Legatura sufletului cu trupul staruie si dupa moarte

Trupul din care a iesit sufletul nu se intoarce in nefiinta, iar elementele sale, chiar risipite, spulberate si amestecate cu alte elemente din natura, nu sunt niste simple “ramasite” oarecare. Asa spun Sfantul Dionisie Areopagitul si Sfantul Grigorie de Nyssa, care scrie: “E drept ca trupul se destrama pe incetul, dar nu se nimiceste, caci nimicirea e tocmai trecerea in neexistenta, cata vreme destramarea e numai o imprastiere, adica o reintoarcere a trupului la stihiile pamantene din care a fost luat. Iar ceea ce se afla in aceasta stare nu se pierde, cu toate ca asa ceva trece dincolo de perceptia noastra simtuala”.

Sfantul Ioan Gura de Aur, la randul sau, spune ca “moartea nimiceste ceea ce este stricacios in noi, nu si trupul”. De aceea ar fi gresit sa ne inchipuim ca “legatura dintre trupuri si sufletele lor se rupe pe vecie”.

Moartea, e drept, scoate sufletul din insotirea sa cu trupul, insa legatura fireasca dintre ele se pastreaza sub o anumita forma, si in orice caz staruie deplin legatura lor ipostatica. Nu putem spune ca o data cu moartea din om nu mai ramane decat sufletul, trupul sortit destramarii nemaiavand nici o legatura cu el si pierind cu totul.

Dupa ce sufletul care se desparte de trup ramane suflet al celui mort, tot asa si trupul, fie el les sau numai oase, ramane trup al sau. Dincolo de moarte, sufletul si trupul pastreaza – atat intre ele, cat si cu persoana careia ii apartin -o legatura cu neputinta de distrus, pe baza apartenentei lor la o aceeasi persoana (ipostas).

Sfantul Maxim Marturisitorul explica foarte riguros lucrul acesta. Nu se poate vorbi de o separare totala a sufletului de trup, “caci dupa moartea trupului, sufletul nu se numeste simplu suflet, ci suflet al omului, si suflet al unui om anume. Caci si dupa moartea trupului, sufletul pastreaza drept forma a sa deplina, intregul uman a carui parte este, in baza relatiei.

La fel si trupul, e muritor dupa fire, dar nu este dezlegat de intregul uman, din pricina felului in care vine la existenta. Caci nu se numeste trupul simplu trup, dupa despartirea de suflet, ci trup al omului, si trup al unui om anume, chiar de se corupe si se descompune in elementele din care este alcatuit. Caci are si asa, ca cel ce este parte din intregul uman, drept forma a sa deplina acest intreg uman, in baza relatiei.

In amandoua, adica si in suflet si in trup, relatia cugetandu-se ca ceva ce nu poate fi smuls, intrucat sunt amandoua parti ale intregului uman, ea infatiseaza si aducerea lor deodata la existenta si dovedeste si deosebirea dintre ele dupa fiinta, nevatamand in nici un fel ratiunile sadite in ele dupa fiinta. Deci niciodata nu c cu putinta a afla sau numi vreun trup sau suflet in afara relatiei dintre ele. Caci deodata cu partea se arata si aceea ca este parte a ceva (…) si in ea e implicat si intregul a carui parte este. Caci relatia lor este de neinlaturat”.

Sfantul Grigorie de Nyssa abordeaza si el aceasta problema, insa dintr-o alta perspectiva. El spune ca sufletul recunoaste elementele trupului sau chiar dupa imprastierea lor, tot asa cum zugravul tine minte ce culori a amestecat ca sa obtina o nuanta anume, pastorul isi recunoaste oile sale chiar atunci cand pasc impreuna cu altele, iar cel caruia i s-au spart mai multe vase cunoaste ale caruia dintre ele sunt cioburile.

Chiar si in moarte, sufletul isi aduce aminte nu doar de trupul intreg, ci si de fiecare madular al sau si ramane, intr-un anume fel, prezent in fiecare dintre ele, oricat de descompus ar fi: “sufletul recunoaste insusirile firesti ale elementelor trupului in care a trait chiar si dupa ce acestea se despart unele de altele; chiar daca firea tine elementele materiale despartite, pe fiecare in alta parte, din pricina insusirilor deosebite ale fiecaruia, totusi sufletul se afla in fiecare, tinandu-se, prin puterea de cunoastere, in elementele trupesti care-i sunt proprii, staruind in acestea pana cand se va face din nou unirea acelor elemente imprastiate, in vederea unei reinnoiri a trupurilor descompuse. Si aceasta este propriu-zis ceea ce noi numim inviere”.

Tot atat de adevarat este ca si trupul ramane intr-un anume fel prezent in suflet. Astfel, Sfantul Grigorie de Nyssa scrie ca: “dupa despartirea de trup, se pastreaza in suflet anumite semne care marturisesc cum ca noi am format inainte o unitate, un intreg, ne-o dovedeste parabola despre bogatul nemilostiv si saracul Lazar, din care vedem ca dupa ce trupurile au fost asezate in mormant, sufletul a pastrat un oarecare semn trupesc prin care si Lazar a fost recunoscut, si bogatul n-a ramas nestiutor”.

E adevarat ca de-a lungul vietii pamantesti trupul sufera felurite schimbari – pricinuite, de pilda, de raniri, de boala, de inaintarea in varsta – culminand cu cele din ceasul mortii, cand se desface in cele din care a fost facut si se descompune; dar el poseda o forma (eidos) a sa, care nu se schimba, iar aceasta forma staruie in suflet ca o pecete pe care nici moartea n-o poate sterge.

Forma aceasta permite ca la inviere elementele despartite sa poata fi din nou adunate laolalta, pentru a se recompune trupul. “Diferitele combinatii ale materiei produc feluritele aspecte ale formei; propriu-zis, aceste combinatii nu sunt altceva decat amestecul elementelor primare (asa numim elementele din care este alcatuit intregul univers, si insusi trupul omului).

