaginezi că acel om este fericit. Atunci el a primit realmente, de la tine, un impuls constructiv.

                                                    Fiţi senini. Seninătatea e ofranda ce poate fi făcută sistematic. Un gând bun este şi el o ofrandă. Dacă te uiţi la un om şi-ţi spui în gând: „Mutra acestuia cere palme…“, i-ai introdus un program subconştient agresiv. În el se crispează ceva şi în ziua aceea el va înjura, va violenta pe cineva, fără să ştie de ce. Dacă îl priveşti şi îţi spui: „Mutra acestuia cere o ţuică…, o ţuică mică, pe care i-aş da-o dacă aş avea ocazia“, ai introdus într-însul un program bun.

Cenzurează-ţi gândurile rele. Gândul rău, de altfel, îţi poate produce o migrenă dacă este direcţionat spre cineva. Fereşte-te să adresezi gânduri rele — dimpotrivă, contracarează-le cu cele bune.

Dacă îţi vine să spui ceva rău, imediat, ştiind ce te aşteaptă, formulează o urare de bine. Până vei învăţa să faci din suflet acest lucru, fă-l ca şi când ţi-ai lua o precauţie.

Ofranda verbală este iarăşi foarte importantă. Iată un alt mod de-a da ceva: un cuvânt bun. Medicii buni, preoţii buni, au întotdeauna un cuvânt bun. Este şi aici un meşteşug — nu e totul să-ţi propui, trebuie să te şi mobilizezi, trebuie un pic de empatie.

De ce unii nu pot niciodată să transmită un cuvânt de consolare? Pentru că o fac formal. Ar trebui să te pui în situaţia celuilalt ca şi cum tu ai fi acolo, şi atunci vei reuşi să dai un cuvânt bun. E un mod de a oferi ceva. Sigur, există şi ofrande materiale — atunci când poţi să le faci, şi când le faci sistematic. Dăruiţi zilnic o pâine. Daţi celor săraci şi copiilor. Dacă puteţi, dacă sunteţi pregătiţi — copiilor să le daţi un măr, o bucată de pâine. E important dacă puteţi să le daţi de fiecare dată, să le daţi pentru că oricum o duc mai rău decât noi. Mila este un sentiment extraordinar. Compasiunea şi mila — sentimente mari, care ard multă negativitate în soartă. Aşa cum încrederea în sine este un element constructiv pentru sine, mila este un element constructiv pentru alţii. Nu mila în sensul jeluirii, ci mila în sensul participării empatice — te pui în situaţia lui, să îţi închipui că în acel moment tu eşti el. Empatia declanşează imediat o dinamică a cerinţelor şi a egalizării câmpurilor. În lumea aceasta, câmpurile biotice tind spre o comunicare între oameni şi spre un răspuns, spre o conectare unul la altul.

Iată cum prin ofrandă se merge spre fericire.

                               Fericirea este o rezultantă a dreptei vieţuiri. Cine aleargă după fericire, n-o va avea, dar cine aleargă după dreapta vieţuire va avea şi fericirea.

A fost odată un prinţ melancolic — Tamas, aşa se numea. Era un prinţ mâhnit, după cum îl arată şi numele: „Tamas“, în sanscrită, înseamnă întunecat. Şi prinţul acesta mâhnit, îngrijora pe cei din jur, căci un prinţ mâhnit face nevroză, iar un prinţ nevrotic dă porunci rele. Ştim şi noi, căci am avut despoţi nevrotici şi aţi văzut ce porunci rele dădeau. În consecinţă, cei de la curte au încercat să-l optimizeze. Un înţelept de la curte i-a zis că ar putea să fie fericit dacă ar îmbrăca o cămaşă a unui fericit! Iată o sugestie bună: cămaşa unui om fericit ar putea să te facă fericit. Gândirea magică judecă aşa.

Prinţul deodată s-a înveselit şi a trimis soli prin toată împărăţia ca să găsească un om fericit şi să smulgă de pe el cămaşa, dându-i în schimb aur — aici e vorba de cumpărarea unui simbol, iar simbolurile se vând scump… Aşadar, solii au mers să caute cămaşa în împărăţia respectivă, care era plină numai de oameni bombănitori, grăbiţi, amărâţi, necăjiţi, ratând ofranda, adică având veşnic chipurile crispate. Nu găseau nici un om fericit… Prinţul Tamas aştepta, trimişii nu mai veneau! În sfârşit, unul dintre trimişi a ajuns pe undeva unde a găsit un ins foarte vesel. Omul trebăluia ceva cântând — părea să fie fericit. Ei bine, trimişii prinţului s-au uitat bine la el, au luat aminte cum se poartă cu familia… Îşi răsfăţa soţia, o alinta, îi zicea cuvinte frumoase deşi arătau a fi căsătoriţi de mult timp. Cu copiii se purta la fel. Acela era omul! Aşa că nu mai rămânea decât să-i ia cămaşa, simbolul fericirii! S-au repezit la el, i-au tras de pe umeri o haină jerpelită şi, când să-i smulgă cămaşa, au constatat că sub haina aceea jerpelită omul nu avea cămaşă! S-au dus atunci rapid la prinţ şi i-au spus cum arăta cămaşa fericirii: omul fericit era atât de sărac, încât nu avea cămaşă pe el! Un sărac care suferă, care este chinuit de sărăcia lui, este un om care-şi scurtează viaţa. Un sărac pe care sărăcia nu-l doare însă, a dobândit detaşare şi este un om longeviv şi sănătos. „Cămaşa fericirii“ constă în depăşirea frustrării şi în renunţare. Nu degeaba Biblia spune că, dacă ai două cămăşi, una s-o dai aproapelui. Aşa arată „cămaşa fericirii“ — o trebuinţă mai puţin, scăpare de trebuinţe!

