Harul divin si Rugaciunea mintii

Harul divin
Biserica învată că fiinta dumnezeiască este una singură si că această fiintă există în mod deplin în toate cele
trei ipostasuri dumnezeiesti: Tatăl, Fiul si Duhul Sfânt. Tatăl împărtăseste numai persoanelor divine fiinta
dumnezeiască, dar pentru făpturile create ea nu se împărtăseste, fiind necomunicabilă. Si totusi, Dumnezeu ni se
împărtăseste, dar nu după fiintă nici după ipostasurile sau persoanele Sfintei Treimi, ci după energiile sau lucrările
sale care sunt necreate. Aceste energii izvorăsc din fiinta lui Dumnezeu fără să se despartă de ea, asa cum razele
soarelui coboară din el fără a se confunda si fără a se despărti de acesta. Aceste energii sunt: creatoare, pronietoare,
sfintitoare si prin aceasta, adică prin sfintire, ele devin îndumnezeitoare.
Există un număr infinit de energii de care se împărtăseste toată creatura prin însusi faptul existentei acestei
creaturi. Există, însă, o energie divină, adică harul dumnezeiesc, care nu se epuizează în aceste creaturi si nici nu se
împărtăsesc din el toate creaturile deoarece el are o finalitate precisă, adică priveste în mod deosebit pe om, care-i
fiintă spiritual-corporală. Prin har omul se restaurează si se spiritualizează, puterile sale sufletesti primesc un spor
de putere supranaturală, punându-se în acest fel începutul vietii duhovnicesti si prin aceasta al îndumnezeirii sale.
Prin har omul participă la viata divină, iar această participare depinde de măsura credintei sale în puterea si lucrarea
harului, a dispozitiei sufletesti si a receptivitătii sale fată de valorile religioase crestine.
Cu toate acestea, harul divin devine lucrător numai prin împreuna lucrare a omului cu el, prin punerea sa în
valoare, iar urmarea este transformarea sau spiritualizarea omului, este acea îndumnezeire prin har sau θέωσις χατά
χάριν despre care vorbesc isihastii.
Îndumnezeirea prin har este un proces de teoformizare a omului, adică o transformare spirituală după
modelul lui Dumnezeu, este o lucrare teandrică, adică la care participă elementul divin si uman. Această
transformare sau spiritualizare este echivalentă cu ceea ce Sfânta Scriptură numeste asemănarea cu Dumnezeu sau
sfintenia. Spre împlinirea acestui ideal ne îndeamnă Sfânta Scriptură: „Ci, după Sfântul care v-a chemat pe voi, fiti
si voi sfinti în toată petrecerea vietii, că scris este: «Fiti sfinti pentru că Eu sunt sfânt»” (I Petru 1, 16) sau: „Fiti
desăvârsiti precum si Tatăl vostru cel din ceruri desăvârsit este” (Matei 5, 48).
Harul divin este o necesitate fiintială, căci fără el nu se poate face începutul comuniunii cu Dumnezeu si,
prin urmare, nici al vietii duhovnicesti. El se împărtăseste în Biserică prin Sfintele Taine începând cu Taina
Sfântului Botez.
Prin Sfântul Botez harul divin se sălăsluieste în fiinta noastră sufletească intimă, în inima noastră care nu este alta
decât nucleul sau sâmburele metafizic sădit în fiinta noastră prin actul creatiei. Asadar, când în spiritualitatea
ortodoxă se vorbeste despre inimă nu se întelege organul fizic, ci nucleul metafizic al persoanei umane sau centrul
său spiritual. Acesta este eul originar sau autentic, în care, ca într-un altar, se sălăsluieste Mântuitorul Hristos prin
harul Său, în omul care a primit Botezul în numele Sfintei Treimi.
În adâncimile de taină ale eului nostru se înfăptuieste lucrarea tainică si mântuitoare a harului divin; în
acest loc de sfânt popas al divinitătii din fiinta noastră a intrat Mântuitorul Hristos, unde asteaptă în stare de
chenoză, adică de smerenie, pentru a-l face părtas la viata noastră prin împreuna noastră lucrare cu El.
Prin sufletul său nemuritor si prin chipul lui Dumnezeu pe care îl poartă în suflet, omul are capacitatea de a
participa la realitătile supranaturale. El se împărtăseste din energiile supranaturale mai întâi prin harul Sfântului
Botez, cum am amintit, prin care devenim fii ai lui Dumnezeu prin har (Ioan 1, 12-13). Prin harul divin primit la
Botez se înfăptuieste o renastere spirituală a fiintei omenesti: omul devine o făptură nouă (II Corinteni 5, 17),
plăsmuită după chipul Mântuitorului Hristos, adică harul divin întipăreste în fiinta noastră interioară trăsăturile
spirituale ale Domnului Iisus Hristos. Pentru ca lucrarea harului divin să fie evidentă în viata noastră este necesară
contributia personală a credinciosului. Aceasta este colaborarea cu harul divin fără de care nu putem înainta pe
calea desăvârsirii, iar partea noastră de contributie constă din postiri, meditatii, împărtăsirea cu Sfintele Taine,
privegheri, rugăciuni, etc. În miscarea de renastere duhovnicească a isihasmului rugăciunea detine un loc de seamă,îndeosebi rugăciunea mintii, cunoscută si sub numele de rugăciunea lui Iisus.