De aceea, pentru ca forma (eidos) trupului ramane in suflet, asa cum pecetea se intipareste in ceara moale, urmeaza ca nici materialele care au servit la formarea figurii pe pecete nu raman straine de suflet, ci, in clipa invierii, sufletul primeste din nou in el tot ceea tine de urma intiparita in el de forma (eidos) trupului. Si atunci intra in legatura deplina cu el toate elementele care au alcatuit dintru inceput forma (trupului)”.

Trupul acesta de acum va invia, trupul acesta de acum se va innoi si va primi o noua viata; la inviere omul isi va regasi propriul sau trup (nu trupul altuia si nici un alt trup oarecare), insa cu alta vietuire.

Identitatea personala si trainicia ei in timp, asadar, se pastreaza si in rastimpul dintre moartea fiecarui om pana la invierea de obste, chiar daca cele din care este alcatuit trupul se risipesc si se descompun.

“Nu-i chiar cu neputinta ca elementele trupesti, stihiile, sa se uneasca din nou si sa alcatuiasca iarasi acelasi om. Caci daca n-ar veni din nou in lume tocmai aceeasi alcatuire si ar primi in amestec doar elemente asemanatoare in locul celor care-i sunt proprii, e ca si cum s-ar reconstitui un alt om in locul lui, lucru care nu s-ar putea numi inviere, ci crearea unui alt om. Dar daca trebuie sa se intoarca iarasi acelasi om la sine insusi, trebuie sa fie in intregime acelasi, si in toate partile sale elementele sa-si reia locul lor in firea lui dintru inceput”.

De aceea, Sfantul Grigorie de Nyssa spune din nou: “sufletul petrece in elementele trupului si dupa despartirea lui de trupul in care a crescut si a vietuit de la inceput, ramanand de acum ca un fel de paznic peste ceea ce avea si nelasandu-le sa se amestece cu alte elemente de acelasi fel.

Agerimea si subtirimea puterii sale cugetatoare nu ingaduie nici o ratacire in realcatuirea elementelor trupesti. Si impreuna cu materia proprie care este amestecata in elementele apropiate, se incorporeaza si sufletul si nu lasa sa slabeasca legatura care le tine pe toate in univers, ci ramane pururea in aceste elemente in orice loc si in orice chip le-ar fi risipit firea”.

Jean-Calude Larchet

Credinta in viata de apoi in crestinism

Ideea de nemurire in crestinism consta din cateva notiuni definitorii neintalnite la alte religii. In primul rand, nemurirea are un caracter personal, fiind o comuniune eterna, individuala cu Dumnezeu. Aceasta credinta in nemurire ca act personal se bazeaza nu atat pe natura inerenta a eului spiritual, desi acest aspect are un rol important, ci, pe credinta intr-un Dumnezeu personal, preocupat de soarta fapturilor sale. In al doilea rand, crestinismul vede in viata din aceasta lume o parte integranta a vietii vesnice. Nemurirea incepe cu viata trecatoare paman-teasca, caci si viata pamanteasca este o viata a duhului, care, desi conditionata de existenta in trup, transcende acest aspect de finitudine si, prin urmare, nu sfarseste odata cu moartea trupului. La temelia invataturii lui Iisus Hristos sta convingerea ca omul are o valoare deosebita. Acest lucru implica si credinta ca o astfel de valoare suprema in lumea creata prezenta in universul lui Dumnezeu, daca este intr-adevar valoare suprema, nu poate fi supusa unei vieti atat de trecatoare si ca prin urmare, ea este destinata vietii eterne. In al treilea rand, conceptia crestina despre nemurire se concentreaza in jurul persoanei lui Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul, si a activitatii Sale mantuitoare si in special a invierii Lui. Acest aspect este strans legat de promisiunea pe care El insusi a facut-o: “…pentru ca Eu sunt viu si voi veti fi vii” CV, 19).

Din punct de vedere crestin, moartea trupeasca este un proces ce , dupa pacatul lui Adam, in desfasurarea vietii empirice si rezulta din separarea sufletului de trup si intoarcerea lui la Dumnezeu (Eclesiast XII, 7), cel ce l-a creat, pentru a fi judecat si pentru a-si primi in rai sau iad, rasplata sau pedeapsa vietii pamantesti, iar trupul se intoarce in pamant, din care a fost luat (Geneza III, 19), pentru a se descompune in elementele din care a fost alcatuit. Cauza mortii este pacatul sau mai precis, indepartarea omului de Dumnezeu, de izvorul vietii. Daca n-ar fi pacatuit omul, ramanand in comuniune cu Dumnezeu, putea sa nu moara. Moartea a intrat in ordinea vietii ca urmare a pacatului savarsit de Adam si Eva (Geneza II, 7 ; Romani VI, 23). Odata savarsit, consecintele sale ontologice s-au rasfrant asupra intregii omeniri : “De aceea, precum printr-un om a intrat pacatul in lume si prin pacat moartea, asa moartea a trecut la toti oamenii, prin acela in care toti au pacatuit” (Romani V, 12). Prin moarte inceteaza orice activitate a omului, fie de a creste in virtute, fie de a cadea in pacat. Viata pana la moarte este rastimpul in care omul poate sa dobandeasca dreptul la viata si fericire vesnica. In acelasi timp, ca rezultat al faptelor sale el poate sa-si atraga asupra sa moartea sau pedeapsa eterna. Odata evenimentul mortii trecut, nu mai exista posibilitatea efectuarii unui progres in virtute si, deci, do-bandirea iertarii pacatelor: “Sufletul, dupa moarte, nu poate a se slobozi sau a se pocai, nici a face ceva ce poata rascumpara din iad”. De aceea, invatatura crestina accentueaza asupra unei trairi care sa aiba in vedere permanent inevitabilitatea mortii trupesti : “in toate faptele tale adu-ti aminte de sfarsitul tau in veac nu vei pacatui” (Sirah VII, 36).