7 reguli filocalice pentru restabilirea sănătăţii

Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) defineşte astfel sănătatea: „Starea completă de bine fizic, psihic şi social, care este dată nu numai de absenţa bolii sau infirmităţii“. Pe acest „nu numai“ îl vom completa acum, aprofundând factorul psihic prezent în definiţie: stabilitate emoţională, mulţumire fermă, parametri spirituali ridicaţi.

Definiţia de mai sus este acceptată ştiinţific, deşi are un anume idealism. Ea arată că atitudinea mentală este hotărâtoare în restabilirea sănătăţii. Dar de ce numim „filocalice“ regulile de mai jos? Pentru că ele urmăresc ceva mai mult decât întărirea „gândirii pozitive“. Ele ne orientează, ne ajută să conectăm trupul direct la sursa divină a însănătoşirii.

1. Starea de bine mintal grăbeşte refacerea fizică

Este regula numărul unu, şi toate celelalte sunt detalii ale ei.

Starea de bine mental grăbeşte refacerea fizică… Sănătatea noastră este o funcţie a psihicului şi a gândirii pozitive. Omul este ceea ce gândeşte. O gândire care selectează afecte pozitiv, o gândire bazată pe mulţumire fermă va asigura o sănătate bună sau o recuperare rapidă. Aceasta se întâmplă deoarece trăim într-o lume în care pierdem adesea condiţia sănătăţii celei bune. Mulţumirea lăuntrică este garantul păstrării acestei stări.

Cum se poate dobândi mulţumirea? Mută mintea de la „veacul acesta“ şi mintea se va schimba.

Întrebaţi-vă: suntem mulţumiţi? Există o relaţie între mulţumire şi inteligenţă, între mulţumire şi înţelegere. Dacă eşti tipul cerebral, întâi înţelegi lumea şi eşti mulţumit că lumea este ceea ce este.

Dacă aparţii tipului intuitiv, afectiv, întâi îţi creezi starea de mulţumire, şi va urma înţelegerea. Depinde cărui tip mental îi aparţii. Dacă dominanta este intuitivă, atunci creează-ţi o stare de mulţumire; din ea va rezulta inteligenţa. Dacă dominanta este cerebrală, atunci înţelegerea creează mulţumire.

Este un fapt valabil şi în relaţia dintre doi oameni, doi soţi. V-aţi pus vreodată întrebarea de ce apar frecvent situaţii conflictuale între soţi?

Pentru că nici unul nu înţelege natura celuilalt. De pildă, femeia trebuie înţeleasă din punct de vedere al dinamicii afective. Oscilând între închidere şi deschidere. Ca să se refacă afectiv, uneori femeia se închide, se retrage în sine, pare mâhnită. Bărbatul o vede închisă şi retrasă, şi atunci se gândeşte că sentimentele ei faţă de el s-au răcit. Dar acel bărbat nu înţelege că aşa-zisa răceală a femeii este o fază naturală prin care ea trebuie să treacă pentru a-şi reface comportamentul afectiv.

Dinamica masculină este alta, oscilând între fugă şi revenire. Ca să-şi refacă afectivitatea, bărbatul fuge. Iată de ce, atunci când vede un bărbat „fugind“, femeia n-ar trebui să se teamă că sentimentele lui faţă de ea s-au răcit; ea ar trebui să ştie că dinamica lui afectivă se reface prin fugă.

Această idee nu trebuie înţeleasă eronat, cum că cei care fug au şi dreptate s-o facă. Fuga poate fi exprimată divers — un bărbat „fuge“ în cititul presei, e absent din casă. E şi asta o fugă. Sau „fuge“ să joace table cu vreun vecin. Sau „fuge“ la mănăstire, dacă este mai pios.