Rugăciunea mintii si lumina dumnezeiască
Rugăciunea este înăltarea mintii si a simtirii sufletesti spre Dumnezeu. Prin ea sufletul credinciosului respiră în atmosfera duhovnicească, tainică a vietii în Hristos. Este convorbirea noastră cu Dumnezeu, aripile
sufletului spre El sau cum spune Evagrie monahul: „Rugăciunea este urcusul mintii spre Dumnezeu”1.
Prin ea sufletul omului se înaltă spre Dumnezeu, dar, în acelasi timp, omul coboară în sine, în profunzimile
fiintei sale interioare pentru a se întâlni cu Dumnezeu care e prezent acolo prin harul divin. Cu cât această
rugăciune se face cu mai multă intensitate, cu atât se face mai evidentă simtirea tainică a prezentei Mântuitorului
Hristos în noi. Altfel zis, pe măsură ce ne desprindem de tot ceea ce tine de lumea sensibilă, de tot ceea ce cade sub
simturi si este trecător, în acea măsură ajungem la contemplarea lui Dumnezeu în adâncul sufletului nostru. Această
contemplare se face cu ajutorul rugăciunii lui Iisus: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă pe
mine, păcătosul”, care devine rugăciunea mintii în faza ei superioară, când nu se mai folosesc cuvintele, ci mintea
este ocupată de această rugăciune împreună cu inima.
Misterul rugăciunii, spune Niceta Stetatos, nu se îndeplineste în anumite momente determinate, căci dacă te
limitezi în exercitarea ei la anumite ore, împrejurări sau locuri, tot timpul care rămâne în afara acestor momente
este un timp pierdut, petrecut în desertăciuni, ci trebuie să se facă neîncetat, după cuvântul apostolului: „Rugati-vă
neîncetat” (I Tesaloniceni 5, 17). Prin rugăciunea mintii credinciosul se detasează de tărâmul lumii înconjurătoare,
al lucrurilor si al fenomenelor, depăseste si existenta în timp, uită de realitatea lumii si ancorează în Dumnezeu.
Urmarea acestei rugăciuni este coborârea în adâncurile tainice ale eului nostru pur, în intimitatea sufletească unde,
asa cum am amintit, sălăsluieste Hristos Dumnezeu. Iar unde este Dumnezeu acolo este si cerul, acolo este
1 Filocalia, vol. I, pag. 80.
Împărătia lui Dumnezeu, după cuvântul Mântuitorului: „Împărătia lui Dumnezeu este înlăuntrul nostru” (Luca 17,
21).
Întâlnirea cu Fiinta Supremă, cu Dumnezeu în adâncimile fiintei noastre sufletesti, presupune golirea mintii
de toate continuturi le din ea, făcând-o să devină fără formă, ceea ce în gândirea Sfintilor Părinti ai Bisericii
înseamnă lipsa continutului, adică, curătirea mintii de orice idei, imagini, etc., impregnate de patimi, eliminarea
tuturor impuritătilor morale care au intrat în minte prin portile simturilor.
În cadrul miscării isihaste rugăciunea a avut un rol de prim ordin stârnind uneori controverse. Acestea nu se
refereau la rugăciunea ca atare, ci la rugăciunea mintii sau rugăciunea curată, mai precis la metoda care trebuie să
se folosească pentru a ajunge la realizarea acestei rugăciuni. În isihasm s-au format mai multe metode cu ajutorul
cărora se poate ajunge la rugăciunea curată sau mintală.
Amintim, mai întâi, metoda Sfântului Simion Noul Teolog cunoscută sub numele: ”Metoda sfintei
rugăciuni si atentii” tradusă în limba franceză de Irenée Hausherr si intitulată ,,La methode d’oraison hesichaste”,
publicată în „Orientalia christiana” la Roma, în anul 1928. În această metodă Sfântul Simion deosebeste trei feluri
de rugăciuni. Primele două feluri sunt calificate ca necorespunzătoare întrucât duc la rătăcire si amăgire. Numai al
treilea fel de rugăciune este singurul care duce la vederea luminii dumnezeiesti si aceasta este metoda propriu zisă.