Moartea trupeasca este urmata de judecata particulara: “Este randuit oamenilor sa moara, iar dupa aceea sa fie judecati (Evrei IX, 27). Dupa aceasta judecata, sufletul isi primeste rasplata sau pedeapsa si ramane in asteptarea evenimentului eshatologic al invierii mortilor si judecatii universale, dupa care se va instaura imparatia lui Dumnezeu.

Despre procedura in cadrul judecatii particulare, Revelatia divina nu ne spune nimic. O traditie veche a dezvoltat in acest sens invatatura despre vami. Astfel, dupa despartirea de trup, sufletul merge la judecata particulara insotit de ingeri si demoni. Acesta trebuie sa treaca prin anumite “vami” sau “puncte de cercetare”. In prezenta ingerilor si demonilor insotitori, se face desfasurarea si cercetarea vietii si faptelor pamantesti ale omului. La fiecare vama se cere socoteala de anumite fapte rele. Daca nu are fapte rele covarsitoare, acesta este dus la rai de ingeri, in caz contrar, duhurile rele pun stapanire pe el si-l vor duce la iad. Demonii vor aminti toate pacatele, fie ele iertate prin Taina Pocaintei. Ingerii vor cauta sa-l ajute.

Raiul si iadul nu sunt decat doua stari provizorii de rasplata sau pedeapsa in care sufletele celor drepti sau respectiv pacatosi vor petrece pana la judecata universala (Luca XXIII, 43 si II Petru II, 4). Acestea sunt stari fiintiale constiente, prin aceea ca sufletul fiecarui individ gusta placerea sau amaraciunea faptelor sale. Cei care sunt in rai sunt liberi de necaz, caci spune Sfanta Scriptura: “Dumnezeu va sterge orice lacrima din ochii lor si moartea nu va mai fi; nici plangere, nici durere nu va mai fi” (Apocalips XXI, 4), si vor fi recipientii unor bunuri pozitive, ce nu pot fi descrise decat prin analogie cu cele pamantesti : “cele ce ochiul n-a vazut si urechea n-a auzit si la inima omului nu s-au suit, acestea le-a gatit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc” (I Corint II, 9)

Punctul culminant al starii prezente in rai este, insa, comuniunea cu Iisus Hristos, cu ingerii si cu sfintii si apoi contemplarea lui Dumnezeu ca incununare a acestei comuniuni. Viata impreuna cu Hristos (Ioan XIV, 3), cu ingerii (Evrei XII, 22) si cu sfintii (Matei VIII, 21) este superioara, in care cei drepti, participa la slava lui Hristos (II II, 12). Vederea lui Dumnezeu, de care se bucura cei drepti, curati cu inima vor vedea pe Dumnezeu” (Matei V, 8), nu este o vedere totala, deoarece Dumnezeu este infinit. Exista totusi o crestere, un progres infinit in aceasta vedere sau contemplare a frumusetii divine a lui Dumnezeu care continua in eternitate si aceasta datorita dragostei pe care Dumnezeu o are fata de om, prin care El il ridica la o intelegere mai presus de fire. Despre aceasta stare vom vorbi mai tarziu cadrul acestei parti.

Iadul este starea in care vor intra sufletele celor pacatosi, dupa aceeasi judecata particulara, unde se afla duhurile necurate (II Petru II, 4). Pedepsele iadului sunt puse in comparatie cu bucuriile raiului. Astfel, in iad are loc indepartarea de Dumnezeu (Matei VII, 33), care e materializeaza in lipsa de comuniune cu Hristos, cu ingerii si cu sfintii si petrecerea in societatea duhurilor rele. Caracteristica principala a starii din iad este mustrarea de constiinta pentru relele facute si neputinta de a le repara (Marcu IX, 44; Matei XXII, 13). Se vorbeste si de o pedeapsa a focului (Luca XVI, 24), desigur nu un foc asemanator celui din lumea aceasta, ci unul “cum numai Dumnezeu il stie”.

Unii crestini interpun intre rai si iad, ca stare trecatoare, purgatoriul si aceasta in baza unor interpretari proprii ale Sfintei Scripturi (Luca XII, 58-59 si textul clasic I Corinteni III, 11-15). Aceasta ar fi o stare de ispasire a pacatelor prin supunerea la diferite pedepse. La baza purgatorului sta mai ales ideea de satisfactie, care, de altfel, contrazice invatatura despre Sfintele Taine. Asemanarile care se fac intre purgatoriu si anumite aspecte ale eshatologiilor necrestine orientale sunt fortuite, deoarece acesta se deosebeste prin insusi scopul pe care il are.

Intre cei vii si cei morti exista o stransa legatura bazata pe comuniunea iubirii si a rugaciunii. Prin acte de milostenie, prin rugaciuni si prin Jertfa Euharistica cei inca in viata pot cere mila si indurare de la Tatal cel ceresc pentru cei aflati sub pedeapsa iadului. La randul lor, sfintii mijlocesc in fata lui Dumnezeu pentru buna primire a rugaciunilor noastre, ale celor ramasi in viata. Aceasta intrepatrundere sau intrajutorare spirituala, caracteristica doctrinei crestine ortodoxe, accentueaza mai ales asupra caracterului universal al comunitatii umane, care in acceptiunea ei cea mai larga depaseste limitele vietii empirice si include pe toti cei care au impartasit aceeasi credinta. Aceasta comutate universala primeste si mai multa claritate atunci cand o evaluam in perspectiva evenimentelor eshatologice, care vor culmina cu judeca ultima si instaurarea imparatiei lui Dumnezeu.