Femeia trebuie să înţeleagă că bărbatul are, la un moment dat, nevoie să „fugă“. Înţelegerea faptului că asemenea stări sunt naturale ar putea evita numeroase conflicte, conflicte care generează ulterior perturbări de personalitate ale membrilor familiei — fie localizate scurt, fie cu amprentă de durată aspra copiilor.

Psihologii au explicat deja că majoritatea impasurilor pe care le vor avea copiii noştri mai târziu sunt cauzate de conflictele din familie, petrecute în perioada copilăriei acestora.

Aceasta este, deci, prima regulă: sănătatea este o consecinţă a binelui mental. Iar acest bine mental are la bază înţelegerea şi stare de mulţumire. Nu automulţumire, ci acea mulţumire care, la urma urmei, înseamnă înţelegere.

2. Nu considera boala ca o pedeapsă pentru păcate

Unii consideră boala ca fiind o pedeapsă pentru păcate: aceasta este o dovadă de slăbire psihică. Omul bolnav se reface mai greu când consideră că a fost bătut de Dumnezeu, şi că Atotputernicul i-a dat boala în chip de pedeapsă.

Dar dacă boala nu este o pedeapsă pentru păcate, ce este atunci? Putem vorbi despre boală ca fiind o oprire de la păcat, o informaţie, o atenţionare că am încălcat o lege.

Într-o carte celebră, care se cheamă Călătorie înspre soare apune, personajul principal este o maimuţă. O maimuţă poznaşă, născută dintr-o piatră. Şi ea s-a dus să caute iniţierea. Un maestru a ajutat-o să obţină iniţierea şi, astfel, ea a devenit „egala cerului“, nemuritoare. Însă cu toate că era nemuritoare, maimuţa tot făcea pozne. Poate e şi situaţia omului: deşi dobândeşte atâta ştiinţă, sălbăticia din el nu dispare.

Ei bine, ajungând această maimuţă, la un moment dat, în cer, face tărăboi printre sfinţi, răstoarnă nişte cazane unde se fierbea elixirul vieţii, strică nişte tocmeli… Sfinţii atunci se supără şi se plâng lui Dumnezeu că o maimuţă întoarce totul cu susul în jos. Şi atunci Dumnezeu îi spune lui Buddha: „Ia tu maimuţa asta, că e în India, e din ţara ta. Ia-o şi dă-i un leac să se astâmpere!“ Şi Buddha a luat atunci un cerculeţ de fier, l-a pus pe capul maimuţei şi l-a fixat bine, ca ea să nu-ş poată da jos, spunându-i: „De câte ori vei călca o lege divină, cercul te va strânge!“ Şi a venit maimuţa pe Pământ; cum făcea o poznă mare, cerculeţul o strângea şi atunci se cuminţea.

Iată deci că durerea ei de cap nu era o pedeapsă, ci o informaţie că a încălcat o lege sacră, o lege împotriva vieţii. Noi nu ştim că în realitate am încălcat o leg; dacă ne-am corecta atitudinea şi n-am mai încălca legea, ne-ar lăsa durerea de cap, fără pastilă şi fără doctor.

Iată deci că boala nu e o pedeapsă pentru păcat, ci o oprire de la păcat.

S-a pus adesea întrebarea: „De ce ne îmbolnăvim?“.

Un răspuns ar fi că ne îmbolnăvim ca să ne amintim de Dumnezeu. Întotdeauna când suntem bolnavi ne amintim de Dumnezeu. Putem spune că de fapt, ne îmbolnăvim ca să ne smerim, ca să ne aducem aminte că suntem trecători.

În afară de asta, de ce ne mai îmbolnăvim?

Ne îmbolnăvim ca să smulgem tandreţe. În lumea aceasta în care toţi sunt grăbiţi, nimeni nu vrea, nu are timp ca să ne dea tandreţe. Atunci, inconştient, ce facem? Ne îmbolnăvim, ca să smulgem tandreţe, căldură. Le amintim celor din jur că ne datorează căldură, căci ei uită! Toţi datorăm ceva semenului.

3. Boala nu trebuie privită ca o catastrofă,
ci ca un prilej de introspecţie, de linişte, de întrerupere a gândurilor

Definiţia păcatului o ştim. Păcatul sunt grijile şi încălcarea celor trei legi universale revelate.

Dacă până acum nu ştiaţi foarte limpede ce înseamnă „păcat“, iată o definiţie ajutătoare. Păcat înseamnă să ai griji — dacă ai griji, ai păcate. Grijile ne împuţinează liniştea, împuţinează viaţa. „Rumegarea“ gândurilor slăbeşte omul.

Boala prilejuieşte această întrerupere a grijilor; este o oprire forţată din „mecanica păcatului“, din mecanica vieţii păcătoase.

Există o a 11-a poruncă — noi ştim doar 10, pe care le-am interiorizat şi după care ne conducem.