În primul fel de rugăciune un rol deosebit îl are fantezia. Cel ce se roagă îsi ridică ochii si bratele spre cer, se lasă
condus de imaginatie si astfel îsi adună în minte tot ceea ce stie din Scripturi despre lumea nevăzută si îsi închipuie
în minte locasurile dreptilor, frumusetile si bunurile ceresti, etc., ajungând uneori prin admiratia acestora până la a
vărsa lacrimi. Această rugăciune poate fi însotită uneori si de fenomene extraordinare ca senzatii de miros plăcut,
vedenii sensibile, glasuri miraculoase, etc. Toate acestea se petrec mai ales în rândul celor ce sunt începători care
nu s-au desprins de patimi, care nu au experienta vietii duhovnicesti si nici un îndrumător spiritual si de aceea
uneori pot ajunge până la nebunie.
Al doilea fel de rugăciune este o luptă interioară, adică cu gândurile. Chiar dacă sufletul s-a retras în sine
închizând portile simturilor si prin aceasta senzatiile care vin din afară si lucrurile sensibile nu-l mai angajează,
totusi, gândurile năvălesc în suflet si fac ca rugăciunea să nu aducă pacea si nici biruinta, chiar dacă lupta este
purtată cu bărbătie. Cauza acestei situatii este încrederea prea mare în puterile sale, fapt care îi creează sentimentul
iluzoriu al superioritătii fată de altii si prin aceasta el cade pradă slavei desarte.
Pricina pentru care aceste două forme de rugăciune nu dau rezultate pozitive este faptul că ostenitorul nu
urmează calea firească a vietii duhovnicesti. Adică, trebuie mai întâi să pornească de la pruncia duhovnicească si să
treacă prin tineretea si bărbătia spirituală, ca apoi să atingă bătrânetea spirituală în care s-a ajuns la întelepciunea
celor desăvârsiti.
În lucrarea tineretii spirituale rugăciunea se practică prin cântare sau psalmodiere, dar aceasta nu se poate
realiza decât cu conditia eliberării de patimi. Într-o inimă pătimasă sau într-un suflet stăpânit de vicii nu se poate
realiza o rugăciune curată, căci sufletul este atras în jos de către aceste patimi. „Cum vom cânta Domnului în
pământ străin?”, adică cum vom putea să psalmodiem într-o inimă pătimasă, spune Sfântul Simion Noul Teolog,
citând pe proorocul David (Psalmul CXXXVI).
Al treilea fel de rugăciune începe numai după ce inima a fost curătită de patimi, căci numai dintr-o inimă
curată se pot înălta rugăciuni adevărate. Conditia curătirii este ascultarea de Dumnezeu si de duhovnic, precum si
desprinderea interioară a sufletului fată de lume si fată de corpul propriu. Lepădând toate afectiunile si împătimirile
fată de lume s-au creat conditiile ca mintea să rămână liberă fată de gândurile pătimase. Dar, această metodă a
Sfântului Simion Noul Teolog recomandă si un procedeu fiziologic care, însă, nu are un rol esential în purificarea
de patimi, ci este un mijloc auxiliar, folosit în vederea dobândirii rugăciunii curate. Acest procedeu este cuprins în
„Metodă” si se exprimă cu următorii termeni: „Asezat într-o chilie linistită, într-un ungher, deci fă ceea ce îti spun:
închide usa si ridică-ti spiritul mai presus de tot ceea ce este lucru desert si vremelnic. Apoi reazemă-ti barba în
piept îndreptând ochiul trupesc împreună cu tot spiritul spre tine însuti, comprimă aspiratia aerului si cercetează cu
mintea
ca să găsesti locul inimii, unde obisnuiesc să se adune toate puterile sufletului. La început vei da peste un întuneric
si o rezistentă îndărătnică, dar stăruind si practicând aceasta ziua si noaptea vei descoperi, ca prin minune, o fericire
fără margini. Căci îndată ce spiritul găseste locul inimii, el zăreste dintr-odată ceea ce niciodată n-a stiut: el zăreste
aerul care există în centrul inimii si se vede pe el însusi întreg si luminos si plin de discernământ si de atunci încolo,
îndată ce se arată un gând, spiritul îl alungă prin invocarea numelui lui Iisus Hristos, înainte ca acel gând să se
odihnească si să ia vreo formă”. Asemenea mijloace fiziologice sunt, asa cum am arătat, doar auxiliare, în vederea
realizării rugăciunii curate, adică a coborârii mintii în inimă. Aceste mijloace nu mai sunt necesare în gradul al
patrulea de rugăciune, adică atunci când s-a ajuns la starea de concentrare în inimă dintr-odată. Despre aceasta
„Metoda” însăsi ne vorbeste.