Acest eveniment va fi precedat de invierea mortilor, adica revenirea la viata a tuturor celor care au trait pe pamant inainte de cea de a doua venire a lui Hristos. Prin atotputernicia lui Dumnezeu, sufletele celor raposati se vor uni din nou cu trupurile in care au trait. Aceasta reunire a trupului cu sufletul va fi vesnica. Invierea va avea un caracter universal. Ea va cupinde pe toti cei raposati, drepti sau pacatosi (Fapte XXIV, 15). Trupurile vor fi identice cu cele de pe pamant, fiecare pastrandu-si propria identitate dar intr-o stare transferata, coplesita de spiritualitate. De aceea, firea trupeasca va fi inzestrata prin har, insusiri ce vor caracteriza starea de vesnicie: nestricaciune, preamarirea, puterea deosebita, aspecte spirituale noi si nemurirea. “Se seamana trupul intru stricaciune, inviaza intru nestricaciune; se seamana intru necinste, inviaza intru marire ; se seamana intru slabiciune, inviaza intru putere ; se seamana trup firesc, inviaza trup duhovnicesc” (I Corinteni XV, 42-44); si “Trebuie ca acest trup muritor sa se imbrace intru nemurire” (I Corinteni XV, 53). Chiar si pacatosii vor invia, desi nu spre marire, ci spre osanda vesnica (Matei XXV, 46). Sta rea trupurilor dupa inviere va fi caracterizata si de o integritate corporala perfecta.

Cei ce se vor mai afla in viata la cea de a doua venire a Domnului nu vor muri, ci vor trece direct la starea de inviere prin transformare fiintiala, primind insusirile celor inviati (I Corinteni XV, 51-52). Odata savarsit actul invierii, act considerat ca fiind cea mai mare dreptate ce se face omului, oamenii vor fi supusi judecatii din urma. Aceasta judecata va fi universala, solemna, publica, dreapta, definitiva, suprema si infricosatoare.

Scopul acestei judecati va fi de a constata felul in care fiecare om a intrebuintat darurile primite de la Dumnezeu (Matei XXV, 15 urm.). Cu aceasta ocazie se va stabili si un raport just intre virtute si fericire si intre pacat si pedeapsa. Atunci fiecare om va fi judecat si rasplatit dupa credinta, cugetul, vorbele si faptele sale (Ioan III, 18 ,- I Corinteni IV, 5 ; Matei XX, 36 ; Romani II, 6).

Judecatorul suprem va fi Dumnezeu, dar El exercita judecata prin Fiul Omului, adica prin Iisus Hristos (Ioan V, 22 ; Fapte X, 42 , XVII, 31, Romani II, 16). La tronul judecatii vor fi aduse toate “neamurile” (Matei XXV, 32) ; iudeii si paganii (Romani II, 9), cei morti inainte de venirea Domnului si cei ce se vor afla inca in viata (Fapte X, 42). La fel vor fi judecate si duhurile rele (II Petru II, 4). Toti cei adusi in fata Tronului judecatii vor fi judecati potrivit legii dupa care au vietuit: Pe pagani Domnul ii va judeca dupa legea constiintei inscrisa in inimile lor (Romani II 14-16) ,- pe evrei, dupa legea lui Moise (Romani II 12) iar pe crestini dupa legea data prin Evanghelie. Sentinta judecatii finale va fi vesnica. Dreptii vor merge la viata vesnica, iar pacatosii la pedeapsa vesnica (Matei XXV, 46).

Acest ultim eveniment din istoria omenirii va fi prevestit de anumite semne, printre care predicarea Evangheliei la toate popoarele (Matei XXIV, 14), convertirea intregului popor iudeu la crestinism (Osea III, 5 ; Romani XI, 25-26) ; venirea lui Enoch si Ilie (Apocalipsa XI aparitia lui Antihrist (II Tesaloniceni II, 3-4 , II, 8 ; I Ioan II, apostasierea unora de la crestinism (I Timotei IV, 1-2) , persecutii, de ciuma, cutremure de pamant, semne mari pe cer, ivirea proorocilor mincinosi (Matei XXIV, 4 urm.; Marcu XIII, 7-13; Luca XXI, raspandirea unor vicii printre oameni (II Timotei III, 1-5). Toate acestea vor culmina cu aparitia pe cer a Sfintei Cruci (Matei XXIV, semn ca Cel ce a fost rastignit vine din nou in lume. Dupa aceea va veni Domnul cu putere si marire multa, inconjurat de ingeri (Matei XVI, 27). El va veni cu acelasi trup cu care s-a inaltat la cer (Fapte I, 11). Apoi se va aseza pe tronul maririi si in fata Lui vor fi adunati pentru judecata toti cei inviati si toti cei care vor trai atunci pe pamant (Tesaloniceni IV, 12-16).

Venirea Domnului si judecata de pe urma sunt evenimente care vor oduce o transformare prin har a omului, dar si a intregului univers in cadrul procesului etern de indumnezeire, adica, de unire a omului cu Dumnezeu, in contextul unei apropieri ca dintre doua entitati fiintiale diferite, o unire fara confuzie pe plan moral si spiritual intre Dumnezeu om, facuta posibila prin credinta si har. Desigur, acest proces de unire a omului cu Dumnezeu, cunoscut sub numirea de theosis, trebuie sa fie inceput, in viata de aici si acum, prin transformarea naturii noastre decazute si corupte si prin adaptarea ei la viata vesnica.