Porunca a 11-a apare ca un verset în Psalmul 45, sună aşa: „Opreşte-te şi cunoaşte!“ („Opriţi-vă şi cunoaşteţi că Eu sunt Dumnezeu“ Ps. 45:10). Considerăm această frază ca porunca a 11-a. Ştiţi că în Pentateuh (Vechiul Testament) sunt 613 porunci?! În afară de cele 10, cele mai importante, în primele 5 Cărţi ale lui Moise apar deci şi multe altele. Iar a 11-a ar fi „Opreşte-te şi cunoaşte!“. Nu poţi ajunge la cunoaştere din mers. Noi trebuie să descoperim oprirea spirituală.

Opreşte-te şi citeşte Filocalia sau Patericul.

Opreşte-te şi fă un minut de introspecţie. Introspecţie înseamnă liniştea interioară. Nu analiza interiorul: analiza este un viciu intelectual. Introspecţia este doar linişte interioară.

Opreşte-te deci şi cunoaşte înălţimea ta spirituală, precum şi dimensiunea ta cea mare. Această a 11-a poruncă este încununarea celor 10 porunci cunoscute, după ce te-ai civilizat, când începi să-ţi descoperi dimensiunea metafizică. „OPRIREA“ este o practică. Ea a fost dezvoltată în Filocalia, care a propus „exerciţiul celor 6 opriri“. Acest „opreşte-te“ se poate referi şi la controlul celor 6 surse de agitaţie şi dezorganizare a personalităţii.

Prima oprire este stabilitatea fizică: ea atrage după sine stabilitatea minţii şi lipsa grijilor.

A doua oprire este oprirea de la păcat.

A treia oprire este oprirea de la mâncarea care ne aprinde.

A patra oprire: de la adunarea cu oamenii inferiori moral — deci un îndemn de a te aduna cu oameni sporiţi, cu oameni cu preocupări înalte.

Oprirea este stazis. În greceşte, stazis înseamnă exerciţiu spiritual, cum ar fi rugăciunea. Şi rugăciunea este tot oprire.

Aceasta este deci regula a treia: boala este un prilej de oprire, de introspecţie.

Omul se îmbolnăveşte nu numai pentru că încalcă o lege, ci să-şi amintească de o lege sacră, şi să se schimbe…

4. Boala este un prilej de schimbare

Dacă vom privi boala din acest punct de vedere şi dacă nu ne vom mai teme de ea, vom constata că astfel ieşim mai repede din boală. După ce au fost bolnavi, mulţi oameni şi-au schimbat modul de a mânca, de a trăi, de a (con)vieţui.

5. Devii sănătos dacă îţi doreşti cu adevărat acest lucru

Asta înseamnă, întrucâtva, că mulţi sunt bolnavi pentru că, în inconştient, ei se lasă să fie bolnavi. Afirmaţia poate părea, la prima vedere, şocantă. Şi totuşi, ei sunt bolnavi, în primul rând, ca să-şi atragă un beneficiu nevrotic: vor să fie trataţi ca nişte copii. Când lupta vieţii ne copleşeşte, toţi simţim nevoia să fim trataţi precum copiii; atunci subconştientul „cheamă“ o boală. Dacă vrei cu adevărat să devii sănătos, devii sănătos.

6. Ajută-ţi subconştientul să grăbească vindecarea

Acest lucru este posibil: să-ţi ajuţi subconştientul. Este un proces care se petrece în stare de relaxare, într-o stare destinsă — mai ales dacă eşti bolnav.

Relaxat, cu ochii închişi, repetă-ţi formule ale însănătoşirii. Cea mai curentă astfel de formulă este: „Mă simt din ce în ce mai bine, pe zi ce trece şi din toate punctele de vedere“; trebuie rostită la indicativ prezent, pentru că subconştientul nu cunoaşte alte timpuri verbale.

Această formulă a fost folosită de dr. Emile Coué, care a vindecat, prin ea şi prin climat psihic spiritual, sute de cazuri.

Repetarea acestei formule duce la preluarea ei de către rinencefal, iar rinencefalul transmite comenzile de refacere acolo unde este nevoie. Rinencefalul, diencefalul şi formaţiunile reticulare trimit comenzile de refacere acolo unde este slăbită structura noastră. Dacă această formulă este repetată de trei ori pe zi, în perioadele noastre de slăbire, timp de 21 de zile, admiţând că este un caz cronic sau un caz ceva mai complicat, survine întotdeauna o îmbunătăţire.

7. Pentru cei vrednici, un impas precum o boală poate să fie un prag iniţiatic

Boala nu numai că îţi dă o informaţie despre viaţă, dar îţi poate crea şi condiţia unei schimbări mentale profunde, o trăire iniţiatică.

Acestea sunt regulile restabilirii sănătăţii.