În afară de „Metoda” Sfântului Simion Noul Teolog, în isihasm a avut o circulatie mai mare „Metoda” lui
Nichifor Monahul sau cel din singurătate. „Metoda” lui Nichifor Monahul (secolul al XIII-lea) foloseste două
procedee: căutarea locului inimii si trimiterea mintii în inimă deodată cu inspiratia aerului, iar al doilea procedeu
recomandă, pentru realizarea scopului propus, rostirea neîncetată a rugăciunii adresată lui Iisus, adică rugăciunea:
„Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă”.
Grigore Sinaitul (secolul al XIII-lea), prin metoda sa, aduce unele lămuriri si anume: el explică
recomandarea cuprinsă în metoda Sfântului Simion Noul Teolog de a retine respiratia în timpul rugăciunii si
împărtirea rugăciunii lui Iisus în două părti. Scopul acestei împărtiri este de a înlătura un neajuns rezultat din
rostirea întreagă a acestei rugăciuni, fapt care ar sili atentia să zăbovească „pe la prea multe cuvinte iar mintea nu sar
putea concentra”. Sfântul Grigore Palama socoteste că mijloacele fiziologice, adică sincronizarea respiratiei cu
rostirea rugăciunii lui Iisus, etc. sunt auxiliare si, ca atare, nu sunt absolut necesare în realizarea rugăciunii curate.
Ele pot fi ajutătoare pentru începători într-o oarecare măsură.
Toate aceste metode urmăresc realizarea rugăciunii mintale. Spuneam mai înainte că rugăciunea inimii
constă din repetarea necontenită a rugăciunii: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă”. În
faza primă a rugăciunii aceasta este orală si se face cu o anumită greutate, sufletul nefiind încă slobozit de legăturile
patimilor. În faza a doua sau cea mintală, buzele încetează a-L invoca pe Iisus, căci această chemare trece pe seama
mintii. Acum mintea îndreaptă asupra rugăciunii întreaga sa putere de atentie, silindu-se a vedea în numele lui Iisus
pe însusi Hristos. Acum sufletul devine mai apt pentru întelegerea lucrurilor duhovnicesti, Patimile încep să cedeze,
iar în inimă se asează o pace si se simte o căldură sufletească revărsându-se în tot corpul. Continuându-se
rugăciunea, nevoitorul trece în faza ultimă sau cordială de unde începe opera singură a Domnului, care duce la
desăvârsire, Harul divin coboară pe neasteptate în inimă, făcându-si acum din ea sălas. Dumnezeu pătrunde sufletul
formând cu el un singur Duh (I Corinteni 6, 17). Cel ce a ajuns pe această treaptă simte o nespusă bucurie, o pace
pe care nimic din ceea ce este pământesc nu i-o poate oferi. Aceasta este pacea făgăduită de Mântuitorul: „Pacea
Mea dau vouă” (Ioan 14, 27). Mintea este acum într-o stare mai presus de rugăciune si, de aceea, omul nici nu se
mai roagă, căci este luat în stăpânire de starea de extaz, de transfigurare, de unire cu Dumnezeu. Aceste stări de
rugăciuni determină mintea de a se dezlipi de tot ce este creatural si o goleste de toate gânduri le pătimase. Mintea
întoarsă în inimă vede lumina dumnezeiască transfigurând-o ca odinioară Mântuitorul pe Tabor.
Această vedere si gustare a luminii dumnezeiesti se descoperă, după cum am văzut, pe ultima treaptă a
rugăciunii mintii. Ea nu este o lumină creaturală, fizică, ci spirituală. Prin ea se realizează cunoasterea realitătilor
tainice ale lui Dumnezeu; acea vedere a lui Dumnezeu despre care vorbeau isihastii. Desigur, nu este vorba despre
vederea fiintei divine, ci aceasta este energia necreată care izvorăste din fiinta divină, energie care îndumnezeieste
pe om, ea îi creează stări prin care se anticipează trăirea celor viitoare si vesnice.
Prin precizarea naturii energiilor divine si prin experimentarea de către Sfântul Simion Noul Teolog si
Sfântul Serafim de Sarov a lucrării acestor energii inundând pe nevoitor de lumina dumnezeiască, isihasmul a
dovedit teoretic si practic temeinicia învătăturii Bisericii Ortodoxe. Iar prezentarea acestor realităti s-a făcut cu un
scop de informatie teoretică, dar care este si o chemare la trăirea acestor frumuseti duhovnicesti prin care anticipăm
în acest veac frumusetile vietii în comuniune cu Dumnezeu în viata vesnică. Aceste frumuseti si bucurii sfinte le
vom trăi în mod desăvârsit după ce vom trece hotarul mormântului.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Trezire divina. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Enter your email address:Delivered by FeedBurner

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s