Gandirea crestina ia in considerare intr-un mod extrem de serios realitatea divina, Dumnezeu, si cea umana, omul, recunoscandu-le ca fiind realitati distincte si imuabile, afirmand in acelasi timp posibilitatea unei relatii adecvate si, mai mult, a comuniunii lor. Relatia dintre Dumnezeu si om are un caracter personal si se bazeaza pe integralitatea completa a lor, desi fiecare apartine unor planuri de fiintialitate total diferite. Dumnezeu cel intreit, cel care este cu totul altceva decat omul si necunoscut in fiinta sa, din dragoste ridica creatia sa in comuniune perfecta cu viata divina prin har. Aceasta transformare si ridicare are in cadrul unui raspuns personal si moral al omului la initiativa divina. Indumnezeirea, care are in acest fel consecinte cosmice, este concentrata in si isi trage originea din relatia personala dintre doua entitati fiintiale fundamental deosebite: fiinta necreata si fiinta creata ; infinitul si finitul, nemurirea si moartea, sfintenia si pacatosenia.

In aceasta apropiere de Dumnezeu sau comuniune se porneste de la natura spirituala daruita omului prin creatie, natura ce poseda toate darurile necesare pentru unirea cu viata divina. Datorita Revelatiei divine omul are la indemana sa adevarul si lumina intr-o continua descoperire prin energiile divine necreate ale lui Dumnezeu si prin dragostea Sa nemarginita. In acest fel este posibil ca omul sa ajunga la cunoasterea lui Dumnezeu, insa intr-un mod limitat dar interminabil, caci Dumnezeu creatorul, cel care este dincolo de orice cunoastere, transcendent, este prin definitie de necuprins si necunoscut in Fiinta sa nu se identifica cu creatia Sa pe care a chemat-o la fiinta intr-un mod absolut liber si din nimic (ex nihilo). Cele doua realitati, Dumnezeu si omul, ajung la comuniune ca urmare a initiativei divine, tainic lucratoare, facandu-i pe oameni partasi ai vietii si dragostei divine.

Indumnezeirea isi are temelii in Sfanta Scriptura. Amintim doar doua locuri clasice. In Vechiul Testament citim : “Eu am zis: sunteti dumnezei, toti sunteti fii ai Celui Prea inalt” (Psalm LXXXI, 6) si in Noul Testament, Sfantul Apostol Petru aminteste ca Mantuitorul ” ne-a harazit fagaduinte mari si de mare pret, ca prin ele sa va faceti partasi dumnezeiestii firi” (II Petru I, 4). Sfintii Parinti preiau aceasta idee si pun in centrul ei evenimentul intruparii lui Iisus Hristos, care este considerat nu numai un mijloc spre realizarea indumnezeirii ci si chipul indumnezeirii. Astfel, Sfantul Atanasie spune : “Fiul lui Dumnezeu s-a inomenit, pentru ca noi sa fim indumnezeiti”. Intregul proces de indumnezeire trebuie vazut in contextul activitatii divine prin energiile necreate si prin lucrarea mantuitoare a lui Iisus cel intrupat.

Energiile necreate se deosebesc de esenta sau Fiinta divina si stau la baza oricarei experiente mistice. Dumnezeu, inaccesibil noua in Fiinta Sa, este prezent in energiile Sale, ramanand nevazut in ceea ce este: “in acelasi tel in care noi putem sa ne vedem fetele, pentru noi de nevazut, in oglinda”, dupa cum marturiseste un Sfant Parinte. Nevazut in esenta Sa, Dumnezeu se descopera prin energiile Sale care sunt lucrari ale naturii divine, ce nu o separa, ci o prezinta ca doua moduri de existenta : in esenta si in afara esentei.

Aceasta doctrina ne da posibilitatea sa intelegem felul in care Treimea se comunica, fara a se dezvalui in esenta. Astfel, Treimea comunica, prin mijlocirea energiilor divine comune tuturor persoanelor Sfintei Treimi, puterea indumnezeitoare a Duhului Sfant in scopul unirii cu noi dupa har.

Unirea la care suntem chemati nu este o unire ipostatica – dupa cum este unirea naturii umane a lui Hristos cu natura Lui divina -, dar nici fiintiala – cum este in cazul celor trei Persoane divine : ci este unire cu Dumnezeu in energiile Sale, sau unire prin har care ne face sa participam la natura divina, fara ca esenta noastra fiintiala sa devina, ca rezultat, esenta sau Fiinta lui Dumnezeu. In indumnezeire sunt prin har ceea ce Dumnezeu este prin natura, exceptand identitatea firi, dupa cum invata Sfantul Maxim Marturisitorul. Ramanem fapturi create in timp ce devenim dumnezei prin har, dupa cum Hristos a ramas Dumnezeu in timp ce s-a inomenit prin intrupare.

Indumnezeirea este o stare evolutiva, un proces de devenire in care sunt angajati efectiv omul si Harul divin; omul prin virtute si fapte bune la care se adauga ajutorul haric: “Caci dupa cum Harul lui Dum-nezeu nu se poarte pogori asupra sufletelor care fug de mantuire, tot asa si puterea virtutii umane nu este suficienta in sine pentru a ridica la perfectiune sufletele care nu se impartasesc de har… dreptatea faptelor si harul Duhului, intrunindu-se, umplu sufletul in care ele se unesc cu viata cea fericita”.

Inceputul acestei ascensiuni spirituale este marcat de convertire, adica de intoarcerea voita a omului spre Dumnezeu si renuntarea la lume, intelegand prin lume o imprastiere a sufletului in lumea patimilor, o ratacire de la calea ce duce spre Dumnezeu. Renuntarea la lume ar fi reintoarcerea sufletului la drumul ce duce spre comuniunea cu Dumnezeu. Convertirea este un act de vointa, dupa cum pacatul este tot un aspect negativ al vointei omului, prin care omul se intoarce, se indeparteaza de Dumnezeu. Convertirea este trairea potrivit legilor duhului, ale spiritului. Spiritul sau duhul (nous, pnevma), cea mai superioara parte constitutiva a omului, este si facultatea prin care omul il poate contempla pe Dumnezeu. A trai dupa spirit inseamna a deveni om duhovnicesc (pnevmatikos), a fructifica unirea de la Botez dintre Harul divin si duhul (nous) omului, ceea ce reprezinta transformarea omului din om vechi in om nou, din omul pacatului si al mortii in omul virtutii si al vietii.