Ajungem din nou la regula dintâi: starea de bine mental întreţine starea de bine fizic şi grăbeşte refacerea fizică. Cu cât vom supraveghe mai bine mentalul, cu atât vom stăpâni starea de sănătate.

Omul ar trebui să ştie nu numai cum poate să îşi revină, cum să-şi restabilească sănătatea. El ar trebui să ştie câte ceva despre corelarea dintre greşeală şi boală — ce tip de greşeală naşte o categorie de boală — tocmai pentru a evita îmbolnăvirea. Asta trebuie reţinut: faptul că, sănătoşi fiind, putem să evităm o eventuală îmbolnăvire prin starea de bine mental.

Starea aceasta de bine mental poate fi clădită prin autoimpunere şi prin purificare.

*

Predispoziţia noastră pentru boală vine din predispoziţia pe care o avem de a alege răul. Noi alegem răul. Dumnezeu nu vrea răul omului; omul alege răul.

Omul alege răul pentru că este uneori neştiutor. Nu ştie exact ce este bine şi ce este rău. Alteori omul alege răul din constrângere. Este constrâns să îl aleagă. Constrângerea ţine de firea omului, de naşterea lui.

Originea bolilor depăşeşte, adesea, puterea noastră de înţelegere.

Există 3 origini reperabile:

1. Unele boli sunt genetice sau ancestrale: te-ai născut cu o povară în soartă. Nu eşti răspunzător de aceste boli, ele sunt nişte poveri. Te-ai născut cu ele.

2. Alte boli provin din conflictele sau traumele avute în perioada prenatală şi în copilărie. Dacă au existat conflicte puternice sau traume în acea perioadă, individul le va resimţi în tot timpul vieţii. Iată de ce copilăria, familia, mediul sacru al casei trebuie privire cu mare grijă.

3. Boli cu surse nomice. Nomos, în limba greacă, înseamnă lege. Acestea sunt bolile despre care deja am vorbit, venite dintr-o încălcare a Legii revelate. Şi este palierul actual: cumul cotidian de erori.

Pe lângă toate acestea, la maturitate putem să observăm că în noi există o predispoziţie la îmbolnăvire în funcţie de anumite coordonate — două la număr. Adică: (1) ne îmbolnăvim pentru că suntem agresivi şi (2) ne îmbolnăvim pentru că ne simţim vinovaţi.

Agresivul şi vinovatul se îmbolnăvesc mai uşor.

Neagresivul şi nevinovatul fac faţă multor condiţii grele fără să se îmbolnăvească; fac faţă şi mediilor contaminate fără să se îmbolnăvească.

În privinţa agresivităţii, trebuie spus că de multe ori nici nu o conştientizăm. Vă ştiţi agresivi? Cu siguranţă nu!

Există printre cunoştinţele mele un domn care este foarte bisericos; are circa 40 de ani, merge la biserică, este un bun închinător, un practicant al religiei. Cu toate aceste calităţi, femeia din preajma lui, prietena lui simţea lângă el un disconfort extraordinar. Cei doi au venit la mine să mă întrebe de ce se întâmplă acest lucru, de ce ea simte astfel. Dacă o priveai pe acea tânără cu un ochi care vede aura, constatai că în preajma bărbatului respectiv aura ei era perforată, zdrenţuită parcă. Concluzia este că bărbatul avea o agresivitate inconştientă, foarte puternică, care zdrenţuia aura partenerei sale. El s-a mirat atunci — de unde agresivitate, când se ştia pios, milostiv?

Stând un pic de vorbă cu el, am aflat că mai fusese căsătorit, divorţase şi purta o ură înverşunată primei sale soţii. E lesne de înţeles că, în preajma lui, orice femeie simte un mare disconfort, pentru că el se împotriveşte femeii în sine. Aflând acestea, bărbatul m-a întrebat ce-i de făcut. „Trebuie să-ţi rezolvi agresivitatea inconştientă“, i-am spus. În viaţa sa conştientă, el era bun, milostiv, însă inconştient era agresiv. El ştia că este bun ca pâinea lui Dumnezeu — făcea şi pomeni, punea lumânări la biserică — , nu agresiv.

„Cum să-mi dizolv agresivitatea inconştientă?“ m-a întrebat.

L-am sfătuit ca în fiecare zi, în rugăciunile sale, să o pomenească pe fosta lui soţie şi să ceară pentru ea putere, sănătate, gândire bună.

„Cum să cer aşa ceva pentru ea? Este o scorpie, cea mai mare scorpie! a ripostat el. Nu pot să mă rog pentru ea!“

„Acest nu pot trebuie să-l depăşeşti! Numai dacă te rogi pentru ea o să-ţi dizolvi agresivitatea inconştientă“.

„Dar nu merită…“, mi-a răspuns.

„Tocmai pentru că nu merită! Cu cât te rogi mai mult pentru ea, cu atât ea va înflori, acolo unde se află“.