Acest urcus spiritual este constituit din doua etape bine definite care se intrepatrund. Prima etapa este cea a faptelor, a actiunii, a lucrarii sau stradaniei efective (praxis) a omului, iar a doua este contemplatia (theoria). Aceste doua etape fac parte integranta din cunoasterea crestina, intelegand prin aceasta trairea personala si constienta a realitatilor spirituale. Intreparunderea dintre fapte si contemplatie este absolut necesara, pentru ca “fara lucrare contemplatia, adica teoria fara practica, nu se deosebeste de inchipuire, de o imaginatie fara substanta reala ,- la fel lucrarea, daca nu este inspirata de contemplatie, este tot atat de sterila si rigida ca o statuie”.

Intreaga savarsire a faptelor si procesul de contemplare trebuie sa fie insotit de rugaciune, caci unirea cu Dumnezeu nu poate avea loc in afara rugaciunii, care este de fapt manifestarea relatiei personale cu Dumnezeu. “Puterea rugaciunii, spune Sfantul Grigore Palama, savarseste taina unirii noastre cu Dumnezeu, deoarece este legatura ce uneste fapturile rationale cu Creatorul lor”. Unirea dintre faptura si Creator se concepe ca rezultat al dragostei divine, darul cel necreat al energiei indumnezeitoare divine prin care suntem facuti partasi ai firii divine. Darul dragostei divine presupune si in om o inclinare inascuta spre a iubi, capacitate ce da omului putere de a-si realiza propria perfectiune prin dragoste. “Dragostea, darul divin, perfecteaza natura umana -cand o aduce in unitate si identitate prin har cu firea divina”. Semnul adevaratei dragoste divine este dragostea fata de aproapele : un om, spunea Sfantul Simeon Noul Teolog, care dorea mantuirea fratilor sai cu atata ardoare, incat adesea se ruga cu lacrimi fierbinti si din adancul sufletului, intr-un exces de zel demn de un Moisi, ca fratii sa fie mantuiti impreuna cu el, iar daca nu el sa fie condamnat cu ei. Caci el se simtea legat de ei in Duhul Sfant prin legatura dragostei asa fel, incat nu dorea sa intre in imparatia cerurilor daca acest lucru insemna separarea de ei”. Comentand acest lucru, Lossky spunea “in dragostea fata de Dumnezeu fiecare persoana isi gaseste perfectiunea; totusi persoanele individuale nu pot ajunge la perfectiune fara realizarea unitatii fundamentale a naturii umane. Dragostea fata de Dumnezeu este in mod necesar legata de dragostea fata de aproapele. Aceasta dragoste perfecta il va face pe om aidoma lui Hristos, caci in natura sa creata el va fi unit in intreaga omenire, in timp ce in persoana sa el va uni cele create cu cele necreate, umanul cu harul indumnezeitor”. La randul ei dragostea este strans legata de cunoastere, caci procesul de unire si dragoste este orb fara constiinta personala. Numai o viata in deplina cunoastere si comuniune cu Dumnezeu si aproapele poate transfigura firea umana, ducand-o spre hristica stralucire taborica.

Acest proces nu se opreste, nu se limiteaza numai la om, ci inglobeaza intreg universul. Desigur, indumnezeirea incepe cu omul, caci pentru om s-a jertfit Iisus Hristos, singurul si adevaratul mijlocitor divin care a cucerit distanta dintre Dumnezeu si om. In persoana Sa, Iisus Hristos a depasit abisul moral ce separa pe pacatos de Dumnezeu, dar si distanta dintre Dumnezeul cel infinit si omul finit. Omul devine partas al lui Hristos Mantuitorul prin Botez (Romani VI, 4-10), caci prin Botez cei credinciosi sunt ingropati cu Hristos pentru a trai impreuna cu Hristos cel Inviat in noua viata (Romani IV, 4-11). Hristos include in activitatea Sa mantuitoare cosmosul intreg si, ca atare, dimensiunea eshatologica a indumnezeirii se va extinde si asupra intregii lumi create : “caci faptura insasi se va izbavi din robia stricaciunii, ca sa se bucure de libertatea maririi fiilor lui Dumnezeu” (Romani VIII, 21). Aceasta eliberare de sub “robia stricaciunii” va avea drept rezultat instaurarea “unui cer nou si pamant nou, in care dreptatea locuieste” ( Petru III, 13).

Deosebim in acest mister al indumnezeirii trei momente principate in primul rand, indumnezeirea naturii umane asumate de Dumnezeu Cuvantul prin Iisus Hristos, Dumnezeu-omul; in al doilea rand si ca o consecinta a primului moment, indumnezeirea persoanei crestinului si in treilea rand, ca o consecinta a momentelor premergatoare, indumnezeirea intregului cosmos.

Conceptia eshatologica crestina cuprinde in viziunea sa nu numai omul ci intreaga faptura si intreg universul. In acest sens, putem vorbi de o comuniune eshatologica a intregii creatii cu Creatorul, comuniune ce va creste in intensitate in cadrul procesului nesfarsit al indumezeirii. Astfel, viata vesnica nu este o simpla existenta prelungita la infinit, deoarece valoarea vietii vesnice nu consta in eternitatea ei, in indiferent ce forma, eternitatea fiind doar un aspect al valorii ei. Ea reprezinta cresterea nesfarsita in asemanarea cu Dumnezeu a omului si prin om, a intregului univers. Comuniunea cu Dumnezeu nu este o absorbtie fiintiala, caci absorbtia fiintiala neaga orice valori morale, precum si personalitatea umana. Prin comuniune nu se voieste sfaramarea limitelor dintre necreat si creat. Aceste limite nu reprezinta obstacole in calea comuniunii. Comuniunea eshatologica inseamna bucuria eliberarii finale din robia pacatului si realizarea ultima a starii de unire cu Dumnezeu si de sfintenie. Starea eshatologica implica, fara indoiala, ridicarea intregii naturi la un statut nou. Iintreaga lume, intreg universul va fi o teofanie sublima. Totul va fi supus legii supreme a iubirii, caci iubirea apartine naturii divine, iar scopul lucrarii Duhului Sfant este de a o face lucratoare in oameni.