„Dar nu merită să înflorească! Vreau să piară, să se usuce!“

„Iată, cred că ţi-ai conştientizat destul de bine de ce, când se află lângă tine, partenera are aura zdrenţuită!“, i-am zis eu atunci.

Ce se întâmplă când ai o aură zdrenţuită? Eşti vulnerabil. Poţi să iei foarte uşor o gripă sau o infecţie, de exemplu. În acelaşi timp, poţi resimţi influenţa negativă ce vine dinspre o anumită persoană, sau pur şi simplu din câmpurile din jurul nostru (din care, când suntem sănătoşi, selectăm numai pozitivitatea).

Revenind, pot să vă spun că acel pacient a reuşit până la urmă să se vindece, să se roage cu bucurie pentru acea „scorpie“. În cele din urmă a început să vadă că nu era chiar aşa de scorpie cum credea el, şi că numai încărcătura lui de ură o făcea pe fosta lui soţie să pară atât de rea.

O doză de agresivitate inconştientă avem cu toţii, să ştiţi. Ne naştem cu ea. Ea este baza complexului Cain. Inconştient, vrei să-l elimini pe semenul tău. Omul se simte bine dacă elimină un om. Subconştientul se simte bine când lichidează pe cineva, când extermină. Ce înseamnă acest lucru? Să ne gândim la serviciu, de exemplu. Toţi colegii îţi par răi şi urâcioşi. Te-ai simţi bine dacă ai reuşi zilnic să elimini câte unul…

Inconştient, deci, purtăm în noi complexul Cain — unii mai puternic, alţii mai slab. Cert este că acest complex produce în noi o anumită vulnerabilitate.

Cum dispare agresivitatea inconştientă? La modul practic, această agresivitate dispare mâncând mai des verdeţuri. E un lucru la îndemâna noastră. Dacă mănânci verdeţuri, descreşte agresivitatea inconştientă — foarte simplu. E una dintre cele 6 opriri: oprirea de la hrana care aprinde simţurile, care aprinde agresivitatea. Noi nu ne dăm seama, mâncăm asemenea hrană spre împuţinarea vieţii noastre şi spre urâţirea ei.

Dar mai ales terapia iertării şi ofranda remediază agresivitatea inconştientă. „Împacă-te cu aproapele tău… cu fratele tău, cu pârâşul tău“. (Matei 5:23-25). Dacă ai o aversiune faţă de cineva, atunci la rugăciune evocă-i faţa senină şi „dăruieşte-i“ mental: pace, sănătate şi Har.

Agresivitatea inconştientă se împarte şi ea în 3 categorii: împotriva ta, împotriva semenului tău şi împotriva spaţiului în care trăieşti.

Conflictul psihic cu spaţiul predispune la boli de piele, dar şi la dizarmonii nervoase.

Cei agresivi împotriva lor înşişi sunt foarte mulţi. Poate tu crezi despre tine că eşti blând. Adesea cei blânzi îi iartă pe toţi ceilalţi şi se atacă pe ei înşişi. Asta este o agresivitate împotriva ta. Să nu spui niciodată: „Nu merit să trăiesc“. Această agresivitate naşte predispoziţii maladive în zona bazală, a energiilor ancestrale. Bolile uterului pornesc de la această atitudine, de la această auto-depreciere, de la această auto-ieftinire a femeii.

Dacă aveţi probleme în zona bazală, la aparatul uretral, să ştiţi deci, că prima măsură pe care trebuie s-o luaţi este să vă schimbaţi atitudinea faţă de voi. Orice altă depreciere naşte aici vulnerabilitate.

Vindecări miraculoase

Cheia vindecărilor: trăirea în duh

Pe Sf. Munte Athos vom auzi adesea că s-au săvârşit minuni. S-ar putea zice că, acolo, miracolul este fapt cotidian.

Sunt ajutoare cereşti sau minuni săvârşite prin evlavie şi prin icoana Maicii Domnului: însănătoşiri, salvarea unei obşti, daruri neaşteptate, schimbarea vieţii.

Alte ajutoare minunate vin dinspre relicve sfinte, locuri consacrate, sau dinspre asceţi sporiţi.

De ce pe Sfântul Munte se petrec miracole mai mult decât oriunde?

Iată de ce. Pentru că ei, cei de acolo, trăiesc în Duh, şi nu în trup. Asceţii de pe Munte, nevoitorii, fie la obşte, fie la pustie, toţi trăiesc în Duh. Chiar şi pelerinii, călătorii care vin acolo cunosc şi ei trăirea în Duh. Ei vin pentru o perioadă limitată. Dar şi în acest interval limitat, ei cunosc influenţa puternică a mediului atonit şi, măcar pe timpul acela, ci trăiesc în duh, nu în trup. Unii din aceşti călători vor prelungi starea de trăire în duh şi după revenirea în lume.