Remus Rus

****
Viata de apoi in crestinism

Viata de apoi in crestinism Mareste imaginea.

Nemurirea are un caracter per­sonal, fiind o comuniune eterna cu Dumnezeu. Aceasta cre­dinta in nemurire ca act personal se bazeaza pe credinta intr-un Dumnezeu personal. Crestinismul vede in viata din aceasta lume o parte inte­granta a vietii vesnice.

Con­ceptia crestina despre nemurire se concentreaza in jurul persoanei lui Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul, si a activitatii Sale mantuitoare si in special a invierii Lui. Acest aspect este strans legat de promisiunea pe care El insusi a facut-o : “…pentru ca Eu sunt viu si voi veti fi vii” (Ioan XIV, 19).

Din punct de vedere crestin, moartea trupeasca este un proces ce intervine, dupa pacatul lui Adam, in desfasurarea vietii empirice si re­zulta din separarea sufletului de trup si intoarcerea lui la Dumnezeu (Ecclesiast XII, 7), pentru a fi judecat si pentru a-si primi in rai sau iad, rasplata sau pedeapsa vietii pamantesti, iar trupul se in­toarce in pamant, din care a fost luat (Geneza III, 19), pentru a se des­compune in elementele din care a fost alcatuit. Cauza mortii este pa­catul, sau mai precis, indepartarea omului de Dumnezeu, de izvorul vietii. Daca n-ar fi pacatuit omul, ramanand in comuniune cu Dumnezeu, putea sa nu moara. Moartea a intrat in ordinea vietii ca urmare a pacatului savarsit de Adam si Eva (Geneza II, 7; Romani VI, 23).

Moartea trupeasca este urmata de judecata particulara : “Este randuit oamenilor sa moara, iar dupa aceea sa fie judecati (Evrei IX). Dupa aceasta judecata, sufletul isi primeste rasplata sau pedeapsa si ramane in asteptarea evenimentului eshatologic al invierii mortilor si judecatii universale.

Raiul si iadul sunt stari fiintiale constiente, prin aceea ca sufletul fiecaruia gusta placerea sau amaraciunea faptelor sale. Punctul culminant al starii prezente in rai este, insa, comuniunea cu Iisus Hristos, cu ingerii si cu sfintii si apoi contemplarea lui Dumnezeu ca incununare a acestei comuniuni. Vederea lui Dumnezeu, de care se bucura cei drepti, caci “cei curati cu inima vor vedea pe Dumnezeu” (Matei V, 8), nu este o vedere totala, deoarece Dumnezeu este infinit. Exista totusi o crestere, un progres infinit in aceasta vedere sau contemplare a frumusetii divi­ne a lui Dumnezeu care continua in eternitate si aceasta datorita dra­gostei pe care Dumnezeu o are fata de om, prin care El il ridica la o intelegere mai presus de fire.

Iadul este starea in care vor intra sufletele celor pacatosi, dupa aceeasi judecata particulara, unde se afla duhurile necurate (II Petru II, 4). Pedepsele iadului sant puse in comparatie cu bucuriile raiului. Astfel, in iad are loc indepartarea de Dumnezeu (Matei VII, 33), care se materializeaza in lipsa de comuniune cu Hristos, cu ingerii si cu sfintii si petrecerea in societatea duhurilor rele. Caracteristica princi­pala a starii din iad este mustrarea de constiinta pentru relele facute si neputinta de a le repara (Marcu IX, 44; Matei XXII, 13). Se vorbeste si de o pedeapsa a focului (Luca XVI, 24), desigur nu un foc asemanator celui din lumea aceasta.

Unii crestini interpun intre rai si iad, ca stare trecatoare, purgatoriul si aceasta in baza unor interpretari proprii ale Sfintei Scripturi (Luca XII, 58-59 si textul clasic I Corinteni III, 11-15). Aceasta ar fi o stare de ispasire a pacatelor prin supunerea la diferite pedepse. La baza pur­gatorului sta mai ales ideea de satisfactie, care, de altfel, contrazice in­vatatura despre Sfintele Taine.

Intre cei vii si cei morti exista o strinsa legatura bazata pe comu­niunea iubirii si a rugaciunii. Prin acte de milostenie, prin rugaciuni si prin Jertfa Euharistica cei inca in viata pot cere mila si indurare de la tatal cel ceresc pentru cei aflati sub pedeapsa iadului. La randul lor, sfintii mijlocesc in fata lui Dumnezeu pentru buna primire a rugaciuni­lor noastre, ale celor ramasi in viata.

Reunirea trupului cu sufletul va fi vesnica. Invierea va avea un caracter universal. Ea va cupinde pe toti cei raposati, drepti sau pacatosi (Fapte XXIV, 15). Trupurile vor fi identice cu cele de pe pamant, fiecare pastrandu-si propria identitate dar intr-o stare coplesita de spiritualitate. “Se seamana trupul intru stricaciune, inviaza intru nestricaciune ; se seamana intru necinste, inviaza intru marire , se seamana intru stricaciune, inviaza intru putere ; se seamana trup firesc, inviaza trup duhovnicesc” (I Corinteni XV, 42-44);

Cei ce se vor mai afla in viata la cea de a doua venire a Domnui nu vor muri, ci vor trece direct la starea de inviere prin transformare fiintiala, primind insusirile celor inviati (I Corinteni XV, 51-52).

Scopul acestei judecati va fi de a constata felul in care fiecare a intrebuintat darurile primite de la Dumnezeu (Matei XXV, 15).

Judecatorul suprem va fi Dumnezeu, dar El exercita judecata “Fiul Omului, adica prin Iisus Hristos (Ioan V, 22 ; Fapte X, 42; Romani II, 16). La tronul judecatii vor fi aduse toate «neamurile (Matei XXV, 32).

Acest ultim eveniment din istoria omenirii va fi prevestit de anumite semne, printre care : predicarea Evangheliei la toate popoarle (Matei XXIV, 14) ; convertirea intregului popor iudeu la crestinism (Romani XI, 25-26) ; venirea lui Enoch si Ilie si aparitia lui Antihrist (II Tesaloniceni II, 3-4; I Ioan II, 18); apostasierea unora de la crestinism (I Timotei IV, 1-2) , persecutii, foamete, ciuma, cutremure de pamant, semne mari pe cer, ivirea prooro­cilor mincinosi (Matei XXIV, 4 urm. , Marcu XIII, 7-13 ; Luca XXI,

9-19). Toate acestea vor culmina cu aparitia pe cer a Sfintei Cruci (Matei XXIV, 30), semn ca Cel ce a fost rastignit vine din nou in lume. Dupa aceea va veni Domnul cu putere si marire multa, inconjurat de ingeri (Matei XVI, 27). El va veni cu acelasi trup cu care s-a inaltat la cer (Fapte I, 11). Venirea Domnului si judecata de pe urma sunt evenimente care vor produce o transformare prin har a omului, dar si a intregului univers in cadrul procesului etern de indumnezeire, adica, de unire a omului cu Dumnezeu, in contextul unei apropieri ca dintre doua entitati fiintiale diferite, o unire fara confuzie pe plan moral si spiritual intre Dumnezeu si om, facuta posibila prin credinta si har. Desigur, acest proces de unire a omului cu Dumnezeu, cunoscut sub numirea de theosis, trebuie sa fie inceput, in viata de aici si acum, prin transformarea naturii noas­tre decazute si corupte si prin adaptarea ei la viata vesnica.

Gindirea crestina ia in considerare intr-un mod extrem de serios realitatea divina, Dumnezeu, si cea umana, omul, recunoscandu-le ca fiind realitati distincte si imuabile, afirmand in acelasi timp posibilitatea unei relatii adecvate si, mai mult, a comuniunii lor.

Energiile necreate se deosebesc de esenta sau Fiinta divina; Dumnezeu, inaccesibil noua in fiinta Sa, este prezent in energiile Sale.

Unirea la care suntem chemati nu este o unire ipostatica, cum este unirea naturii umane a lui Hristos cu natura Lui divina si nici fiintiala, cum este in cazul celor trei Persoane divine, ci unire cu Dumnezeu in energiile Sale, sau unire prin har.

Urcusul spiritual este constituit din doua etape bine definite care se intrepatrund. Prima etapa este cea a faptelor, a actiunii, a lu­crarii sau stradaniei efective (praxis) a omului, iar a doua este contem­platia (theoria). Aceste doua etape fac parte integranta din cunoasterea crestina, intelegand prin aceasta trairea personala si constienta a reali­tatilor spirituale. Intreparunderea dintre fapte si contemplatie este abso­lut necesara, pentru ca «fara lucrare contemplatia, adica teoria fara practica, nu se deosebeste de inchipuire, de o imaginatie fara substanta reala ; la fel lucrarea, daca nu este inspirata de contemplatie, este tot atat de sterila si rigida ca o statuie”.

Intreaga savarsire a faptelor si procesul de contemplare trebuie sa fie insotit de rugaciune, caci unirea cu Dumnezeu nu poate avea loc in afara rugaciunii, care este de fapt manifestarea relatiei personale cu Dumnezeu.

Acest proces de indumnezeire nu se opreste, nu se limiteaza numai la om, ci inglobeaza intregul univers.

Conceptia eshatologica crestina cuprinde in viziunea sa nu numai omul, ci intreaga faptura si intreg universul. In acest sens, putem vorbi despre o comuniune eshatologica a intregii creatii cu Creatorul, comu­niune ce va creste in intensitate in cadrul procesului nesfarsit al indum­nezeirii. Astfel, viata vesnica nu este o simpla existenta prelungita la infinit, deoarece valoarea vietii vesnice nu consta in eternitatea ei, in indiferent ce forma, eternitatea fiind doar un aspect al valorii ei. Ea reprezinta cresterea nesfarsita in asemanarea cu Dumnezeu a omului si, prin om, a intregului univers. Comuniunea cu Dumnezeu nu este o absorbtie fiintiala, caci absorbtia fiintiala neaga orice valori morale, precum si personalitatea umana. Prin comuniune nu se voieste desfiintarea limitelor dintre necreat si creat. Aceste limite nu reprezinta obsta­cole in calea comuniunii. Comuniunea eshatologica inseamna bucuria eliberarii finale din robia pacatului si realizarea ultima a starii de unire cu Dumnezeu si de sfintenie. Starea eshatologica implica, fara indoiala, ridicarea intregii naturi la un statut nou. Intreaga lume, intreg universul va fi o teofanie sublima. Totul va fi supus legii supreme a iubirii, caci iubirea apartine naturii divine, iar scopul lucrarii Duhului Sfant este de a o face lucratoare in oameni.

sursa:CrestinOrtodox.ro

This entry was posted in spiritualitate. Bookmark the permalink.

Enter your email address:Delivered by FeedBurner

Completeaza detaliile de mai jos sau apasa click pe una din imagini pentru a te loga:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Schimbă )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Schimbă )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Schimbă )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Schimbă )

Connecting to %s