Ce înseamnă a trăi în trup

Sunt trei stări de trăire: în trup, în minte şi în duh.

A trăi în trup înseamnă a rămâne conectat la sursa păcatului. Înseamnă a trăi înrobit patimilor, simţurilor. A te gândi doar la mâncare, la sex, la satisfacerea nevoilor primare: a te gândi la bani şi la funcţii: a fi dominat de ambiţii şi egoism. A trăi între griji şi plăcere.

Un mare păcat este grija. Un subtil păcat este plăcerea sau satisfacerea imediată a simţurilor. Grija este îmbolnăvirea, plăcerea este regresie psihică.

Grijile înseamnă a trăi în trup. A te identifica deci cu trupul, cu partea ta căzătoare şi vulnerabilă. În slavonă, grejnik înseamnă păcătos. Pe drept cuvânt: cel copleşit de griji e un păcătos…

Bucătăria şi mintea dăruirii

Un participant la Cercul de practică isihastă Oratio mentis obiectează:

– Dar noi trebuie să avem grija rugăciunii de toată vremea! Înseamnă că grija este un păcat?

Răspunsul: Noi trebuie să avem stăruinţa rugăciunii. Deci, nu grija ei, nu obsesia ei, nu apăsarea ei: ci stăruinţa ei… Stăruinţa este senină, dulce, roditoare.

O participantă zice:

– Ce folos că ne simţim bine şi eliberaţi de griji la întâlnirile Filocalice! Dar, după aceea mergem acasă şi ne năpădesc grijile gospodăriei, grijile bucătăriei… Înseamnă că noi, gospodinele facem păcate că stăm în bucătărie?

Răspunsul: Treburile gospodăriei sunt slujiri, nu griji. Bucătăria este slujire, nu grijă. Transformă mintea: de la mintea grijii, la mintea slujirii. Slujirea înseamnă: muncă dezinteresată de a obţine profit personal imediat, cu simţul dăruirii, cu drag şi fără bombăneală.

Parabola „Marta şi Maria“ a fost rău înţeleasă de oameni. Hristos nu dezaprobă faptul că Marta munceşte. El dezaprobă că Marta bombăneşte şi scânceşte! Hristos o găseşte exemplară pe Maria nu pentru că ar renunţa la muncă, ci pentru că renunţă la bombăneală, iar mintea ei e pregătită pentru contemplaţia divinului. Că dacă înlături bombăneala şi obsesiile şi invidia — capeţi mintea slujirii, mintea limpede a bunătăţii şi a sănătăţii.

                            Aşa se face trecerea de la trup la Duh.

Mai amintim că definiţia Iluminării (a doua din cele patru iluminări) este: o continuă bunătate a minţii şi a inimii.

Principiul plăcerii

Spuneam că mare păcat este grija (pentru că blochează, întunecă, îmbolnăveşte) şi cel mai subtil păcat este plăcerea, pentru că duce la stagnare, la regresie infantilă, la indiferenţă religioasă, cădere.

În psihologie, se vorbeşte de două principii care guvernează procesele mintale: principiul plăcerii (infantil) şi principiul realităţii (comportament de adaptare, de ajustare la dificultăţi). Principiul plăcerii revendică îndeplinirea imediată a unor trebuinţe; iar când acestea nu pot fi împlinite, omul scânceşte, înjură, bombăneşte, urlă; sau, în alte cazuri, el cade în reverie, vise compensatorii, ascundere în boală…

La adult, principiul plăcerii se poate manifesta prin reverie şi vis, ca satisfacere iluzorie; dar şi prin revendicări vehemente, nemulţumiri şi mânie, în cazuri de dizarmonie nervoasă. Aceasta se remediază sau se corectează prin practica despătimirii (vezi rugăciunea lui Efrem Sirul).

Mintea mulţumirii şi a iertării

Facem distincţie între plăcere şi mulţumire.

Mulţumirea este stare salvatoare: este stabilitatea emoţională.

Sf. Pavel defineşte astfel condiţia înaltei evoluţii spirituale: „Rugaţi-vă neîncetat. Întru toate mulţumiţi“ (I Tes. 5:17-18).

Prin mulţumire înţelegem un stadiu al minţii foarte stabil, ferit de fluctuaţii afective, ferit de exaltare, pe de o parte şi de scrânteală, pe de altă parte.

Mulţumirea dezvăluie un psihism calm, puternic, senin: nu se încântă când primeşte zăhărelul, nu înjură când îl frustrezi de zăhărel.

Este „mintea de viaţă lungă“. Căci a mulţumi provine din cuvintele a mulţi–ani. Vezi termenul popular întrebuinţat şi de Sadoveanu: mulţănesc, adică îţi urez mulţi ani!

Iar în slavonă, „mulţumesc“ se spune bogdaprosti, adică: Dumnezeu dă iertare.

Înţelegem, prin această referire la etimologie, de ce mintea mulţumirii este mintea vieţii lungi, este mintea iertării. Şi, mai ales, este mintea care face trecerea de la plăcere la realitate, de la trup la Duh.

                                             Şocul iniţiatic şi menţinerea treziei

Când sursa impresiilor păcătoase este retezată, începe trăirea în duh.

Importantă este menţinerea acestei trăiri. Căci unii primesc darul treziei în duh, o clipă, fie prin contactul cu locul sacru, fie prin puterea unui duhovnic sau maestru; dar menţinerea treziei este grea.

Pentru menţinerea în Duh sunt necesare ajutoare, asceză exterioară, procedee, context salvator. Omul este slab şi are nevoie de sprijin.

Menţinem mintea în Duh şi în trezie, prin rugăciune, prin cele 7 taine, prin simboluri religioase.

Ne amintim că symbolon înseamnă unire. Iar contrarul lui symbolon (unire) este diabolos, care înseamnă dezbinare, rupere, scindare, învrăjbire.

Symbolon este şi „Crezul“ de la Niceea (simbolul credinţei); symbolon este şi o imagine care declanşează o amintire divină, un context salvator, o experienţă spirituală.

Omul deschide 12000 de uşi pe an

Un exemplu de simbolizare: Uşa. Obiect comun, cu care ne întâlnim zilnic… Pentru cel sporit în duh, uşa este nu numai un cadru dreptunghiular de ieşire şi intrare; ci el îşi aminteşte sensul duhovnicesc, cel rostit de Hristos: „Eu sunt uşa: de va intra cineva prin Mine, se va mântui; şi va intra şi va ieşi, şi păşune va afla.“ (Ioan 10:9).

O uşă desparte două spaţii: spaţiul amorf, al lumii, şi spaţiul consacrat: al casei, al bisericii, al chiliei, al trapezei.

Când deschizi o uşă, să-ţi aminteşti de aceasta, şi astfel intrările şi ieşirile vor fi binecuvântate… Şi, cum omul deschide 12000 de uşi pe an, ar avea ocazia să-şi reactualizeze planul spiritual de 12000 de ori…

Deschiderea unei uşi devine un exerciţiu spiritual. Faceţi-l mereu, zilnic.

Simboluri salvatoare

Crucea: simbolul mântuirii.

Cartea: simbolul mărturisirii.

Lumânarea: simbolul hristic, lumina vieţii.

Icoana: simbolul întrupării divinului în istorie.

Muntele: simbolul credinţei.

Mâna: simbolul vindecării.

Piciorul: simbolul slujirii, al ascultării.

Tripticul crucea + ancora + inima simbolizează: credinţă, nădejde, dragoste (I Corinteni 13:13).

Apa: simbolul purificării.

Pâinea şi vinul: simboluri euharistice. Ca exprimare spirituală, rememorăm simbolul pâinii (=trup hristic) la fiecare masă.

Arborii: Iisus, fericirea cerească; Învierea corpului (pe morminte); omul botezat faţă de cel nebotezat (copacul verde şi copacul uscat).

Florile: simbolul harurilor Sf. Duh.

Nuca: perfecţiunea omenească.

Metania: simbolul învierii omului din moartea păcatului.

Toaca: chemare şi mediere pământ–cer.

Clopotul: vocea exterioară a bisericii.

                       Amin: începutul şi sfârşitul.

Fireşte, înţelegem prin simbol un fapt lucrător, nu un idol. Icoana, nu este idol, ci este simbolul întrupării şi elucidează taina întrupării. Simbolul este o scară: nu idolatrizezi scara, ci urci pe ea prin taine şi înţelesuri, şi menţii mintea în tărie, trăieşti în duh, eşti în vestibulul miracolului.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Alte subiecte. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

4 răspunsuri la Relaţia între păcate şi boli

  1. Foot Pain zice:

    I have learn a few good stuff here. Certainly value bookmarking for revisiting.
    I surprise how much effort you put to create such a excellent informative web
    site.

  2. This blog was… how do I say it? Relevant!! Finally I’ve found something which
    helped me. Appreciate it!

  3. manuela zice:

    Un articol extrem de interesant felicitari.
    Educativ de asemeni.

  4. palenia zice:

    Sant si eu un pelerin care a petrecut ultimii 20 de ani in USA. Ma voi intoarce in curind definitiv, acasa. Imi doresc sa ma conectez cu cautatorii de adevar, cu cei ce dau din ei lumina, cu cei nebuni dupa Hristos, cu orice fiinta aleasa care sa ma ajute sa gasesc drumul de intoarcere „acasa ”
    Asa sa ne ajute Dumnezeu. Cu dragoste si recunostinta…ELENA

Enter your email address:Delivered by FeedBurner

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s